The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Strictly Personal Research and Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Posts Tagged ‘raport final decembrie 1989’

La Resita s-a jucat o mare carte a Revolutiei (Dovada de adevar: ce spun fosti securisti?! Revista Vitralii)

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on August 17, 2013

http://romanianrevolutionofdecember1989.com/2013/05/05/la-resita-s-a-jucat-o-mare-carte-a-revolutiei/

Reşiţa a plătit şi ea cu sânge dorinţa de schimbare a regimului socialist. Capitala Banatului de munte a dat ca jertfă un număr de aproximativ 65 de morţi, toţi aceştia fiind victimele diversiunii securisto-teroriste aservite vechiului regim, în încercarea sa de a menţine teroarea asupra populaţiei din judeţul Caraş-Severin şi după evacuarea cuplului de dictatori în data de 22 Decembrie 1989.

http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=evenimente/2012/vernisaj-reia

 image0-001

56 VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE
REŞIŢA: CUM AM DEVENIT „ŞEFUL TERORIŞTILOR”
Deşi intervenţia mea poate părea tardivă, consider că sunt dator, ca fost
şef al Securităţii din Inspectoratul MI al judeţului Caraş-Severin, să contribui la
ridicarea vălului de dezinformări, minciuni şi manipulări care s-au vehiculat
despre cadrele de Securitate.
Acum începem să aflăm adevărul, acum putem, după atâţia ani, să
înţelegem cum şi de ce, în decembrie 1989, s-au putut petrece acele grozăvii,
cine au fost cei care fabricau scenariile, cine au fost cei care le ordonau, le
răspândeau sau le executau.
Foarte pe scurt, doar câteva aspecte din perioada premergătoare:
Pe fondul lipsurilor în care ne zbăteam, şi în judeţul nostru
nemulţumirile populaţiei s-au amplificat, situaţia devenind explozivă. Zilele lui
Ceauşescu păreau a fi numărate, mulţi dintre noi punându-şi speranţa în cel deal XIV–lea Congres al PCR, care însă a fost dezamăgitor. Am constatat o
creştere a virulenţei manifestărilor anticeauşiste, dar ne-am limitat numai la
raportarea ierarhică a informaţiilor primite.
Nu puţine informaţii ne parveneau şi din exterior. Astfel, un director
german de la firma mixtă „Renk-Reşiţa”, întorcându-se din ţara natală, s-a
adresat celor care îl aşteptau la aeroport cu cuvintele: „Nu mai aveţi mult şi
până în decembrie scăpaţi de Ceauşescu”.
Constatam trecerea tot mai intensă a frontierei, atât legal cât şi ilegal,
depistând agenţi şi tot felul de emisari străini veniţi cu sarcini destabilizatoare,
precum şi pătrunderea în ţară a unor fugari anterior instruiţi şi pregătiţi în
exterior cu scopul de a forma pichete ale dezordinii la un semnal dat.
Mai mult, aşa după cum a reieşit din cercetarea acestora, în aşteptarea
acelui moment cei în cauză erau instruiţi să lanseze zvonuri alarmiste; să racoleze
noi persoane pretabile la acţiuni de dezordine şi de incitare; să creeze noi canale de
trecere ilegală a graniţei; să studieze modalităţile de distrugere a unor obiective
social-politice şi economice; să culeagă şi să transmită date despre aceste
obiective, precum şi despre activiştii de partid, despre cadrele MI etc.
Asemenea elemente depistate de Inspectoratul MI al judeţului Caraş-
Severin au fost preluate în acelaşi scop, de cercetare, şi de către unităţile centrale
ale Securităţii, stabilindu-se misiunile clandestine ce le aveau de îndeplinit în
România, primite îndeosebi de cei trecuţi prin lagărul de la Bicske, Ungaria.
În ziua de 21 decembrie 1989 au fost semnalate 14 autoturisme cu turişti
sovietici în centrul oraşului Reşiţa; în preajma evenimentelor, pe şoselele judeţului
circulau astfel de coloane, care au făcut obiectul cercetărilor efectuate de un VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE 57
colectiv condus de şeful Miliţiei – colonel Câmpeanu Alexandru (unul dintre
autoturisme fusese distrus într-un accident soldat cu moartea celor doi pasageri).
Consider că este un fapt deja clarificat că nu pentru turism veniseră
aceştia în România.
Pentru noi, cei de la Securitate, a contat mult o convocare organizată în
acea perioadă pe regiuni ale ţării de către conducerea centrală, cu prilejul căreia
s-au trasat sarcinile ce ne reveneau, în sensul de a cunoaşte în permanenţă
starea de spirit; de a nu ne implica în acţiuni stradale de reprimare a unor
eventuale demonstraţii; de a nu panica subordonaţii şi alte asemenea ordine, cu
accent pe informarea cu operativitate a forurilor ierarhic superioare.
Aşadar, starea de fapt creată în ultima parte a anului 1989, generatoare
de revoltă a populaţiei, cât şi faptul că în toate instituţiile şi unităţile economice
s-au organizat adunări având ca scop condamnarea celor petrecute în
Timişoara, au culminat şi la Reşiţa, cum era previzibil, cu ieşirea în stradă a
demonstranţilor încă din 21 decembrie. Aceştia au ocupat piaţa centrală a
oraşului şi manifestau, scandând revendicări legate de condiţii mai bune de
muncă şi viaţă: apă caldă, căldură, aprovizionare etc., şi exprimându-şi
simpatia faţă de timişoreni.
De menţionat că în tot acest timp cadrele MI din toate localităţile
judeţului nu au intervenit pentru a împiedica aceste manifestări, în ciuda
instrucţiunilor primite de la conducerea de partid locală care, textual, ne cerea:
„Nu scăpaţi muncitorii în stradă!”
Spre sfârşitul zilei de 21 decembrie, o parte dintre demonstranţi au pătruns
în sediul Comitetului judeţean de partid, astăzi Prefectura judeţului, dorind a
dialoga asupra revendicărilor lor. Personalul militar din Inspectoratul MI Caraş-
Severin care asigura paza sediului şi a oficialităţilor de atunci s-a comportat
exemplar. Împreună cu liderii demonstranţilor, aceştia au reuşit să atenueze unele
stări tensionale care începuseră să apară, au determinat încetarea lozincilor
incitatoare la dezordine şi a zvonurilor alarmiste cu tentă de violenţă.
Numeroase au fost măsurile luate de conducerea Inspectoratului, la
solicitarea liderilor, în acea noapte, spre a împiedica săvârşirea de acte cu
implicaţii imprevizibile, accentul punându-se pe paza instituţiilor şi a
obiectivelor economice din municipiu.
Pe timpul nopţii de 21-22 decembrie am fost solicitat de liderul ad-hoc
al revoluţionarilor pătrunşi în sediul Comitetului judeţean de partid, un pictor,
pe nume Nicolae Vlădulescu (devenit ulterior preşedintele FSN Caraş-
Severin), să verific prin subordonaţii mei numeroasele zvonuri alarmiste sau de
natură incitatoare. De asemenea, i-am pus la dispoziţie mijloacele umane şi
tehnice necesare pentru a se adresa demonstranţilor, asigurându-i că Securitatea
este de partea lor.58 VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE
Încă din 21 decembrie, conform ordinului transmis telefonic de
generalul Iulian Vlad, armamentul din dotarea subordonaţilor a fost depus la
rastel, iar ofiţerii şi subofiţerii de Securitate au fost instruiţi să nu părăsească
