The Romanian Revolution of December 1989

A Catch 22 December 1989 Groundhog Day Production. Presenting the Strictly Personal Research and Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Archive for December 21st, 2009

decembrie 1989: Cu ce trag teroristii

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

image-11

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , | 4 Comments »

decembrie 1989 Bucuresti gloante explozive dum-dum cazuri Marian Manolache si Petre Georgescu

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

“Daca  jertfa ne e, nimic nu e!” nr. 9-10, Flacara, 6 martie 1991, Oltea Mutulescu, E. Mihaescuimage-50image-49

Posted in raport final | Tagged: , , | Leave a Comment »

9 cazuri dintr-o tragedie: soldati si civili impuscati cu gloante dum-dum (aka gloante explozive) dupa 22 decembrie 1989 in Bucuresti (dovezi disponsibile pe Internetul)

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

Filoti Claudiu ( 172 )
Profesie: Locotenent major la UM 01171 Buzau, capitan post-mortem
Data nasteri: 30.07.1964
Locul nasterii: Vaslui
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 22 decembrie 1989
Locul mortii: Bucuresti, zona MApN
Cauza: Impuscat in torace cu gloante dum-dum
Vinovati:
Observatii:
:
Lupea Ioan Daniel ( 255 )
Profesie: Soldat in termen la UM 01929 Resita
Data nasteri: 02.06.1970
Locul nasterii: Hunedoara
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 24 decembrie 1989
Locul mortii: Resita, in dispozitivul de aparare al unitatii mil
Cauza: Impuscat pe 23 decembrie 1989 cu un glont dum-dum, care a intrat pe deasupra piciorului stang si a iesit pe sub mana stanga
Vinovati:
Observatii:

1) Claudiu Filoti

2) Daniel Ioan Lupea

MANESCU Dan, născut în 25.03.1964, student la Facultatea de Transporturi, s-a alăturat tineretului încă din 21 decembrie şi a participat la manifestaţiile din centrul oraşului. Vineri dimineaţa a plecat cu fratele la manifestaţie şi s-a întors după fuga tiranului. S-a schimbat şi de data aceasta a plecat fără întoarcere, deoarece în seara de 22/23 decembrie, un glonţ dum-dum i-a perforat stomacul, în Piaţa Palatului. Dus la Spitalul de urgenţă n-a mai putut fi salvat.

3) Dan Manescu Piata Palatului

BUTIRI Florin, s-a născut în Joia Mare, la 11 aprilie 1969, locuia la Bucureşti pe Aleea Posada 8, bl.31 şi era angajat la întreprinderea Metrou Bucureşti. Făcea sport de performanţă fiind rugbist. în 22 decembrie a participat la manifestaţia de la Dalles. în 23 decembrie a plecat să apere Radiodifuziunea de pe str. Nuferilor, în timp ce salva nişte bătrâni din blocul incendiat, a fost împuşcat. Dus la Spitalul Militar din cauza unei plăgi de la şold, făcută de un cartuş dum-dum, a trebuit să i se amputeze un picior. Stomacul, de asemenea, i-a fost răvăşit de un alt glonţ. în cursul zilei de 26 decembrie 1989 a murit.

4) Florin Butiri

Mustafa Petre (627)

  • Data nasterii: 22.01.1948
  • Locul nasterii: Bucuresti
  • Profesia: Pensionar, fost muncitor la IPS Starea civila: Casatorit, patru copii
  • Data mortii: 22 decembrie 1989
  • Cauza mortii: Impuscat cu gloante dum-dum in abdomen si injunghiat in spate cu baioneta
  • Locul mortii: Bucuresti, zona Antiaeriana
  • Calitate: Erou Martir
  • 5) Petre Mustafa

    Banea Florea (30)

  • Data nasterii: 09.11.1952
  • Locul nasterii: Axintele, Ialomita
  • Profesia: Tipograf la Combinatul Poligrafic Starea civila: Casatorit, doi copii
  • Data mortii: 25 decembrie 1989
  • Cauza mortii: Impuscat in umar cu un glont dum-dum
  • Locul mortii: Bucuresti, in timp ce apara centrala termica a intreprinderii
  • Calitate: Erou Martir
  • 6) Florea Banea

    La Drobeta Turnu Severin nu se comemoreaza Eroii Revolutiei

    Viata lui Eugen Mares a fost curmata de gloantele din Decembrie 1989

    Evenimentde Florin LOBDA
    (citeste alte articole de acelasi autor »)

    Autoritatile din Mehedinti nu si-au adus aminte de Eroii Revolutiei din Decembrie 1989. Luni, cind s-au implinit 13 ani de la moartea sublocotenentului Eugen Mares, singurul erou din Drobeta Turnu Severin strapuns de gloante in Capitala, la bustul sau de pe strada Walter Maracineanu nu au aprins luminari decit parintii si citiva vecini.

    In seara de 23 decembrie 1989, Eugen Mares, de 20 de ani, militar in termen, a fost trimis sa organizeze un filtru rutier pe soseaua Chitilei, la intrarea in Bucuresti. Acasa, la Drobeta Turnu Severin, parintii il asteptau sa petreaca impreuna Sarbatorile de iarna. N-a mai apucat insa sa se intoarca. Asupra celor 25 de soldati, printre care se afla si Eugen, s-a abatut o ploaie de gloante, dintr-o directie ramasa necunoscuta.
    „A fost singurul dintre camarazii sai care a fost lovit. Colegii lui l-au tras din strada si i-au acordat primul ajutor. Daca nu erau ei, murea acolo. S-au luptat si medicii cu moartea, dar n-au reusit sa-l salveze. A fost impuscat cu gloante explozive, iar schijele i-au spart organele. Rafala a pornit din turla unei biserici. Au fost doi tragatori, care aveau echipament cu infrarosu, pentru vederea pe timp de noapte, dar n-am aflat cine erau“, povesteste Dumitru Mares, tatal tinarului erou severinean.

    7) Eugen Mares

    Jean Constantinescu:  Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

    Conţinutul scrisorii era următorul: „Dacă mai interesează pe cineva, aş putea descrie evenimente şi împrejurări interesante la care am fost martor. Mărturisesc că intervenţia mea de acum este un pic interesată: una din fotografiile postate de către d-voastră, probabil preluată din albumul editurii Denoel, mă prezintă alături de două doamne. Una din ele, aceea puţin mai vârstnică, sau poate ambele, mi-au salvat atunci viaţa şi, în ciuda unor eforturi, nu am reuşit până acum să le identific. Aţi putea să mă ajutaţi în vreun fel?”. Ca să fie mai clar, dl Constantinescu se referea la o fotografie surprinsă în fostul Comitet Central PCR care înfăţişa o persoană grav rănită prin împuşcare, plină de sânge, stând culcată pe o canapea. De-o parte şi de alta a rănitului, două femei.

    Jean Constantinescu, ranit prin impuscare, in sediul CC-PCR
    Jean Constantinescu, rănit prin împuşcare, în sediul CC-PCR

    Declaraţia dlui Jean Constantinescu dată în faţa procurorilor militari, în legătură cu evenimentele din 22 decembrie 2008:

    Declaraţie privind împrejurările în care am participat şi am fost rănit în fostul CC al PCR, la Revoluţia din 22 decembrie 1989
    Subsemnatul Jean Constantinescu, născut în data de 5 martie 1946 în comuna Stoeneşti judeţul Argeş, legitimat cu CI seria RR nr. 4188xx, CNP XXXX, domiciliat în str. Ioan Caragea – Vodă nr.xx, sectorul 1, Bucureşti, declar următoarele:
    In ziua de 22 decembrie 1989 la orele 14:00 – 14:15, m-am reîntors acasă, în strada Semilunei din cartierul Armenească, de la manifestaţiile de stradă. Soţia şi vecina de apartament mi-au relatat despre invitaţia lansată la TV de către domnul Ion Iliescu unor categorii de specialişti, inclusiv din domeniul energiei, de a veni la orele 17 la sediul fostului CC. Mi-am amintit de prelegerea domniei sale de prin anii 1987-88 la o conferinţă de la Politehnica din Bucureşti. M-am gîndit ca în împrejurarile acelea, menţinerea în funcţiune a sistemului energiei electrice, adus deja într-o stare critică, putea fi o problemă pentru succesul Revoluţiei, iar experienţa mea ar putea fi de folos. Condusesem laboratorul de cercetari Sisteme Electroenergetice al Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (Icemenerg), soluţiile mele erau în folosire curentă la Dispecerul Energetic National, aveam şi un doctorat în conducerea, reglarea şi dezvoltarea sistemului electroenergetic naţional.

    Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar
    Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar

    Am reuşit să intru în sediu pe la intrarea de S-E, între orele 14:30 – 15:00, cu oarecare greutate şi riscuri. Clădirea părea în stare de asediu iar în jurul ei se formase un „no-man’s land”. Nimeni nu ştia de dl Iliescu şi nici de întilnirea de la orele 17, au mai venit cîteva persoane, am fost duşi succesiv în mai multe încăperi, la etaje diferite, pentru ca în final să ne strîngem într-o sală de şedinţe cu o masă ovală, la etajul IV, din aripa stîngă a clădirii, în faţa palatului regal. Pe la orele 17:30 se adunaseră 40-50 persoane, în mare parte necunoscute mie. In timp ce se primeau mesaje ameninţătoare, despre apa otrăvită etc., încercam să-mi dau seama cine sînt specialiştii din jurul meu. Devenisem oarecum bănuitor observînd că nu primeam răspunsuri concrete şi, mai ales, după ce am văzut că în sală intrau personalitaţi ale vechiului regim, ca de pildă, Corneliu Mănescu şi un fost ministru al energiei. Se circulase o listă pentru identificarea persoanelor şi specialităţilor, primisem hîrtie şi creion, aşteptam sosirea domnului Iliescu. In încăpere funcţiona un televizor iar pe cele două ferestre deschise spre piaţă ajungeau la noi frînturi din cuvîntările de la balconul clădirii.
    Cu totul pe neaşteptate, pe la orele 17:45, atmosfera destul de destinsă a fost brusc curmată de împuşcături de foc automat, care mie mi s-a parut intens. Am fost atunci sigur că ricoşează gloanţe printre noi. Ulterior, privind din stradă clădirea, m-au mirat puţinele urme de gloanţe din jurul ferestrelor şi am ajuns la înţelegerea că răpăiala aceea intensă a fost în mare parte simulată. [Am mai realizat că tragerile au debutat atunci cînd mulţimea devenise nemulţumită de ce auzea şi vedea la balcon]. După un moment de derută, cineva a fost rugat să stingă lumina şi sala s-a golit în grabă prin cele doua uşi către coridorul dinspre curtea interioară. Cred ca am fost singurul rămas în întunericul din încapere. Mi-am aruncat în grabă pe umeri fularul şi un pardesiu larg, şi m-am aşezat lateral lîngă una din cele două fereastre deschise, cu mîna dreaptă spre Piaţă, încercînd să disting trăgătorii şi mai ales ce se întîmpla în Piaţa plină de oameni, de unde răbufnise un vuiet amplu.
    După a doua sau a treia apariţie la marginea ferestrei, nu îndeajuns de precaute, deşi mă aflam în întuneric, am fost doborît de o lovitură puternică. Foarte probabil, s-a tras cu armă automată cu vizare în infraroşu şi am fost, dacă nu întîiul, oricum între primii răniţi după fuga Ceauşeştilor. Socul a fost atît de puternic încît la început am crezut că am fost lovit în piept, mortal. Dezmeticindu-mă puţin, mi-am dat seama că durerea venea din braţul drept şi că acesta fusese practic secţionat la nivelul antebraţului. M-am tîrît cu greutate pînă la una din uşi şi am reuşit s-o deschid. Pe culoar, o mulţime înghesuită de oameni privea paralizată şi cu stupoare la mine, aflat pe jos. I-am rugat să-mi foloseacă cravata drept garou, a făcut acest lucru o femeie. Ea m-a întrebat dacă poate încredinţa unei persoane cunoscute porthartul militar în care ţinem actele personale. Am zărit pe d-l Emilian Dobrescu, fost preşedinte de CSP şi atunci ministru secretar de stat la CNST, unde ajunsesem şi eu, prin jocul întîmplarii, detaşat de către institut. Se pare că acesta nu a dorit să-l ia. 5-6 zile mai tîrziu, soţia mea a făcut eforturi disperate pentru a-mi recupera actul de identitate şi a mă salva dintr-o situaţie delicată la spital, despre care voi mai vorbi. Cîteva acte, printre care şi buletinul de identitate, au fost găsite într-o magazie inundată din cladirea ocupată de revoluţionari.
    Am rămas în clădire pînă spre miezul nopţii, pansat rudimentar de mai multe ori, transportat de colo pînă colo, cu sprijin esenţial din partea acelei doamne, de la început şi pînă la ieşirea din clădire. Nu am reuşit să-i cunosc numele nici pîna astăzi, deşi apare într-o fotografie din volumul LIBERTATE ROUMANIE al editurii Dënoel din Franţa (martie 1990), la pagina 33 – jos, care mă arată pe o canapea, pe unul din culoare. Fotografia mi-a fost semnalată întîmplator, şase luni mai tîrziu. Mi-am pierdut de cîteva ori cunoştinţa, garoul şi apoi pansamentele sumare nu opreau pierderea de sînge. După o astfel de reanimare, pornisem la drum, mă mai sprijinea o a doua fată, şi ea apare în fotografie, trebuia sa coborîm de la etaul I la parter pentru a forţa ieşirea din clădire. Scara monumentală dinspre palatul regal era supusă unui foc intens si nu am fost lăsaţi să deschidem uşa de la ieşire. Holul de la parter părea să fie în foc deschis, mulţi tineri trăgeau de lîngă noi, din spatele fiecarui stîlp al holului. M-au dus într-o cameră de la parter (subsol?) plină cu răniţi. Eram întins pe jos, un tînăr mi-a schimbat bandajul, mi-am piedut din nou cunoştinţa. M-am trezit între răniţi grav şi morţi, am facut efortul să ies din cameră, m-am tîrît din nou spre holul de la intrarea principală, m-am aşezat pe una din numeroasele lăzi de muniţie împrăştiate peste tot. Uşa de la intrare continua să fie sub asediu iar eu aşteptam un moment mai liniştit pentru a ieşi. Am văzut cum sîngele curge nestingherit pe lîngă pansament, mi-am pierdut din nou cunoştinţa, m-am regăsit în camera cu oamenii răniţi întinşi pe jos, apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat. Spre miezul nopţii am fost trezit de doamna din fotografie, să-mi spună că mă aşteaptă un taxi. In timp ce ieşeam am mai putut să observ flăcările care mistuiau clădirea dintre sediul CC si Biblioteca Universitară, acoperişul bibliotecii şi, de asemenea, tirul îndreptat de armată asupra clădirilor incendiate.
    La spitalul de urgenţă Floreasca m-am mai înviorat, m-au înregistrat, am comunicat telefonul unui unchi din cartier (acum decedat), acesta a venit curînd însoţit de soţia sa, am schimbat cîteva cuvinte încercînd să-i liniştesc, pe ei şi mai ales pe soţia mea şi pe cei doi baieţi ai mei. Am fost dus pe unul din culoarele spitalului, lăsat şi uitat pe un scaun mobil. M-a găsit leşinat, în jurul orei 4 din 23.12.1989, dr. ortoped Pavel (acum decedat), ieşit se pare la o ţigară din sala de operaţie. M-a luat în sală şi operat imediat, fără pregătire specială. In aceste condiţii, la cîteva zile am fost din nou operat, deoarece rana insuficient curăţată se infectase. In muşchii antebraţului drept mai port numeroase fragmente metalice. Am împărţit o rezervă cu dl. Dumitru Stănescu, rănit grav în şold în timp ce încerca să pună drapelul găurit pe palatul regal. Nopţile, spitalul parea să fie atacat şi apărat cu disperare. Am mai fost cercetat de către un comitet ad-hoc care identifica răniţii. Porthartul cu actele personale nu era de găsit deşi soţia înfrunta riscuri mari prin preajma fostului CC. A putut totuşi să-mi aducă mai întîi o adeverinţă semnată de Iordan Rădulescu, ştampilată rudimentar. Buletinul a fost găsit după 8 – 10 zile.