unitatea decât la ordin şi să nu răspundă la eventuale provocări.
Manifestările de revoltă împotriva lui Ceauşescu au continuat şi în
dimineaţa zilei de 22 decembrie, când coloane de muncitori de la marile
obiective economice ale municipiului Reşiţa s-au deplasat spre centrul oraşului,
scandând lozinci anticeauşiste, şi s-au alăturat celor ce ocupaseră piaţa centrală
în ziua precedentă.
Pe tot parcursul zilei de 22 decembrie manifestările nu s-au soldat cu
incidente, iar procesul de preluare a puterii a decurs în mod paşnic, aşa cum s-a
petrecut şi în alte oraşe ale judeţului, cu excepţia municipiului Caransebeş.
După alegerea comitetului provizoriu al Frontului Salvării Naţionale pe
judeţ, preşedintele acestuia, Nicolae Vlădulescu, ne-a convocat în după-amiaza
zilei de 22 decembrie (pe subsemnatul şi pe şeful Miliţiei judeţene) la sediul
Prefecturii de azi, ce se afla încă sub paza instituţiei noastre. Cu această ocazie, a
evidenţiat modul reuşit în care cadrele Inspectoratului nostru au acţionat,
prevenind acţiuni violente şi acte de dezordine în municipiu, şi ne-a fixat sarcini
pentru a doua zi, când urma să ne prezentăm din nou la el. La terminarea
discuţiilor a ţinut să ne aducă mulţumiri din partea FSN şi, prin noi, tuturor
cadrelor din subordine, pentru sprijinul acordat, pentru evitarea apariţiei unor
victime, pentru faptul că a fost posibil să nu se tragă nici un foc de armă în Reşiţa.
Noaptea de 22 spre 23 decembrie a însemnat şi pentru judeţul Caraş-
Severin o cotitură nefastă în desfăşurarea evenimentelor, urmare celor
orchestrate de la Bucureşti de echipa generalului Nicolae Militaru, proaspăt
numit la conducerea Armatei, despre care ştiam că fusese trecut în rezervă
pentru activitate de trădare în favoarea unei puteri străine.
Ca profesionist al informaţiilor, presimţeam că această numire nu este
de bun augur, iar faptele reprobabile şi atrocităţile comise în zilele următoare în
Reşiţa au dovedit că nu m-am înşelat. Şi asta s-a întâmplat pentru că în unele
judeţe (ca şi în Caraş-Severin) au existat comandanţi militari zeloşi, după
chipul şi asemănarea generalului Militaru, care i-au urmat orbeşte ordinele,
devenind principalii factori destabilizatori ai noii puteri.
În ziua de 22 decembrie, Securitatea judeţeană a fost preluată sub
control de colonelul Teodor Stepan, la data respectivă şef al Centrului Militar
al judeţului Caraş-Severin şi, după cum au urmat lucrurile, se părea că ne vom
continua activităţile specifice în noua subordonare a FSN. Pe radarele de la
graniţă apăruseră ţinte aeriene într-un număr atât de mare, încât ne pregăteam
să facem faţă unui eventual atac aerian.VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE 59
Liniştea ce se aşternuse în conştiinţa noastră de militari, cum că ne-am
făcut datoria în acele condiţii deosebite nu a durat însă decât până în seara zilei
de 22 decembrie, când am constatat că legăturile telefonice ne-au fost tăiate,
când a început lansarea unor zvonuri, precum atacarea de către trupe
nedefinite, otrăvirea apei etc.
În aceeaşi zi, în jurul orei 2300, mi s-a cerut să mă deplasez la sediul
FSN, deoarece cadrele Ministerului de Interne care asigurau paza acestuia, ca
şi cei stabiliţi în garda de corp a noilor conducători sau cei ce fuseseră solicitaţi
de însuşi colonelul Teodor Stepan pentru diverse misiuni, fuseseră sechestraţi.
Ajuns la sediul amintit, am fost foarte surprins de faptul că am fost
percheziţionat şi suspectat ca aş fi intenţionat să atac revoluţionarii şi am luat la
cunoştinţă că paza fusese preluată de militarii colonelului Stepan. Consternat
de aceste răsturnări de situaţie, am fost dus într-un birou şi acuzat că am trădat
revoluţia şi că desfăşor acţiuni împotriva poporului român.
Închis în acel birou, singur şi în imposibilitate de a-mi îndeplini
atribuţiunile de până atunci, am asistat la vânzoleala penibilă, în unele situaţii
chiar tragică, auzind informaţii şoc, precum că trupe fidele lui Ceauşescu atacă
Reşiţa, că se trage spre sediul Inspectoratului MI etc.
În jurul orelor 3 din dimineaţa zilei de 23 decembrie, după ce se mai
liniştise canonada, am fost scos din camera amintită de către militarii
colonelului Stepan şi dus în biroul preşedintelui FSN, unde mi s-a spus, cu o
oarecare jenă, ca voi părăsi clădirea pentru a-mi exercita atribuţiunile ce îmi
reveneau, dându-mi-se în primire şi cei 9 ofiţeri MI care, de asemenea, fuseseră
dezarmaţi şi sechestraţi în condiţiile arătate.
Ajuns la sediul Securităţii, mi s-a raportat ca în acea noapte clădirea
Inspectoratului a fost atacată cu gloanţe de mitralieră, de la o unitate de rachete ce
se afla pe un podiş de pe teritoriul municipiului şi că au fost făcute cercetări asupra
gloanţelor identificate, dar că militarii noştri de pază nu au răspuns atacului.
Am informat conducerea Inspectoratului despre cele întâmplate cu mine
şi cu militarii sechestraţi şi împreună am apreciat că militarii din paza
Inspectoratului au procedat foarte bine atunci când nu au răspuns cu foc
atacului amintit, fiind vorba de o provocare.
În dimineaţa aceleiaşi zile de 23 decembrie, am fost anunţaţi să ne
deplasăm, conducerea inspectoratului, la sediul FSN. Ştiind că acest lucru
rămăsese stabilit din ziua precedentă, în cadrul discuţiilor cu preşedintele FSN,
am mers liniştiţi, nebănuind nimic din cele ce urma să ni se întâmple.
Ajunşi la FSN, în biroul preşedintelui Nicolae Vlădulescu, am constatat
că mai erau prezenţi adjunctul acestuia (fostul prim-secretar Szasz Iosif),
colonelul Teodor Stepan, mai mulţi revoluţionari şi ziarişti, printre care şi Dan
Dinu Glăvan. După unele discuţii legate de situaţia existentă la acea oră în 60 VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE
municipiu, a intervenit colonelul Teodor Stepan, care a început să debiteze un
scenariu ridicol de superficial şi de prost argumentat, vădit incriminant la
adresa conducerii Inspectoratului MI. Din acuze reieşea că eu aş fi şeful
teroriştilor, că am legături la Bucureşti, de unde primesc instrucţiuni pentru a
dirija acţiunile în judeţ împotriva revoluţiei, că aş dispune de depozite de
armament şi muniţie sofisticată, că aş fi dat dispoziţii subalternilor să distrugă
arhiva Securităţii etc. Riposta mea de a demonta asemenea aberaţii a fost
hotărâtă, fără a-l determina însă să îşi retragă scenariul prezentat.
Într-un final, adjunctul preşedintelui, Szasz Iosif, sesizând netemeinicia
acuzaţiilor invocate de colonel şi dorind, probabil, să curme situaţia penibilă ce
se crease, a propus ca cei din conducerea Inspectoratului MI să fim lăsaţi liberi
pentru a ne putea continua activitatea în noua situaţie, atragându-ne atenţia de a
ne subordona întrutotul colonelului Stepan Teodor, care reclamase anterior aşazise acte de insubordonare.
Această intervenţie a fost însă de natură să-l irite şi mai mult pe colonel,
care a ieşit din birou, reîntorcându-se după un timp cu un ofiţer subordonat şi
doi militari. Acestora li s-a ordonat să povestească un alt scenariu, la fel de
prost documentat, prin care susţineau că în noaptea respectivă ar fi văzut ieşind
dintr-un bloc apropiat Inspectoratului nostru un terorist care şi-ar fi camuflat un
pistol rabatabil într-o servietă diplomat; că acesta ar fi intrat în sediul
Securităţii, că în tot cursul nopţii acolo ar mai fi pătruns şi alte persoane, unele
rănite; că în curtea Inspectoratului MI ar fi văzut intrând o Salvare şi mai multe
maşini particulare etc.
În aceste condiţii, m-am situat pe aceeaşi poziţie de loialitate şi
onestitate, încercând să clarific toate suspiciunile ce planau (doar în mintea lor)
asupra noastră. Ceilalţi colegi din conducerea Inspectoratului au început să dea
explicaţii în sprijinul celor susţinute de mine, prezentând diverse aspecte şi
fapte cu care s-au confruntat pe linie de Miliţie. Aceştia au mai spus că asupra
clădirii Inspectoratului, în acea noapte s-au tras rafale de mitralieră. Colonelul
Teodor Stepan a replicat că s-a tras de la acea unitate pentru că au constatat că
s-ar fi făcut semnale luminoase şi că în acele împrejurări li s-ar fi împuşcat un
ostaş. Adevărata împrejurare în care a murit acel soldat mi-a fost dezvăluită
ulterior, în timp ce mă aflam în arestul unităţii, de către un subofiţer ce
participase la acele evenimente, afirmaţii confirmate ulterior de către un vecin,
revoluţionar, Bărbulescu Gheorghe, care mi-a explicat că de fapt a fost un
accident între ostaşi.
Colonelul Teodor Stepan a curmat discuţiile, cu dreptul celui care are
puterea. A reluat acuzaţiile anterioare legate de instruirea subordonaţilor mei spre a
desfăşura acte îndreptate împotriva revoluţiei, fiind vizibil că dorea arestarea mea
şi a celorlalţi. În urma acestor acuzaţii, preşedintele Vlădulescu Nicolae ne-a cerut, VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE 61
celor din conducerea Inspectoratului, să părăsim pentru un timp încăperea.
Nu ştiu ce s-a mai discutat în lipsa noastră, dar după aceea am fost
chemaţi înapoi în birou, preşedintele m-a abordat astfel: „Domnule colonel…
sunt convins că nu puteai acţiona ca terorist… aşa cum s-a spus,… dar te rog să
explici dacă ai cunoştinţe despre astfel de terorişti care acţionează sau vor să
acţioneze în judeţ…, dacă ai primit instrucţiuni în acest sens? “
La răspunsul meu negativ, mi-a spus să accept sechestrarea, până când,
în următoarele zile, se vor clarifica problemele, hotărând ca împreună cu
inspectorul şef, colonel Rădulescu Gheorghe, să rămânem în acel sediu. A mai
afirmat, la despărţire: „Dacă asigurările dumneavoastră se vor confirma, atunci
fiţi siguri că tot noi vom fi aceia care vă vom cere scuze”.
Acestea fiind spuse, am fost conduşi de un ofiţer MApN la subsolul
clădirii amintite, unde au eliberat în grabă o cameră, iar şeful Miliţiei,
Câmpeanu Alexandru, a fost învestit, în prezenţa noastră, să preia comanda
efectivelor Inspectoratului. În continuare, lucrurile s-au derulat la Reşiţa ca şi
la Sibiu şi în alte oraşe din ţară.
În zadar am tot aşteptat scuzele pentru arestarea mea ilegală, deoarece
colonelul Teodor Stepan, pentru a se erija într-un erou şi salvator al oraşului
Reşiţa, m-a popularizat prin mass-media ca şef al teroriştilor care i-aş fi
pricinuit multe suferinţe.
Şi acum câteva cuvinte doar despre personajul care după evenimente a
obţinut avansarea la gradul de general, fapt care aproape că nu mai miră pe
nimeni. El – şi ca el mulţi alţii – s-au încadrat în rândul profitorilor noului
regim, s-au transformat în virulenţi adversari ai Securităţii şi s-au străduit ca
despre persoana lor să se creeze o cu totul altă imagine decât cea reală.
Stepan Teodor, ofiţer de Transmisiuni promoţia 1958, a lucrat, de la
înălţarea sa la gradul de locotenent, în structurile Direcţiei de Informaţii a
Armatei. A ajuns diplomat la ambasada română din Atena, de unde a fost retras
după o perioadă foarte scurtă de şedere la post. (Nu cumva trebuie să ne
întrebăm de ce?). Contrainformaţiile Militare ajunseseră la concluzia că ar
trebui trecut în rezervă, pe motive similare cazului Militaru. Nu a fost
îndepărtat din Armată, ci doar mutat într-o funcţie mai puţin sensibilă, aceea de
şef al Centrului militar judeţean Caraş-Severin.
După ştiinţa mea, a mai existat un caz asemănător, cel al colonelului
Marin Pancea, fost ataşat militar la Paris şi Belgrad. Şi acesta, după ce a fost
documentat ca agent sovietic, a fost scos din DIA şi trimis şef al Centrului
Militar din Brăila. În decembrie 1989, Marin Pancea a preluat comanda
garnizoanei Brăila, consecinţa ordinelor sale aberante fiind 44 de morţi şi 99 de
răniţi. Apoi a fost numit şef al spionajului românesc, dar a rezistat foarte puţin
timp, adică mai puţin de o lună. A fost transferat ca şef al DIA, unde a rezistat 62 VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE
ceva mai mult, până în 1991, după care, plin de grijă, preşedintele Iliescu l-a
numit secretar al CSAT.
Teodor Stepan a fost numit de către noul ministru al Apărării, generalul
Nicolae Militaru, comandant al garnizoanei, rămânând în funcţie până la trecerea
în rezervă. Mai amintesc aici un alt episod legat de acesta. Atunci când Ceauşescu
a ţinut vestita sa teleconferinţă din 17 decembrie, legată de evenimentele din
Timişoara, la încheierea teleconferinţei, colonelul Teodor Stepan a fost singurul
din sală care s-a ridicat şi a condamnat tulburările din Timişoara, cerând primului
secretar al judeţului dreptul de a interveni cu unităţile militare din judeţ, pentru a
executa, exemplar, ordinele comandantului suprem.
Teodor Stepan a început punerea în aplicare a scenariilor diversioniste
care trebuia să ducă la incitarea populaţiei împotriva cadrelor Ministerului de
Interne şi în special împotriva Securităţii.
Au urmat episoade dramatice derulate pe timpul detenţiei în aresturi
improvizate, dar şi pe timpul transportului dintr-o localitate într-alta, acţiuni
gândite coerent şi urmărind evident o finalitate previzibilă pentru mine:
suprimarea fizică.
Să încep cu sechestrarea la Prefectură. Aici, în noaptea de 23 spre 24
decembrie, Stepan şi subordonaţii săi au organizat o sarabandă de trageri cu tot
felul de armament, însoţită de comentarii prin portavoce, alarmante pentru
populaţie, care anunţau iminenţa unui atac executat de forţe teroriste asupra
sediului Prefecturii, pentru recuperarea şefului lor. Auzeam din camera de la
demisol tropăituri, înjurături şi frânturi de dialog: „Acolo ai găsit ceva?… Nu,
aici nu sunt…” sau îndemnuri de a se trage cât mai multă muniţie. Am încercat
să sting lumina, dar ofiţerul de pază mi-a sugerat „subtil” (adică urlând) să
aprind lumina, reproşându-mi că „fac semnale luminoase”. Continuau în acest
timp avertizările, prin portavoce, către populaţie să nu stea la ferestre şi să nu