    Biletul de ieşire din spital, cu nr. E10 21627, din 13.01.1990, menţioneză diagnosticul “Plagă prin împuşcare transfixiantă antebraţ drept cu fractură cominutivă 1/3 prox. a cucubitusului – ameliorată” şi observaţia “Rănit în timpul Revoluţiei”. Văzîndu-mi hainele, mi-am dat seama cît de norocos am fost. Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

    După vindecare, nu am cautat foloase politice sau materiale. Am beneficiat totuşi un numar de ani de scutirea legală de impozit pe salariu. Am primit Certificatul nr. 396 / 05 August 1991 şi Brevetul nr. 110 / 1991 de Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 potrivit Legii 42 / 2004 (confirmate acum prin Certificatul de luptător rănit nr. 00222). Am avut două întîlniri cu reprezentanţii parchetului. Primul procuror m-a vizitat acasă, la circa două luni de la evenimente, a ascultat şi notat cu atenţie relatarea mea şi, ca o concluzie personală, informală, mi-a spus ceva de genul „cunoaştem deja mare parte dintre trăgători, aceştia sînt în măsură să plăteasca şi daune civile, puteţi să vă declaraţi parte civilă şi să solicitaţi daune consistente”. După o ezitare, am adăugat şi o astfel de pretenţie, la sfîrşitul scurtei declaraţii scrise, pe care am semnat-o. Al doilea procuror, ajuns mai tîrziu să conducă instituţia, m-a invitat după cîteva luni la parchetul situat pe lîngă Piaţa Rosetti. La sfîrşitul convorbirii, acesta încerca să mă convingă că ne-am împuşcat între noi.
    Cred că viaţa a demonstrat buna mea credinţă de atunci, adică încercarea mai puţin obişnuită de a susţine Revoluţia. De atunci, am primit însărcinări importante în sectorul energiei electrice, fără sprijin politic şi complicităţi, şi mai ales, fără să fac vreo referire la participarea mea în Revoluţie. Am fost pe rînd: şef serviciu programare operaţională la Dispecerul Energetic Naţional, consilier al preşedintelui Renel abia înfiinţat, coordonator al Comitetului de Strategie şi Reformă al Renel, care a elaborat programul de restructurare a sectorului energiei electrice, de două ori director general al Icemenerg, de două ori preşedinte al ANRE (pe care am şi înfiinţat-o), director general al Transelectrica (pe care am înfiinţat-o) iar acum, după pensionarea fără voie din martie 2005, înainte de limita de vîrstă, sînt preşedintele neremunerat al asociaţiei Institutul Român al Energiei (IRE), care reprezintă România la Eurelectric, asociaţia europeană a industriei energiei electrice. Din septembrie 2005 şi pînă în august 2007, am mai fost consultant-coordonator al Programului USAID de asistenţă a României în domeniul Energiei (REP 3). In prezent, sînt consultant pe prioade scurte de timp în programul USAID de asistenţă acordată ţărilor din Europa de Sud-Est în domeniul energiei electrice.
    Jean Constantinescu
    17 iulie 2008.

    8) Jean Constantinescu Romulus Cristea

    9) Asociatia 21 decembrie Cristi Onofrei dum-dum

    carmen
    maestru

    Joined: 27 Nov 2008
    Posts: 515
    Location: Bucuresti

    PostPosted: Sun Mar 22, 2009 8:30 pm    Post subject: Reply with quote

    Memoriul soţiei
    Subsemnata Onofrei Mihaela vaduva lui Onofrei Savel Cristi, aduc in fata dumneavoastra acest memoriu de cauza foarte grava, pe care a suferit-o sotul meu din 23 decembrie 1989 si pana a murit in data de 17 septembrie 2005.
    Povestea sotului meu este lunga si trista. Aceasta a inceput in seara zilei de 23 decembrie 1989 cand a participat impreuna cu mai multi colegi la asa zisa Revolutie Romana din Bucuresti sa salveze raniti si sa adune cadavre de pe strazile capitalei. In seara de 24 decembrie 1989 in fata hotelului Bucuresti a fost impuscat cu o arma automata de la etajul al II-lea al hotelului. Cele 8 gloante speciale de tip dum-dum, au fost trase de catre asa zisii teroristi transformandu-l intr-o masa de carne sangeranda. Cristi Onofrei a fost transportat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu unde a suportat prima interventie chirurgicala. In certificatul de expertiza medicala, doctorita Rodica Botezatu consemna: ,,Plagi prin impuscare gamba dreapta, cu sectionarea arterei tibiale posterioare, plaga fesiera dreapta cu retentie de gloante de tip ,,dum–dum”, ramanand cu infirmitate fizica permanenta prin lipsa de masa musculara. Dar aceasta nu a fost prima operatie suportata. Din decembrie 1989 si pana in februarie 1990, a fost spitalizat si operat de 11 ori in Spitalul Grigore Alexandrescu, pe o perioada indelungata de 4 ani de zile, a necesitat 9 operatii in Germania apoi dupa anul 1990 si pina in ziua care a murit in 2005, a fost internat de nenumarate ori in spitalele din Bucuresti, cat si in Galati.
    Fiind internat in spital, Cristi a incercat sa-si i-a viata de 3 ori pentru ca nu mai suporta durerile si boala. In total 3 tentative de sinucidere, la care se adauga si cele doua morti clinice. In 1990 a fost externat din Germania in Romania la cererea Ministerului Sanatatii, sa revina in tara, promitandu-i plecarea in Anglia pentru un nou transplant de muschi si dezintoxificare de morfina. Intoarcerea acasa nu i-a adus nimic nou in ceea ce priveste starea sanatatii, dimpotriva, se agravase si mai serios. Drumurile la Ministerul Sanatatii, l-au obosit si mai mult, iar neputinta medicilor de ai efectua un transplant de muschi i-a retezat toate sperantele de supravietuire. Devenise un obiect purtat din usa in usa. Oasele i-au intrat in putrefactie si, in luna septembrie 1990 a fost nevoit sa mearga din nou in Germania, pentru amputarea degetelor de la piciorul drept, in spitalul Medichine Hosculle din Hanover.
    In Galati orasul in care a locuit, a avut inaintea plecarii un apartament in cartierul I.C Frim, bloc S, ap.41. et 1 si o casa, care dupa plecarea lui in strainatate i s-au luat aceste drepturi abuziv, de catre stat. Revenind in 1994 in tara, nu a benificiat de nici o casa si nici un drept al legii 42/1990.
    In anul 1995 ca semn de recunostinta si cu mare fast primaria orasului Galati i-au eliberat o diploma de cetatean de onoare al orasului,si i s-a dat o hala de 800 mp in care sa stea cu familia. Acolo era o mizerie de neinchipuit, nu exista curent electric, caldura, apa curenta si platea lunar 120.000 lei vechi chirie, din pensia de invaliditate, care era in acel moment de numai 159.000 de lei vechi. Aproape un an si sase luni, am dormit pe cateva cauciucuri (anvelope) de tractor si masina acoperite cu placaje din lemn, improvizand un pat, noaptea stateam cu randul sa bagam lemne in foc, sa nu se stinga, iar injectiile cu morfina pe care i le faceam eu, pentru ca nu a beneficiat de ingrijire medicala, le faceam la lumina lumanarii. In frig, bolnav mereu flamand, Cristi a ajuns la 60 kg fata de 120 kg, cat avea la intoarcerea din Germania.
    In anul 1995 Societatea Drepturilor Omului din Galati, a facut un apel umanitar, pentru Cristi,de care noi nu am stiut nimic, cerand ajutor atat in lei cat si in valuta, ajutor de care a beneficiat aceasta societate. Noi nu am primit nici un ban din acest ajutor umanitar. Vazand articole aparute in ziarul Viata Libera, din Galati, am fost sa vedem care este situatia acestui ajutor cerut de aceasta societate, dar am fost dati afara. Doamna Cristina Dumitrascu directoarea acestei societati, ii promisese sotului meu ca va expedia o scrisoare la Helsinki pentru a-i obtine drepturile . Atunci am apelat la Televiziunea din Galati – TV Conisat, mergand impreuna cu acestia la societate, insa aceasta doamna nu a mai recunoscut promisiunea de a ne a ajuta spunand ca,, nu este nebuna sa faca asa ceva’’, ba mai mult am fost jigniti, facandu-ne cersetori..Mentionez ca aceasta societate in urma apelului facut in numele sotului meu, a incasat sume imense de valuta si lei.
    In septembrie 1996, am mers la domnul primar Eugen Durbaca si am cerut urgentarea actelor spunandu-i ca Cristi e foarte grav, si a ajuns la un tratament de 4 injectii cu morfina, la un interval de 3 ore, rugandu-l sa ne ajute. Fiind singurul caz la Galati, unicat si primul erou ranit al Galatiului, domnul primar de fata cu alte persoane, spunea ca acest caz va fi rezolvat urgent, dar cand intram la el lucrurile luau alta intorsatura.
    Pensia de invaliditate era intotdeauna prea mica, pentru a acoperi costul medicamentelor pentu o luna. Dependent de morfina si foltral trebuia sa platim bani grei, pentru alinarea suferintelor provocate de gloante. Era agitat tot timpul, din cauza durerilor, venele erau necrozate de la morfina, injectiile incepusem sa i le fac in venisoarele de la degetele mainilor si picioarelor. In desele momente de agonie, cand nu avea doza de foltral, sotul meu tipa si se tanguia de durere. Nu manca nimic, iar medicamentele aproape ca nu-si faceau efectul. Intotdeauna era mahnit, pentru ca aici in Romania, nu era ajutat de nimeni, nici chiar de catre medici. De ce eram nevoite eu si mama lui, sa intervenim, sa trecem prin clipe de umilinta, rugandu-ne sa ne ajute, de vreme ce era un drept al lui?
    A fost internat la doctor Bacalbasa, la spitalul judetean Galati, terapie intensiva, si chiar dumnealui i-a zis, si poate nici in gluma n-ar fi trebuit ,,MAI TERORISTULE’’ apoi cadrele sanitare de acolo au zis ca cei care se interneaza acolo sunt niste drogati.
    Eu ajungand la capatul puterilor, alergand toata ziua dupa medicamente, nedormind noaptea, a trebuit sa abandonez facultatea de medicina pe care o urmam, viata sotului meu fiind mai importanta, dar acest sacrificiu nu mi-a fost de nici un folos.
    Disperarea ne-a purtat peste tot, si nu ni s-a deschis nici o usa, cu toate ca am fost la domnul Petre Roman care cunoaste cazul personal, la domnul General Costache Liviu din Guvern, la domnul General Radulescu de la Fundatia Revolutionarilor 22 decembrie 1989, la domnul Mihnea Constantin din Senat, la domnul Dan Iosif, care toti ne-au indrumat, catre Ministerul Sanatatii, acolo avand aceleasi rezultate negative.
    Ultima speranta care ii ramasese, pentru a reveni la o viata normala, era o operatie de transplant de maduva, care se facea doar in Australia. Tot acolo ar fi trebuit sa i sa faca si dezintoxificarea, filtrarea sangelui, necesare pentru ca dupa spusele medicilor ,,au gresit, lasandu-i in vezica corpi straini’’, fapt pentru care ii agravase si mai mult suferinta. S-au intocmit 2-3 dosare la Ministerul Sanatatii pentru plecarea lui in Australia, insa aceste dosare au disparut ramanand doar promisiunile.
    Alergand din usa in usa, situatia se agrava, Cristi a mers in fata Guvernului Romaniei cerand ajutor, amenintand ca in caz contrar, isi va da foc in fata sediului. Dar si de data aceasta a fost mintit, si nu i s-a permis sa plece din tara.
    Desi era ,,Erou Ranit Grav in Revolutia din 1989’’, si in conditii foarte grave de sanatate a trebuit sa faca greva foamei timp de doua saptamani in fata cladirii Guvernului, pentru a primi o casa de protocol in care sa locuiasca, si aceasta in comun cu fratele lui, sotia si cei trei copii. In primele luni, am dormit pe jos, intr-o camera goala, pana cand niste oameni cu suflet ne-au ajutat cu cele necesare unei locuinte. Stateam 8 persoane in doua camere, Cristi avand gradul 1 de invaliditate, soacra mea, bolnava de turbeculoza, scuipind zilnic sange (a decedat pe 7 decembrie 2004) si fetita mea, care vedea toata suferinta tatalui, toti 4 intr-o camera, iar familia fratelui , in cealalta camera. Tot din mila semenilor si a bisericii, am trait pana cand corpul lui Cristi nu a mai rezistat chinului si a decedat si el dupa nici un an de la moartea mamei lui.
    Aceasta a fost soarta sotului meu, soarta unui tanar, care nu a apucat sa se bucure, de viata, de o familie, de fetita lui care a ramas fara tata la varsta de doar 3 ani. Si toate acestea, in timp ce alti revolutionari, se bucura si in prezent de scutiri de taxe si impozite, au case, afaceri si conturi in banci, fara sa aiba macar o simpla zgarietura ca dovada a participarii lor la acele evenimente. Cristian nu a primit nimic, decat 8 gloante dum – dum, si in rest doar vorbe goale. Si care a fost rasplata sacrificiului pe care l-a facut? 15 ani de grea suferinta, foame, frig, de umilinte, la o varsta la care alti tineri se bucura din plin de viata. Atat isi dorea de la viata, o casa si o ultima operatie care i-ar fi putut da speranta sa traiasca, dar i-a fost luata si asta.