iasă din imobile pentru că pot fi împuşcaţi de terorişti (ei probabil fiind imuni –
precum eroii din filmele proaste de război).
Pe străzile oraşului, un autoturism cu megafon „informa” populaţia că
în cimitirul din localitate se ascundea, nimeni altul, decât „şeful teroriştilor”,
dovedit în persoana şefului Securităţii judeţului, mai concret colonelul
Mihalcea Aurel. În acele momente acesta nu era însă altceva decât un individ
terorizat în subsolul din sediul fostului organ judeţean de partid. Pentru
credibilitate se afirma că eram însoţit de un alt terorist marcant, subordonatul
meu, lt. col. Petre Ion. Acesta era comandantul formaţiunii de luptă
antiteroristă, structură existentă la fiecare Securitate judeţeană de atunci.
Am aflat ulterior de la dl. Gigi Bărbulescu, revoluţionar, că de fapt în
cimitir, din ordinul lui Stepan, erau doi cetăţeni înarmaţi care, după ce s-au
trezit din somnul cel dulce indus de o cantitate apreciabilă de palincă, au VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE 63
început să-şi descarce la întâmplare muniţia cu care erau dotaţi. Tacticianul
Stepan Teodor, apreciind că teroriştii nu vor renunţa să-şi salveze şeful, a
ordonat ca în dimineaţa zilei de 24 decembrie eu şi col. Rădulescu să fim
transportaţi la o unitate de rachete, din municipiu.
Mijlocul de transport era ABI-ul cu care era dotată subunitatea antitero a
Inspectoratului. În autovehicul mai era şi un subofiţer MApN care manevra
ameninţător o mitralieră. Imaginea de ansamblu se completa cu grupuri de
manifestanţi cu banderole tricolore şi trecători, de o parte şi de alta a drumului,
care priveau curioşi la transportul celor doi terorişti. La apropierea de unitatea
militară, am fost întâmpinaţi cu foc puternic de automate, gloanţele lovind
blindajul ABI-ului. Ceva mai inspirat, de data asta (nu ca în subsolul prefecturii),
i-am cerut ofiţerului MApN să nu mai tragă cu AKM-ul şi să semnalizeze
intenţiile noastre paşnice cu banderola tricoloră legată de ţeava armei.
Doar aşa a încetat focul dinspre unitatea militară, iar stupefacţia
cadrelor din unitate la vederea şi identificarea noastră, a fost totală, deoarece
erau informaţi că vor fi atacaţi. Cred că ofiţerul MApN din ABI ar putea să-mi
fie recunoscător, deoarece, dacă nu mi-ar fi urmat sfatul, am fi putut fi acum,
împreună, la doi metri sub pământ, victime ale „revoluţiei”.
Dar spiritul războinic al lui Stepan nu avea odihnă! Analizând încă o
dată complexitatea situaţiei, a decis că nu suntem bine „asiguraţi”, aşa că a
solicitat un elicopter, de la o unitate din Caransebeş, pentru a-i transporta pe cei
doi terorişti la arestul unităţii militare de pe lângă aeroportul acestui municipiu.
Toţi participanţii, atât cei din paza transportului, cât şi cei de la primirea
noastră la aeroport au fost avertizaţi că au de-a face cu indivizi foarte
periculoşi. De aceea la aeroport eram aşteptaţi de echipa de luptă antitero, adică
subordonaţii mei, dar şi de nişte militari mai ciudaţi, echipaţi în uniforme
speciale, despre care am aflat că ar fi paraşutişti veniţi de la Buzău. Şi probabil,
tot de aceea, escorta din elicopter ne-a legat mâinile cu sârmă şi ne-au tratat cu
tot „respectul” de care erau ei în stare.
Îmi îngădui o paranteză şi îmi cer scuze de la cititori, dacă întrebarea pe
care le-o pun este aparent naivă: recunoaşteţi scenariile?
Primirea teroriştilor la aeroport a fost la fel de consternantă şi de
stânjenitoare ca şi la unitatea de rachete. Am fost recunoscuţi de subordonaţi, dar
şi de ofiţerii cu funcţii de decizie de la aeroport, care totuşi nu au putut trece peste
deciziile militare. Aşa că am mers legaţi la arestul aeroportului. Acolo un ofiţer
MApN necunoscut, oarecum enervat şi furios, ne-a dezlegat, consecinţa stării lui
fiind urmele rămase pe mâinile noastre… Am fost cazaţi într-o camera „surdă” şi
am intrat în atenţia gorilelor paraşutate din jungla umană, care şi-au manifestat
cultura diversionist teroristă (de fapt, ei chiar puteau fi numiţi terorişti) printr-un
întreg arsenal de injurii şi alte tratamente speciale.64 VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE
Am fost scoşi din ghearele lor de şeful arestului, un om cu nume
aproape predestinat – Apostol, căruia îi mulţumesc încă o dată – şi am fost
„promovaţi” din ordinul inimosului comandant al unităţii într-un birou, cât de
cât mai primitor, unde umanoizii nu mai aveau acces.
Încerc să înţeleg astăzi acest comportament al lor prin prisma omului
supus stării de stres, teamă, nesiguranţă şi tensiune, ca o consecinţă a
propagandei cenuşii, dar poate şi a ordinelor şi instrucţiunilor primite. Ce nu pot
înţelege este faptul că şi eu, şi ei eram MILITARI. Ce a făcut diferenţa?
A urmat calvarul anchetelor. Echipele de procurori se succedau una
după alta, în încercarea de a smulge „mărturii” despre activitatea noastră de
terorişti şi duşmani ai „revoluţiei”, despre planuri, depozite, legături şi tot ce le
putea imagina mintea înfierbântată de importanţa actului lor justiţiar. Evident
că toate aceste presiuni nu s-au putut finaliza şi nici nu s-au putut contraface
„probe”. Ca urmare a acestui eşec, am beneficiat de încă o mutare de şah
„stepanovistă”, fiind readuşi la unitatea de rachete din Reşiţa, mai aproape de
sufletul dar şi de posibilităţile pe care le avea proaspătul eliberator şi erou al
oraşului de a manipula şi influenţa anchetele procurorilor militari.
Rămăsesem singurul arestat, col. Rădulescu nemaiprezentând nici
pericol şi nici interes pentru proaspătul emanat, aşa că trebuia acum ca noile
echipe de anchetatori să scoată de la mine ceva care să justifice, cât de cât,
arestarea şi reţinerea mea ilegală.
*
Întrerup deocamdată nararea teribilei mele încercări de viaţă, cu
promisiunea de a reveni cu finalizarea anchetelor (şi sunt multe de povestit)
într-unul dintre numerele viitoare ale revistei „Vitralii”.
Mă motivează şi gândul, acum mărturisit, că admirabilii mei subalterni,
colegi şi tovarăşi de suferinţă, închişi şi încătuşaţi la fel ca şi mine, îşi vor reactiva
memoria şi vor creiona alte gânduri, trăiri şi evenimente din acea perioadă.
Pentru că au mai fost şi multe, şi dureroase! Să ne amintim de raidul
aerian al aviaţiei de vânătoare din Timişoara care avea ca scop lichidarea
teroriştilor de pe un deal împădurit, învecinat Reşiţei, locaţie în care Stepan
ordonase în prealabil să meargă efective din Inspectoratul MI Caraş-Severin,
tocmai pentru că acolo s-ar fi aflat terorişti? Sau despre tragerile misterioase
din clopotniţa unei biserici care, la ordinul lui Stepan, a fost „cercetată” abia
după câteva ore, timp în care ….
Măcar pentru memoria şi cinstirea celor 18 morţi şi a numeroşilor
mutilaţi, civili şi militari, care au înroşit pământul Reşiţei cu propriul lor sânge.
Dar şi pentru a dezvălui adevărata faţă a unor aşa-zişi eroi!
Col. (r) Aurel Mihalcea
http://www.acmrr-sri.ro/upload/Vitraliino13.pdf glont perforant