    In prezent, eu, vaduva lui Onofrei Savel-Cristi am fost nevoita sa las copilul meu in Romania in ingrijirea mamei mele pentru a merge in strainatate, in Italia, sa muncesc in speranta ca voi reusi sa agonisesc acei bani de care am nevoie sa cumpar o casa si sa pot trai linistita impreuna cu fetita mea in varsta de 7 ani.
    Dupa 3 ani de la moartea sotului meu nu beneficiez de Certificatul de Urmas, dosarul fiind depus la Guvernul Romaniei de 2 ani, deci nu am nici un drept din urma sotul meu.
    Va rog din suflet sa analizati cazul meu, pe care nu l-am putut rezolva sub nici o forma, de a beneficia de legea 42/1990, de a avea o casa, in baza actelor ce le vom da Dvs. ca dovada a adevarului ce se ascunde de ani de zile.
    Mentionez faptul ca acesta este numai un mic memoriu, iar realitatea este mult mai mare si dureroasa.

    Posted in raport final, Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

    Despre victimele din noaptea cea mai lunga (21-22 decembrie 1989, Bucuresti)

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , | Leave a Comment »

    decembrie 1989: Militarii si cei cu exeprienta in domeniul armelor n-au uitat. Teroristii au folosit gloante vidia!

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    image-13image-12image-11image-10

    eugenb
    Avatarul lui eugenb
    87 mesaje
    Membru din: 8/11/2008
    Oras: BUCURESTI

    Postat pe: 29 Martie 2009, ora 10:26
    De la: eugenb, la data 2009-03-29 10:21:39

    Unitatile de cercetare din armata mai aveau un rol foarte important in lupta din linteriorul unei localitati, acela de “diversiune”. Fapt care a fost vazut de cei care au fost in strada in acele momente.

    Si va mai dau un “indiciu” :

    S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.

    S-a tras la Revolutie cu … “cartuse cu cap vidia” care erau o “noutate” la noi in tara, tocmai din cauza puterii de penetrare si a “ravagiilor” pe care le faceau la iesirea din organismul omului (erau … “interzise” de conventii internationale, dar nu stiu daca si la noi in acea vreme).

    http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/19172/CE-PARERE-AVETI-DESPRE-ARESTAREA-GENERALILOR-STANCULESCU-SI-CHITAC-/CE-PARERE-AVETI-DESPRE-ARESTAREA-GENERALILOR-STANCULESCU-SI-CHITAC–pagina-4.html.

    (Duminică, 23 decembrie 2007, 11:33)

    Istoric [anonim]

    Cu repectul cuvenit fatza de cei omoriti in decembrie 1989,civili si militari,in calitate de rezervist al armatei Romane,indraznesc sa intreb si eu :

    Cine avea in Romania anului 1989,munitie tip NATO, 5.5 mm calibru, in plus “crestata” - lucru interzis de Conventia de la Geneva,stiut fiind faptul ca Armata Romana avea la vremea aceea calibrul Pactului de laVarsovia ,pentru armamentul usor,adica 7,62 mm…..La vremea aceea chiar campionul olimpic la proba de pistol viteza, Sorin Babii, isi exprima nedumerirea….Eu am avut in mina citeva mostre din aceste cartuse :mici,negre,cu o spirala in virf,sau cu 4 muchii (cei ce cunosc putina balistica si medicina legala isi vor da seama de rolul devastator al acestor modoficari…

    Astept si acum raspuns la intrebarile mele…poate ca totusi cineva se vagasi sa rupa tacerea…II multumesc anticipat !

    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2121712-ultimele_zile_revolutiei_romane.htm

    ———————————————————————————————————————-

    CUM SPUNE CLAR DLE. EUGENB…SECURISTI NEAGA IN CONTINUARE EXISTENTA SI FOLOSIREA GLOANTELOR VIDIA…CAM DE CE?!!!

    S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.

    CINCI CARE NU CRED IN FOLOSIREA GLOANTELOR DUM-DUM SI VIDIA DUPA DE 22 DECEMBRIE 1989…(si deci, sigur, nici vorba de asa ceva INAINTE de 22 decembrie 1989)

    PAVEL CORUT, STEFAN DEMETER, TEODOR UNGUREANU, VLADIMIR BELIS, DAN VOINEA

    1) Pavel Corut (ocupatie inainte de 1990:  securist)

    “…nu a existat o garda speciala care sa fi depus un juramint de credinta de legionar fata de dictator, nu au existat lunetisti dotati cu sisteme de ochire cu infrarosii, nu s-a tras cu gloante vidia…”

    Paul Cernescu (aka Pavel Corut), “Cine a tras in noi?” Expres Magazin, nr. 65 (42) 1991, p. 12.

    “…Treburile pareau sa se fi indreptat catre directia buna, dar in dimineata zilei de 23 decembrie [sic. 24 decembrie], capitanul P.I. m-a informat ca in fata ministerului sint doua masini blindate cu teroristi de la U.S.L.A., lichidati de tanchistii nostri.  Discutase cu locotenentul (comandant de pluton) care facuse isprava si acesta mindru de fapta sa, se laudase ca intentionase chiar sa se urce cu tancul pe ei, dar nu a reusit.  Soldatul curier de corospondenta din organigrama compartimentului m-a informat ca peste noapte santinela din postul 2 il impuscase mortal pe ofiterul comandant de garda, un tinar locotenent.  Mai tirziu am citit relatari fanteziste si patetice referitoare la moartea acestui ofiter, “lovit de gloante vidia si explozive.”  Nu este singurul  militar mort in accident de lupta….”

    2) col. Stefan Demeter (sef al birou de servicii si inzestrare al (atunci) Inspectoratului judetean al M.I.):

    “Dupa munitia folosita si zgomotele auzite in oras, rezulta clar ca pina in seara de 22 decembrie s-a tras cu pistoale mitraliera model 1963, de 7,62. Nu s-a folosit munitia “Dum-Dum” cu virf exploziv, interzisa de Tribunalul de Haga. Din 1989 si armamentul “Stecikin” car folosea munitie de 9 mm scurt a fost retras din toate inspectoratele judetene ale M.I. S-a vorbit mult despre gloante vidia. Motivul e simplu: materialul vidia e foarte casant si ar distruge teava armei. Este, deci, pe cit de inutil, pe atit de scump. “Exemplele” prezentate ca “gloante vidia” erau, de fapt, miezuri de otel ale gloantelor de 7,62.”

    Radu Ciobotea, “M.I.–Martor Incomod,” Flacara, nr. 33, 14 august 1991, pp. 4-5.

    3) procuror ceausist Teodor Ungureanu (Facultatea de Drept, promotia 1978) care n-a vazut si n-a gasit nici un terorist in decembrie 1989, sau dupa…gazdat de catre Jurnalul National in perioada 2004-2005 (cam 10 articole)

    http://mariusmioc.wordpress.com/2009/04/14/procuror-teodor-ungureanu-diversiunea-3-gloantele-vidia-erau-miezurile-de-otel-care-intrau-in-alcatuirea-proiectilului-762-mm/

    La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătuirea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice (la momentul străpungerii), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare.

    4) Vladimir Belis

    dl profesor Vladimir Belis, care in decembrie 1989 era directorul Institutului de Medicina Legala Mina Minovici din Bucuresti

    Povestile despre teroristi care trageau cu gloante “”dum-dum””, “”gloante cu cap vidia”” sau gloante de calibru mare, atipice pentru unitatile militare romanesti, vor ramane din cauza asta doar niste povesti care nu pot fi confirmate sau infirmate.

    Belis nu a vazut cadavrele ceausestilor, Jurnalul National

    5)  Generalul Dan Voinea (procuror militar din 1982)

    (Dan Voinea este slavit de catre Sorin Iliesiu asa: Justiţia română a dovedit diversiunea “teroriştii” şi nu a găsit nici un terorist printre morţi, răniţi sau arestaţi. D-l gen. Dan Voinea spune clar: “Teroriştii nu au existat. S-a minţit pentru a-i ascunde pe adevăraţii criminali”….Rechizitoriul Justiţiei române, spiritul acestora regăsindu-se în Raportul [Raport Final CPADCR]…)

    Dan Voinea, citat pe forumul asociatiei 21 decembrie 1989, nu exista victime de la dum-dum

    “Toti alergau dupa un inamic invizibil”

    Romulus Cristea
    Joi, 22 Decembrie 2005

    Interviu cu general-magistrat Dan Voinea

    Romulus Cristea:  Munitia speciala, gloantele cu cap vidia sau dum-dum, a provocat victime? Presa de la acea vreme a fost plina cu astfel de relatari…
    - Nu exista victime (persoane impuscate) nici de la gloantele cu cap vidia, nici de la dum-dum. Pe durata evenimentelor s-a folosit munitie de razboi, munitie normala care se gasea la vremea respectiva in dotarea Ministerului de Interne si a Ministerului Apararii Nationale. Confuzia si informatiile false au aparut de la faptul ca se foloseau calibre diferite si, deci, zgomotul produs era altfel perceput.

    Posted in raport final | Tagged: , , , , , | 1 Comment »

    Gloante speciale ( vidia / perforante / crestate ) depistate din zona C.C.-ului, 22-24 decembrie 1989

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    image-85

    image-84

    Mircea Boaba, ce s-a gasit in dupa-amiaza 22 decembrie in Cabinetul 2 (“gloante incendiare, trasoare, perforante, explozive, numai din cele normale–nu,” Strict Secret, aprilie 1991) si Gheorghe Balasa despre “gloante speciale de 5-6 cm,” Expres, aprilie 1991)

    image-23image-8image-7

    Si eu am fost in Ceceu
    – Precum se stie, Arcadia este taramul de neatins al fericirii, un spatiu utopic, unde oamenii cred ca pot atinge cu mana cerurile, in care sufletele se satura din prea-plinul zeilor
    Este poate si o stea menita sa-i atraga pe pamanteni, asemeni sirenelor pentru corabierii lui Ulise. Cine s-a incumetat sa-si imagineze ca a fost in Arcadia ramane pe veci prizonierul unei experiente unice, considerandu-se mai altfel decat multi dintre semenii sai… Si a fost ziua premergatoare Pe un colt al biroului, am pus: un cartus galbui de carabina, un capat de lumanare, doua gloante de plumb si vidia, o garoafa rosie, doua bucati de hartie, una scrisa de mana, cealalta, la o masina de calcul, trei ziare aparute in 22 si 23 decembrie 1989 si ilustrata luata de la Catedrala Sf. Iosif, cu chipul lui Ieremia Stoica Valahul (sec. XVI), patronul zilei de 25 decembrie. In plus, carnetul de reporter, insotitorul meu in toate acele zile de sfarsit de an, cu insemnari aproape ilizibile si transcrieri de mesaje aparute pe peretii unor cladiri din centrul Bucurestiului; din toate acestea s-a nascut un capitol dintr-o carte aparuta ulterior. De atunci, s-au tiparit sute de volume, mii de articole gazetaresti, au fost difuzate filme documentare si artistice, tinandu-se anual sesiuni stiintifice si dezbateri publice despre revolutia romana (revolta populara si/sau lovitura de stat), cu anume raspunsuri si multe semne de intrebare. Multi revolutionari (nu bisnitarii vanzatori si cumparatori de legitimatii, certificate si brevete!) s-au constituit in asociatii, organizand intruniri periodice si zonale si chiar un congres national incheiat recent, dupa 18 ani de la acele evenimente partial elucidate, cerandu-si drepturile consfintite de lege si dreptul de a afla adevarul despre cine a tras in noi, unde-s teroristii si, mai ales, de ce ne-a fost furata revolutia… Azi la pranz, vor fi iar depuneri de coroane, in fata fostului sediu al CC al PCR, caruia i se spunea, cu un firesc sentiment de teama, Ceceu, precum Securitatii, Secu. De multi ani se oficiaza acelasi ritual, cu scurte cuvantari ale oficialitatilor si reprezentantilor unor asociatii de revolutionari, dupa ceremonia de la Troita din piata Universitatii, zona unde au cazut primii eroi ai bucurestenilor, in dupa-amiaza si seara de 21 decembrie ’89.