COLONELUL STEPAN
Am citit cu mare atenţie articolul d-lui col. (r) Aurel Mihalcea1
în legătură
cu evenimentele care au avut loc la Reşiţa în decembrie 1989, hotărând să vin şi eu
în completare cu câteva elemente pe care le consider a fi interesante.
L-am cunoscut pe colonelul Theodor Stepan de la Reşiţa în cadrul
programului de dispersare în ţară a structurilor informative ale României „post
decembriste” şi nu pot spune că această cunoştinţă mi-a făcut plăcere. Atunci,
alături de mai mulţi ofiţeri, am fost trimis din Mehedinţi la Caraş-Severin,
pentru a conduce noua structură a constraspionajului din zonă. În ziua sosirii
mele la Reşiţa, am fost uluit de felul în care arăta faţada clădirii Inspectoratului
Judeţean al Ministerului de Interne. Imaginea faţadei, ciuruită de circa 10000
de gloanţe şi cu aproape toate geamurile sparte, era de-a dreptul sinistră.
Prima întâlnire cu cel numit mai sus a avut loc în sala de şedinţe a
inspectoratului unde ne-a spus – pe un ton foarte grav – cine este. Apoi ne-a
informat că vine direct de la CPUN local, unde a informat că „ofiţerii
compromişi la Caraş-Severin în timpul revoluţiei au fost trimişi în alte judeţe”,
urmând ca în locul lor să vină cadre din altă parte. La sfârşitul şedinţei i-am
cerut o întrevedere personală, în cadrul căreia l-am rugat să nu mai insiste pe
tema mutării ofiţerilor aşa-zis compromişi întrucât, în mod logic, lumea va
percepe că şi noi cei trimişi la Reşiţa am fost compromişi în judeţele de unde
am plecat. La zisele mele nu a reacţionat în vreun fel cu excepţia unei priviri
tăioase şi a unui rictus facial. M-a întrebat în ce domeniu am lucrat şi dacă am
lucrat în străinătate. Rugându-l să mă sprijine în protejarea contrainformativă a
structurii de contraspionaj, întrucât nu ştim care va fi strategia de lucru în
viitor, m-a asigurat de sprijinul său, mi-a cerut să-mi cazez la hotel ofiţerii care
au venit, după care o să vadă ce se poate face.
După trei nopţi de cazare la hotel, câţiva dintre noi au fost cazaţi în
dormitoarele comune de la poliţia municipală Reşiţa, iar eu împreună cu încă
trei ofiţeri am fost cazaţi într-un apartament situat pe malul râului Bîrzava,
apartament ce ne-a fost predat de către o echipă a Centrului Militar, care era
1
„Vitralii – Lumini şi umbre”, nr. 9/Decembrie 201160 VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE, an IV, nr.13, decembrie 2012-februarie 2013
atât de „conspirată” încât au venit purtând uniformele de serviciu, şi atât de
„discretă” încât toată scara blocului a asistat la operaţiune. Cu această ocazie
am aflat că respectivul apartament aparţinuse Securităţii ca o bază a filajului.
După încheierea formalităţilor de predare-primire, noii locatari au început
acţiunea de dereticare în interior şi nu mică ne-a fost mirarea când am găsit sub
cada din baie un glonţ mai deosebit. Uzând de cunoştinţele noastre în materie
criminalistică, am constatat că era un glonţ perforant, care intrase sub cadă prin
geamul de la baie în care lăsase gaura corespunzătoare, neobservată în procesul
de predare-preluare a apartamentului.
Am început „activitatea” prin observare directă pentru a cunoaşte oraşul,
studiind presa locală şi stând la cozile cele mai lungi pe care le întâlneam pentru a
face cumpărăturile necesare unui trai de subzistenţă. Mărturisesc că în acest mod
colectivul pe care-l conduceam a aflat informaţii deosebit de interesante.
Înainte de a prezenta o succintă analiză a lor, doresc să mai fac câteva
precizări:
 Studiind, din afară, cu atenţie faţada clădirii inspectoratului
judeţean care fusese supus tirului susţinut al forţelor care luptaseră
cu „teroriştii”, am constatat că circa zece geamuri nu erau sparte în
totalitate, ele prezentând doar între una şi trei găuri;
 din interior, am constatat că se trăsese cartuşe cu gloanţe perforante
dintr-o altfel de armă decât pistolul mitralieră binecunoscut (AKM),
situaţie constatată în biroul fostului şef al serviciului de
contraspionaj al judeţului Caraş Severin, de unde am şi recuperat
glonţul „poposit” în peretele opus ferestrei;
 toate birourile care prezentau asemenea găuri în geamuri găzduiseră
comandanţi pe diferite trepte ierarhice ai Securităţii şi Miliţiei
judeţene;
 Theodor Stepan fusese obiectiv în lucru pe linie de contrainformaţii
militare, iar la preluarea de către armată a Inspectoratului M.I.,
acesta şi-a găsit surprinzător de repede fişa de lucru aflată la
serviciul tehnic, motiv pentru care şeful acestuia a devenit
duşmanul său de moarte şi, evident, „securist – terorist” fruntaş.
Concluziile pe care le voi prezenta nu abordează faptele în desfăşurarea
lor cronologică, încercând mai degrabă o interconectare a lor. VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE, an IV, nr.13, decembrie 2012-februarie 2013 61
Aşadar, la câteva zile după preluarea noului post am avut norocul să cunosc
un tânăr inginer care, din ordinul luptătorului-şef împotriva teroriştilor, col. Theodor
Stepan, a tras de pe platforma unui bloc vecin cu inspectoratul, cu o armă cu lunetă
în fereastra biroului menţionat de mine mai sus. Conform spuselor acestuia, în birou
nu se afla nimeni când el a tras. A tras un singur cartuş şi cunoştea cui aparţinea acel
birou de la cel care-l instruise şi-l condusese la locul tragerii, un subordonat al lui
Theodor Stepan echipat în semicivil, fără însemne şi grade.
Din cele relatate de colegii reşiţeni rămaşi în unitate a rezultat că, odată
cu preluarea şefiei Ministerului Apărării de către generalul Militaru, toate
cadrele fostei Securităţi au fost consemnate la serviciu, fără a li se permite
legături cu exteriorul, inclusiv cu familia. La declanşarea tirului infernal asupra
sediului inspectoratului judeţean, toţi s-au adăpostit pe holurile clădirii. Prin