    Iulian VLAD (primul stanga), Ilie VERDET, si Vasile VALCU – guvern de 22 minute

    Dimineata fusese acea mascarada de miting, cu mii de oameni adusi sa-l proslaveasca pe Ceausescu, in Piata Palatului, pentru ca el sa condamne, cu manie proletara, huliganii de la Timisoara. N-a apucat sa-si termine incriminarile si promisiunile, ca multimea a izbucnit in huiduieli, aruncand portretele si pancartele cu lozinci, fugind pe strazile apropiate, dar oprindu-se pe bulevardul Magheru, in apropierea Intercontinentalului. Acolo am vazut cum se decupa stema socialista din tricolor si am auzit primele scandari “Ieri in Timisoara, maine-n toata tara”, rostindu-se invective la adresa tiraniei, a comunismului. S-a creat o baricada spulberata de TAB-uri ucigase, s-au folosit tunuri cu apa si gaze lacrimogene si s-au efectuat masive arestari, chiar si din randul ranitilor. Intr-un tarziu, ne-am imprastiat, ramanand acolo doar cordoanele Armatei, Militiei si Securitatii, precum si trupele spalatorilor strazii, pentru ca nici o pata de sange sa nu mai aminteasca de masacru! “Haideti la Palat!” Locuiam in imediata apropiere a Universitatii si, cu pulovarul gros imbibat de apa, reusisem sa ma strecor pana acasa. Toata noaptea, Radio Europa Libera a transmis stiri si relatari despre cele petrecute la si dupa mitingul ceausist, insistand asupra felului in care bucurestenii au declansat inceputul sfarsitului dictaturii; se faceau referiri si la imanenta represiune, conform celor petrecute la Timisoara. Insa, dimineata de 22 avea sa ne elibereze de toate incertitudinile: cele trei tancuri din fata Ministerului Agriculturii, cu brazi infipti in tevile aducatoare de moarte si civili aducandu-le ostasilor sandvisuri, ceai si tigari, au disparut insotite de strigate de bucurie “Armata e cu noi!”; dinspre Piata Rosetti venea o coloana uriasa de muncitori, scandand “Nu va fie frica, Ceausescu pica!” si “Haideti la Palat!”…

    Ana BLANDIANA, Romulus RUSAN si Alexandru ARSINEL, primii la Radio

    Cladirea Ceceului imi apare ca un monstru de care nu aveai voie sa te apropii, acum inconjurata de o multime tacuta, in timp ce aparatorii cu caschete, scuturi si arme la vedere o parasesc, tot in tacere, imbarcandu-se in camioane. Raman pe loc doar soldatii nedormiti, dar calmi, primind flori si imbratisari, in vreme ce de pe Calea Victoriei se revarsa alte coloane cu mii de oameni. Un tanar imparte mici bucati de hartie; citind textul, am sentimentul ca mi-a oferit pasaportul pentru un taram necunoscut. Iata-l: “Acest criminal impreuna cu slugile care il inconjoara trebuie sa plece de la putere ASTAZI 22-12-1989. Demonstratiile trebuie sa aiba caracterul lor PASNIC, DAR HOTARAT. Frontul Unitatii si Democratiei Nationale. Jos CEAUSESCU! CETATENI AI BUCURESTIULUI: Asasinul Ceausescu a ordonat uciderea a sute, poate chiar mii de oameni nevinovati care nu doreau altceva decat LIBERTATE!”. Atunci, nu m-am intrebat cine a conceput textul, mai ales ca se raspandise vestea ca generalul Milea, ministrul Apararii, s-a sinucis, ca multimea canta “Desteapta-te, romane!”, ca pe cer aparusera doua elicoptere, unul imprastiind manifeste, celalalt asezandu-se pe acoperisul cladirii, de unde avea sa-si ia zborul cu Ceausesti cu tot, intr-un imens cor de huiduieli, urmat de scandarile “Ole, ole, Ceuasescu nu mai e!”, de parca toate stadioanele tarii s-ar fi aflat acolo. Ajunsesem pana sub balcon, cand usile masive de fier de la intrarea in sediu s-au deschis, navalind prin ele numerosi participanti. O dorinta irezistibila ma impingea sa patrund si eu in lacasul fericirii catorva socotiti nemuritori, de unde se proslavea bunastarea poporului si se hotara soarta unei natiuni ajunse la sapa de lemn, fara ca nimeni sa poata protesta. Privire din balcon Visul se putea implini, numai ca, la intrarea acum blocata, sunt legitimat, spunandu-mi-se sa astept, pana se mai strang si alti ziaristi! Mi s-a parut cel putin straniu, sa aud asa ceva, doar nu fusesem convocati la o sedinta de partid si trebuia sa intram cu grupul… Escaladez o fereastra de la coltul parterului si ma pomenesc la poalele imenselor scari de marmura, care duceau in teritoriul unde sirenele luasera chip de tineri in adidasi, soldati si ofiteri din diferite arme, fete la varsta liceului, barbati cu pardesie scumpe si sepci cafenii, soptindu-si “tovarasu’, nu putem iesi p-acolo”; un furnicar de oameni, unii dand de pereti usile birourilor si calcand peste portretele celor doi dictatori. Intreb unde-i balconul si mi se spune ca in dreapta, dupa ce treci prin cabinetul unu. Pana acolo, inregistrez trei apeluri: peste tot sunt dispozitive ucigase; nu distrugeti documentele aflate in sertare si dulapuri; blocati usile de la subsoluri, pe unde pot patrunde securistii din catacombe. Nimeresc in balconul-tribuna tocmai cand sub el ajunsese autocarul RTVR, stationat de dimineata in fata Bibliotecii Centrale Universitare, de unde se aruncau in sus tot felul de cabluri si microfoane, unul din ele prins de catre un barbat vanjos, imbracat modest, pe care-l vazusem si cu o zi inainte, pe baricada de la Inter, acum vorbind multimii, despre foame, frig si frica, indurate de acest popor, mai ales in ultimul deceniu. Rostirea ragusita si frazele stalcite sunt indelung ovationate, scandandu-se “Moarte Ceausestilor!”, “Armata e cu noi!” etc. Incet-incet, balconul devine neincapator. Ii recunosc pe actorii Mircea Diaconu si Ernest Maftei, care cantau alaturi de artista lirica Liliana Pagu “Desteapta-te, romane!” si “Multi ani traiasca!”, acompaniati de corul ad-hoc al miilor de manifestanti din piata. Ma imbratisez cu tanarul Ion Antonescu, organizator de turism, colaborator al revistei “Romania pitoreasca”; il vad apoi cocotat pe balustrada pe fotoreporterul Paul Agarici, mitraliind in toate directiile. Avea sa-mi spuna ulterior ca mai devreme fusese la Radio, unde-i surprinsese vorbind celor chemati sa apere institutia, pe Ana Blandiana, Romulus Rusan si Arsinel, promitand sa-mi aduca imagini si de acolo.

    Primii sositi in balconul CC al PCR

    La microfon se perinda alti vorbitori, printre care si un preot, rostind o emotionanta ruga, multumind lui Dumnezeu ca a dat puteri romanilor sa se elibereze de comunism si sa paseasca demn pe calea mantuirii; multimea ingenuncheaza si rosteste “Tatal nostru”! Seara cea mai lunga Revin in interiorul cladirii, tocmai cand un ofiter dirija transportarea si punerea sub paza a armamentului din depozitul de la subsol, in biblioteca de la etajul VI. Pustile si automatele treceau din mana in mana, intr-un lung sir indian, pana la lift. Inaintea mea, la primire, era adolescentul vazut mai devreme, mancand o banana cu coaja cu tot, scuipand si suduind de mama focului, cat e de rau acel fruct vazut doar in filme; primeste o arma prea putin cunoscuta si, inainte de a mi-o intinde, cere sa i se spuna cum se trage cu ea, plimbandu-si degetele pe metalul rece. Norocul nostru a fost ca ofiterul l-a auzit si a strigat la el sa nu se miste, deoarece este o piesa sofisticata straina, de ultimul tip, putand sa slobozeasca intregul incarcator intr-o secunda, doar prin atingerea acelui buton abia vizibil… Cu astfel de scene bizare, halucinante chiar, aveam sa ma mai intalnesc, incepand cu obisnuitele luari in posesie a continutului frigiderelor din toate birourile, pline cu salamuri de Sibiu, sunca de Praga, icre rosii, bauturi fine si prajituri, terminand cu potopul de impuscaturi de la sfarsitul zilei, cand se tragea in draci, pe toate coridoarele, scarile si etajele, in afara de o singura zona de la etajul II. Dar pana atunci, s-au petrecut alte evenimente majore. In timp ce priveam, la marele televizor din cabinetul 1 “revolutia in direct” si se incerca organizarea unui comitet provizoriu, pentru coordonarea actiunilor din CC, apar demnitarii comunisti Ilie Verdet si Vasile Valcu, insotiti de generalul Iulian Vlad, comandantul Securitatii. Recunosc ca au stat ascunsi in sediu, dupa sedinta de dimineata, dar acum vor sa salveze tara de tirania ceausista. Uluire totala. Fostul prim-ministru spune sa ne ducem intr-o sala de consiliu, unde sa organizam un fel de guverm, ca “Noi am demolat o putere – sa punem in loc alta, a ordinii”. Si pentru ca deruta si confuziile sa fie totale, isi face aparitia tovarasul Dascalescu, pretinzand sa se adreseze poporului, pentru a explica situatia de la Timisoara. Intre cei doi lideri se isca un dialog nu tocmai ortodox, intrerupt de cineva, care-i cere sa-si dea demisia din postul de prim-ministru. El accepta si-i condus in balcon, unde dupa ce-si spune numele, vorbele-i sunt acoperite de scandarile “Moarte tradatorilor!”, dupa care Verdet a cerut “comitetului” sa aduca aici “personalitatile din toate domeniile de activitate, in vederea constituirii unui guvern provizoriu”… Nu-l mai asculta nimeni si ne-am imprastiat care incotro, pana la anuntata sosire a lui Ion Iliescu, de la Televiziune. Totul durase 22 de minute. Cascadori, arme si foc Se inserase bine – era cea mai scurta zi a calendarului, solstitiul de iarna – cand in cabinetul plin de lume au aparut cascadorii lui Sergiu Nicolaescu, facand “partie” printre noi, urmati de faimosul regizor si actor, apoi un grup masiv de civili si militari, printre care Ana Blandiana, Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Petre Roman, Dan Desliu si, bineinteles, Ion Iliescu, presedintele Frontului abia constituit. El anunta ca se retrage, pentru cateva momente, intr-un birou de alaturi, sa-si anunte familia ca a ajuns cu bine. Dupa aproape o jumatate de ora, a revenit, fixandu-si apoi comandamentul intr-un alt birou, unde n-au patruns decat putini militari si civili, cerberul fiind Voican Voiculescu, care mi-a pus automatul in piept. …Si s-a pornit potopul de bubuituri, vaiete si sange. Se trage din toate partile, de pe acoperisuri, de la ferestrele Palatului si ale Bibliotecii, multimea se retrage pentru cateva clipe, dar piata nu se goleste. Culcati la pamant si protejati, oarecum, de intuneric, oamenii striga “Murim, dar nu plecam de aici!”. Incep sa raspunda soldatii, cu arme automate si lovituri de tun de pe tancuri. In sediu, valmaseala e aproape totala, mai ales ca pentru cateva secunde s-au stins luminile. Ostasii iau pozitie de lupta si striga mereu “fara panica”. Printre impuscaturi si tipete de ajutor, auzim pentru prima oara cuvintele teroristi si terorism. Printr-o fereastra vad flacarile ce-au cuprins cladirile din jurul pietei. Reusesc sa ma strecor prin alt corp al Ceceului, dupa zece ore petrecute in acel taram unde se hotara destinul tarii. Trecuse de miezul noptii, cand am ajuns la Radio; dupa alte peripetii, ca si acolo, la etajele superioare se auzeau impuscaturi, reisesc sa intru in studioul de emisie. Fostii mei colegi imi permit sa intru “in direct”; anunt ce se intampla in Piata Palatului si imprejurimi, lansand un apel de urgenta sa fie trimise mai multe formatiuni de pompieri, pentru a stavili incendiile… Asa am incheiat ziua de 22 decembrie ’89, nascuta din sacrificiul Timisoarei, urmata de inca multe alte evnimente, care aveau sa schimbe fata unei tari ce-si dorea emanciparea, reintegrandu-se Europei, lumii libere. Atunci, in preajma Sfantului Craciun, am crezut ca se pot atinge cu mana cerurile.

    Pagina realizata de Valentin HOSSU-LONGIN, Ziua, 22 decembrie 2007

    Posted in raport final | Tagged: , , , , , , | Leave a Comment »

    decembrie 1989: Mircea Boaba, “Comoara lui Ali Baba,” Strict Secret, 26 martie – 1 aprilie 1991, sau ce s-a gasit in Cabinetul doi pe 22

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    “gloante incendiare, trasoare, perforante [vidia], explozive [dum-dum], numai din cele normale–nu”

    image-19image-23

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , | Leave a Comment »

    “Dinca si Postelnicu au fost prinsi de pantera roz!”: 22 decembrie 1989

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    all videos posted by aetziu to youtube

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , | Leave a Comment »

    decembrie 1989: Dosarul nr. 97/P/1990 … si gloante perforante (aka vidia, crestate)

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    image-19

    image-20

    Bucuresti: noaptea 21/22 decembrie 1989

    Ultima data a fost vazuta in viata la 21 decembrie, in jurul orei 23:00, in zona Intercontinental. Tot la Inter a murit si tanarul Lucretiu Mihai Gatlan, de 19 ani, impuscat probabil de la o distanta cuprinsa intre 20 si 100 de metri. Cristian Florea a fost impuscat in cap la 21 decembrie, in jurul orei 24:00, in zona restaurantului Dunarea. A fost lovit din spate, probabil de la o distanta de 10-30 de metri, cu un glont perforant, cu varful rotunjit.

    http://www.jurnalul.ro/stire-special/21-decembrie-48-de-morti-nici-un-vinovat-56485.html.

    http://morar.catavencu.ro/2008/12/21/cine-a-tras-in-noi-pina-n-22/.