megafoane, vajnicii luptători împotriva „securiştilor – terorişti”, îi somau pe
cei din interior să iasă din clădire pentru a se preda. Pentru intimidarea acestora
au întreprins demonstraţii de forţă, plasând la baza clădirii mai multe
încărcături explozive. În cele din urmă au reuşit să „răpună” un terorist. Acesta
era şeful popotei inspectoratului (un subofiţer ori angajat civil, al cărui nume
regret că l-am uitat), care într-una dintre zile a ieşit să facă aprovizionarea cu
pâine. Cel în cauză are şi în ziua de azi o proteză specială la şold.
Întrucât nu avea formatori de opinie şi alte mijloace rapide de influenţă
şi dezinformare, Theodor Stepan, şef al Centrului Militar, comandant al
garnizoanei Reşiţa şi comandant suprem al tuturor forţelor armate din judeţul
Caraş-Severin (conform unui decret FSN), s-a prezentat personal la redacţia
ziarului local „Timpul” şi, începând cu data de 06.01.1990, a acordat interviuri
menite „a lumina ignoranta populaţie a Banatului de Munte”. Şi-a motivat
intervenţia la ziar prin aceea că „nu s-a evidenţiat anterior modul de acţiune al
armatei pentru sprijinirea Frontului şi apărarea unor obiective din oraş” (nu a
putut preciza împotriva cui – n.n.).
Fac oarecare eforturi să citez din înţelepciunea dumnealui: „voiau
(teroriştii) controlul aerian pentru a salva familia Ceauşescu”.
De asemenea, „în urma acţiunilor teroriste, negăsindu-se nici un
cadavru al acestora, a existat părerea că acel tumult de împuşcături ar fi
provocate în mod gratuit de armată şi gărzile patriotice, zvon răspândit repede
şi dăunător pentru armată”;… „s-a dovedit că armata nu era pregătită pentru 62 VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE, an IV, nr.13, decembrie 2012-februarie 2013
asemenea acţiuni de apărare”;… „am avut de-a face cu militari care au tras
în 1989 trei cartuşe”;… „cu asemenea militari am fost puşi în situaţia de a
face faţă unor profesionişti, pentru că au fost de mare fineţe, buni cunoscători
ai unor tehnici de învăluire”. În primul său interviu „acordat” amintitului ziar,
Theodor Stepan întreba retoric: „Ce ne-a salvat pe noi?”, la care, bine
documentat, răspunde: „modul de organizare a focului. Am reuşit să realizăm
pe obiectivele care erau periculoase pentru noi o mare densitate de foc şi
această tactică nu le-a permis să folosească armamentul de care dispuneau la
o capacitate mare. I-am obligat să nu tragă”.
În marea lui slugărnicie faţă de profesorul său, Nicolae Militaru, a
afirmat că acesta ar fi motivul pentru care a tras cele aproape 10000 de cartuşe
asupra clădirii Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, dar nu văd
în baza cărui raţionament logic putea susţine „tactica de organizare a focului”
cu militari „care nu ştiau să tragă”.
Seria de interviuri acordate ziarului culminează cu cele spuse în data de
07.01.1990, în articolul intitulat „Noaptea cea mai critică”. În opinia sa, noaptea
de 24/25.12.1989 „a început prin apariţia unui aliniament de trăgători care a
deschis foc puternic în zona hotelului asupra CMJ, cu 2-3 arme automate”;…
„noi am depistat în jur de 60 de cuiburi foc”;… „focul a durat toată noaptea cu
pauze de 10-15 minute”. Asemenea afirmaţii arată că marele comandant stătea
foarte rău cu logica, iar singurele dovezi ale operaţiunilor erau spusele sale.
Nimeni nu a găsit în locurile precizate de el nici măcar un cartuş, nemaivorbind de
imposibilitatea dispunerii a 2-3 arme automate în 60 cuiburi de foc.
În dimineaţa zilei de 25.12.1989, din ordinul lui Theodor Stepan, au ajuns
la Reşiţa 10 elicoptere de la unitatea din Caransebeş, care au „bătut pădurea cu
armamentul la bord” (pădurea este situată peste drum de I.J. al M.I. – n.n.).
După această operaţiune s-a efectuat scotocirea pădurii cu participarea
unei subunităţi MApN şi a unei grupe de poliţie, solicitată de Theodor Stepan,
prilej cu care s-a constatat că nu s-a găsit nici o creangă ruptă de rafalele
armelor, nici o urmă de tragere deci, a fost o demostraţie de forţă cu muniţie de
manevră. Îmi pun întrebarea, cred eu firească: nu cumva singurul terorist din
Reşiţa a fost Theodor Stepan? Am discutat cu o familie care locuieşte chiar la
poalele crângului supus intervenţiei, care mărturisea că acţiunile din acele zile VITRALII – LUMINI ŞI UMBRE, an IV, nr.13, decembrie 2012-februarie 2013 63
i-au „terorizat psihic”. Mai târziu şi-au dat însă seama că totul a fost o făcătură,
o înscenare menită să alimenteze psihoza „securişti-terorişti”.
Tot în acel articol se mai afirmă că din catedrală s-a tras de la un crenel,
iar Theodor Stepan a apelat la un pluton de miliţie pentru prinderea teroristului,
blocând căile de refugiu cu militari al MApN.
Din afirmaţiile unui participant la acţiune a reieşit că la un moment dat
Theodor Stepan a spus că „merge la Front pentru consultaţii”, iar miliţienii să
stea pe poziţie în aşteptarea ordinelor. Theodor Stepan s-a deplasat prin spatele
catedralei, a revenit după două ore, ordonând scotocirea. Teroristul nu a fost
găsit, foarte probabil că în acel interval a fost retras din dispozitiv de către
comandantul său.
În judeţul Caraş-Severin, evenimentele din decembrie 1989 au fost
multiple, unele dintre ele tragice. Mi-aş permite însă o scurtă reflecţie: am
cunoscut mulţi bănăţeni. Aceştia au un puternic respect pentru rezultatele muncii,
motiv pentru care nu pot crede că distrugerile care au avut loc în această zonă să fi
fost opera lor, determinată de ura împotriva unui sistem social.
Mă mai întreb, în mod cât se poate de firesc, unde sunt cele câteva zeci
de pistoale mitralieră, repartizate unor „luptători din gărzile patriotice” pe baza
unei simple semnături într-un registru şi nerecuperate nici până astăzi?
Lt. col. (r) Ioan Micle