    1. lucid Says:
      December 21st, 2008 at 10:33 pm Eu am fost martor ocular in centrul Bucurestiului de la ora 12 la ora 18. Dimineatza, la 7.30 – se luminase, era o zi calda cu soare – am vazut in piatza Unirii coloanele de manifestantzi si m-am mirat ca era cam devreme. Am ajuns la Romana si de acolo la hotel Dorobantzi de unde trebuia sa insotzesc doi colegi fizicieni de la institutul Kurchatov la aeroport. Trebuiau sa plece duminica, dar de la ambasada fusesera sfatuitzi sa plece mai devreme si eu fusesem cu ei la Aeroflot – vis-a-vis de Scala sa-si schimbe biletele. La ora 8.30 eram la ei si apoi am luat autobuzul Tarom de ora noua (pleca din fatza agentziei de pe Brezoianu, unde e azi CFR-ul). I-am dus la aeroport, i-am vazut trecand de controlul bagajelor si pe la 11.30 m-am suit in autobuz inapoi. La ora 12, la Romana, soferul ne-a spus ca traseul e deviat si ne-am dat jos. Tocmai auzisem la radioul autobuzului ca luase cuvantul o tanara utecista. La 12.05-12.10 in dreptul magazinului Eva am vazut venind grupuri compacte de mitingisti, destul de calmi. M-am mirat ca se terminase asa repede. Ajunsi in dreptul lor, am auzit: “ne-au chemat la miting ca sa traga in noi”. Hait, mi-am zis, hai repede in piatza palatului ca s-a intamplat ceva. Am ajuns pe Onesti si am vazut catziva “tovarasi” dirijand destul de calmi ambulantzele ca sa-i ridice pe cei catziva calcatzi in picioare. Surpriza cea mare a fost in piatza cand am putut merge pe trotuarul din fatza ceceului, care era de peste 10 ani interzis “publicului”. Piatza era goala, dar pe iarba din fatza balconului celebru zaceau zeci de steaguri si lozinci – unele rupte. In dreptul barului Atlantic – era cca 12.20 – un grup oarecum compact de “tovarasi” – erau, mi-am dat seama ulterior – cadrele lui Goran (secu’ municipal) si ofitzerii IGM-ului (militzia Bucuresti). L-am recunoscut pe un fost coleg de liceu, era parca lent-major la militzie, pe care l-am intrebat ce se intampla. Mi-a raspuns calm: asta e, daca nu a mai slabit putzin shurubul….De altfel, totzi din grup erau surprinzator de calmi (formasera grupul disciplinat de “uratori” din fatza balconului, care a fost filmat de TV dupa panica din piatza, ei ramanand grupatzi disciplinat ca sa strige lozincile). Un om al lui Goran a venit cu un fel de tzevi indoite – cam 20 cm una – spunand ca asa ceva se putea face si la IMGB, apoi puneai carbid si….poc. Au primit un ordin si au plecat in liniste pe Calea Victoriei spre sediul lor – cladirea de langa magazinul Victoria. Am mers si eu dupa ei si am ajuns la cca 12.30 in fatza Cercului militar. Eram mai multzi care cascam gura. Se auzeau deja lozinci scandate spre libraria Eminescu (sunt de la Timisoara, a spus cineva), cand, deodata, un microbuz s-a oprit in dreptul nostri si vreo trei malaci in combinezoane albastre cu bate gen baseball s-au repezit la noi ca si cand voiau sa ne ia la bataie. Am ridicat mainile spre unul si i-am spus: ce vrei cu noi? ne uitam. Ne-a lasat in pace dar vad si acum jocul de glezne ca al boxerilor in ring pe care-l faceau in fatza trecatorilor. Am trecut pe trotuarul unde e acum Pizza Hut. Un “tovaras” cu palton de stofa englezeasca si caciula brumarie plus burta de rigoare s-a rastit la noi – eram gura-casca – sa plecam de acolo “caci s-ar putea sa se traga”. Auzind, niste femei de la etajul I – probabil lucratoare al magazinul Compescaria de atunci, au strigat la el: vretzi sa ne omoratzi acum? “Tovarasul” s-a inrosit ca racul si a luat-o la sanatoasa spre sediul din Calea Victoriei. Am ajuns pe Academiei in dreptul Arhitecturii unde ne-a oprit un cordon de militzieni si civili. Nu pot uita cum la catziva metri, in fatza la hotelul Union, un “tovaras” tot in palton dar cu palarie tare a luat literalmente de parul lung o tanara si a bagat-o in hotel. Am trecut prin pasaj la Telefoane si, era blocat accesul acum spre piatza palatului, am coborat spre cinematograful Union. Am fost fotografiat de un “toavras” – aparusera mai multzi si deocamdata fotografiau pe toata lumea de pe strazi. Am ocolit sala palatului si am iesit in Magheru pe Onesti in fatza Bisericii Italiene. Era cam 12.45 si se formase cordonul de trupetzi cu scuturile acelea albe caraghioase. Erau speriatzi, recrutzi. In spate “tovarasii” erau agitatzi si discuatu aprins. M-au lasat sa stau cateva minute acolo – se auzeau lozinci scandate dinspre Intercomntinental. La un moment dat mi-au cerut sa plec si, ocolind pe Vasile Conta, am ajuns pe la 13.30 cred in fatza la Intercontinental. Am sta aici pana s-a intunecat, asistand la napraznica sosire a celor doua sau trei TAB-uri vopsite in albastru pe care scria MILITZIA si care efectriv erau sa striveasca catziva tineri sub rotzi. Se scandau lozinci, se discuta aprins, se huiduia, dar “fortzele de ordine” erau in expectativa in perimetrul din jurul ceceului si palatului. Pe la ora 18 am plecat acasa ca nu mai puteam de foame.
      Cine a tras in acea noapte? Simplu de aflat: intrebatzi “catargele” – securistii instalatzi pe cladirile inalte din zona ca sa observe orice miscare (asa se facea si pe traseul acasa al ceausestilor, zilnic). Nu cred ca ei au tras, dar sigur i-au vazut pe lunetistii din apartamentele conspirative din zona care au impuscat numai in cap si in gat cu gloantze vidia. Nu ca sa faca macel, ci ca sa imprastie multzimea. Au mai tras din spatele scutierilor catziva dementzi de securisti si activisti plini de ura si prostie care nu pricepeau ca partida era pierduta. Au tras cu pistoalele din buzunar la adapostul trupetzilor cu scuturi. Putzini si astia, majoritatea pricepusera ce va urma. Putzini – putzini (probabil cateva zeci), dar tot au omorat atatzia tineri. Din pacate nu se vor da in gat intre ei, asa ca doar Dumnezeu ii va pedepsi.

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , | 3 Comments »

    Maria Petrascu, Brasov: Ireconciliere cu Eroii din Decembrie `89

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    Brasovul Tau 20 decembrie 2009

    Ireconciliere cu Eroii din Decembrie `89

    20 Decembrie, 2009 • 17:12:04


    articol citit de: 27

    Acum 20 de ani, în 21 Decembrie, `89, braşovenii, câteva sute, au ieşit în stradă pentru că nu mai voiau comunism. În 22 Decembrie au prins curaj mult mai mulţi, zeci de mii, şi li s-au alăturat. Puterea a reacţionat, fără excepţie, în forţă, punând la “treabă” tot aparatul de represiune : activul PCR, Securitatea, Armata. La  Timişoara, şi apoi la Bucureşti, se “contabilizau” deja  morţi: împuşcaţi sau călcaţi de tab-uri. La Braşov, măcelul a început în noaptea de 22 spre 23 Decembrie. După ce cuplul dictatorial al Ceauşeştilor fugise! Au fost peste 300 de morţi! Statisticile oficiale consemnează însă doar vreo 70 de victime la Braşov… Bărbaţi şi femei în putere, vârstnici, tineri şi tinere, adolescenţi şi chiar copii au fost asasinaţi mişeleşte. Cu gloanţe normale, cu gloanţe cu cap vidia, cu gloanţe explozive. Mulţi au fost împuşcaţi in frunte, cu puşti cu lunetă. Unora, nu puţini, proiectilele criminale le-au sfârtecat picioarele şi abdomenele. Alte victime au supravieţuit şi au murit mai tîrziu iar cei care mai trăiesc astăzi sunt mutilati pe viaţă. Familiile şi-au recuperat morţii sau au ajuns la răniţii lor cu greu. Morgile erau încuiate! Spitalele inaccesibile! Asasinii, adică teroriştii, nu de afară, inventaţi,  ci autohtoni, dispăruseră! Iliescu şi  FSN-ul său au ieşit public cu MAREA MINCIUNĂ:  “ Românii s-au împuşcat între ei, ca proştii !”.  De atunci au trecut 20 de ani. Iar MAREA MINCIUNĂ s- a perpetuat. Între timp, criminalul Iliescu s-a ”reconciliat” doar cu minerii! Constantinescu, un laş, nu s-a reconciliat cu nimeni pentru că l-au învins “structurile”. Băsescu a condamnat, pro-forma, comunismul pe care l-a declarat doar, ca fiind “ ilegitim şi criminal. “ Dar, după 20 de ani, “ilegitimii” şi “criminalii”, adică ucigaşii Eroilor din Decembrie ’89 sunt tot liberi, tot prosperi, tot sus-puşi. Ne “scuipă” în faţă, de la înălţimea funcţiilor  şi conturilor lor şi ne spun că nu mai are rost să “dezgropăm morţii” şi să discutăm, pe faţă, despre o temă care nu mai e de “actualitate”: comunismul şi victimele lui. Adică şi despre acei Eroi din Decembrie ’89 care  zac sub lespezi, în morminte şi care aşteaptă să fie pedepsiţi ucigaşii lor. Cu ei, cu EROII,  nu se poate reconcilia nimic atâta timp cât asasinii sunt liberi ! Nici cu familiile lor! Nici cu noi, cei încă trăitori şi martori ai Evenimentelor însângerate din ’89. Oricât timp ar trece!Şi oricât s-ar încerca multilarea istoriei recente! Restul, e deşertăciune! (Maria Petraşcu)

    Posted in Uncategorized | Tagged: , | Leave a Comment »