In Memoriam 1989

Un monument dedicat evenimentelor din Decembrie 1989 va fi ridicat în centrul municipiului Reşiţa, la cererea revoluţionarilor, dar şi a urmaşilor acestora.  În acest sens, primăria Reşiţa a lansat o competiţie la care se pot înscrie până în 15 mai, toţi artiştii plastici interesaţi. Cele mai bune trei proiecte vor fi premiate cu  cinci mii de lei, trei mii de lei şi respectiv două mii de lei. Câştigătorii vor fi anunţaţi în data de 30 mai. Monumentul se va numi “In Memoriam 1989” şi va fi amplasat pe locul actualei troiţe închinate eroilor Revoluţiei.

http://www.radio-resita.ro/in-memoriam-1989

http://www.resita.ro/eroi-ai-revolutiei

Eroi ai revolutiei

In decembrie 1989 am scapat de “domnia” Partidului Comunist si a “mult iubitului conducator”, Nicolae Ceausescu. In acea perioada, romanii satui sa indure o dictatura ajunsa la un prag maxim de acceptabilitate, au iesit in strada unul cate unul, pana s-au inmultit, formand o masa mult prea mare pentru a fi stapanita de Nicolae Ceausescu  si oamenii sai.

Tricolorul in timpul revolutieiPretul libertatii a fost scump. Pretul e imens, dramele prin care au trecut mii de familii in acea vreme nu au un pret anume, nu exista o alaturare de cuvinte agreabila. Pentru libertate s-au pierdut vieti. Vieti tinere, dornice de a descoperi viata in libertate, dar care nu au mai ajuns sa se bucure de ea. De libertate. Tineri si oameni in toata firea, din toate colturile tarii, au fost rapusi de gloantele si tancurile armatei. Sau de “teroristi” necunoscuti. Timisoara, Cluj, Iasi, Bucuresti, dar si in Resita, urmarile luptei pentru libertate se fac cunoscute si acum datorita memoriei celor care au disparut la revolutie.

Adam Livia, a fost o batrana din Resita care a plecat dintre cei vii in ziua de 25 decembrie 1989. Motivul este unul cat se poate de tragic. Un glont a penetrat fereastra apartamentului in care locuia si, din pacate, s-a oprit in corpul batranei.

Birbora Constantin pazea bazinele cu apa, era in timpul serviciului. Prins in valtoarea luptei, pe 14 decembrie 1989, acesta a fost impuscat mortal in zona capului. Final tragic a avut si Puraci Samfiu, unul din cei care au fost impuscati in fata sediului Militiei, decedand in urma ranilor provocate. Din pacate lista neagra nu se incheie doar cu aceste nume, ci si cu alte persoane care au sfarsit luptand pentru libertate, pentru dreptul a vorbi liber, de a munci unde si ce doreste. Pentru o viata mai buna.

De aceea, in memoria lor, le oferim o pagina, un loc de respect in amintirea lor, pe acest portal.

Nume si prenume Calitatea pentru care s-a acordat titlul Modul de acordare al titlului
1 Birbora Constantin Fost luptator garzi la S.C. U.C.M. Resita S.A. H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
2 Ivan Marius Fost luptator garzi la Directia Judeteana de posta si telecomunicatii H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
3 Lupea Ion Daniel Sublocotenent post mortem U.M.01929 H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
4 Mihai Danut Sublocotenent post mortem U.M.01929 H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
5 Motorgeanu Florinel Sublocotenent post mortem U.M.01929 H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
6 Mircea Ioan Fost luptator garzi la S.C. U.C.M. Resita S.A. H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
7 Poptelecan Ioan Capitan U.M.01929 H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
8 Pongracz Norbert Sublocotenent U.M.01929 H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
9 Ruvineantu Remus Lazar Sublocotenent U.M.01929 H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
10 Raut Mihai Ovidiu Fost luptator garzi la S.C. U.C.M. Resita S.A. H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
11 Smaranda Ion Capitan U.M.01929 H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
12 Tamas Radu Simion Capitan U.M.01929 H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
13 Talpeanu Mircea Fost angajat la Directia Judeteana de posta si telecomunicatii H.C.L. nr. 83 / 28.10.1993 Decernat post mortem
14 Adam Livia Victima a Revolutiei Române H.C.L. nr. 104/ 28.10.1993 Decernat post mortem
15 Branza Constantin Victima a Revolutiei Române H.C.L. nr. 104/ 28.10.1993 Decernat post mortem
16 Popa Valerian Victima a Revolutiei Române H.C.L. nr. 104/ 28.10.1993 Decernat post mortem
17 Presznovka Adam Ion Victima a Revolutiei Române H.C.L. nr. 104/ 28.10.1993 Decernat post mortem

 Lupea Ioan Daniel ( 255 )
Profesie: Soldat in termen la UM 01929 Resita
Data nasteri: 02.06.1970
Locul nasterii: Hunedoara
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 24 decembrie 1989
Locul mortii: Resita, in dispozitivul de aparare al unitatii mil
Cauza: Impuscat pe 23 decembrie 1989 cu un glont dum-dum, care a intrat pe deasupra piciorului stang si a iesit pe sub mana stanga
Vinovati:

http://www.voxbanat.ro/divertisment/2090-militarii-de-la-unitatea-17-rachete-antiaeriene-semenic-impucai-cu-gloane-dum-dum

Militarii de la Unitatea 17 Rachete Antiaeriene Semenic, împuşcaţi cu gloanţe dum-dum

comemorare unitate1      Un moment solemn, dedicat Revoluţiei din Decembrie 1989, a avut loc, vineri, în curtea fostei garnizoane a Unităţii 17 Rachete Antiaeriene „Semenic” din Reşiţa.

      După trecerea în revistă a gărzii de onoare de către prefectul de Caraş-Severin, Silviu Hurduzeu, şi intonarea imnului de stat, a urmat o comemorare unitate2slujba religioasă, oficiată de către un sobor de preoţi, şi depunerea de coroane, la monumentul dedicat soldaţilor căzuţi în Revoluţia din Decembrie 1989, la Unitatea Militară 17 Rachete Antiaeriene Semenic.

      În fiecare an, în cazarma unităţii, eroii Revoluţiei sunt comemoraţi. Este un prilej pentru a reaminti, măcar comemorare unitate3câteva din momentele derulate începând cu data de 21 decembrie 1989, la Reşiţa.

      În acea seară, când manifestanţii erau deja adunaţi în faţa Comitetului Judeţean de partid din municipiu, s-a petrecut un lucru care a influenţat derularea evenimentelor.

comemorare unitate4      „Atunci, Regimentul 17 Rachete Antiaeriene Semenic a primit primit ordin să apere Comitetul Judeţean de partid. A fost, pentru prima oară, în calitatea mea de ofiţer al Armatei Române, cu o vechime de 25 de ani, în domeniu, când nu am spus: Am înţeles! Am adunat oamenii, le-am spus despre ce e vorba, care e misiunea regimentului. Atunci am luat decizia pe care mi-am asumat-o, de a nu scoate oamenii în stradă. Mi-am asumat decizia de a nu confrunta armata cu poporul, iar consecinţele nu s-au lăsat aşteptate. Dovadă, că în noaptea de 21 spre 22 decembrie, am fost atacaţi de profesionişti, care aveau în dotare arme care nu existau în Armata Română”, a declarat gen. (r.) Vasile Cocoşilă, comandant la acea vreme a Unităţii 17 Rachete Antiaeriene Semenic.

comemorare unitate      Unul dintre militarii care se aflau în punctul de control, sublocotenent post-mortem Daniel Lupea, a murit în noaptea de 23 spre 24 decembrie, după ce a fost împuşcat în stomac. Dacă glonţul era unul normal, Daniel Lupea ar fi trăit şi în ziua de astăzi, susţine gen. (r.) Vasile Cocoşilă.

comemorare unitate6      „Din păcate, a fost vorba de un glonţ dum-dum, care, în timpul impactului produce o explozie, iar lui Daniel Lupea i-au fost distruse toate organele interne. Asemenea gloanţe nu existau nici în dotarea Armatei Române, nici a gărzilor naţionale, nici a altor structuri naţionale de apărare. Au fost multe alte diversiuni, comemorare unitate5dar Armata, la Reşiţa, nu a reacţionat împotriva poporului. Şi susţin aceasta, în ciuda tuturor afirmaţiilor prin care se susţine contrariul”, a mai precizat fostul comandant al unităţii.

      După evenimentele din decembrie 1989, Reşiţa a fost declarat oraş martir. Aici şi-au pierdut viaţa, în timpul Revoluţiei, 25 de persoane.

http://www.7-zile.com/2008/12/25/1989-decembrie-caransebes-ii/

Zaharia Drăghiţă a supravieţuit mai multor tentive de asasinat. Prima dintre acestea a avut loc în 21 decembrie, la intrarea în Pipirig. A doua a fost atunci când – susţine acesta – le-a cerut celor din noua conducere a Primăriei să nu ridice receptoarele telefoanelor, şi tocmai el a încălcat consemnul. În momentul în care a fost întrebat ,,Zoli?”, şi a răspuns ,,Da!”, s-a şi tras asupra lui. Următoarea tentativă a avut loc în 24 decembrie, când a plecat la Reşiţa să aducă muniţie. La Kilometrul 8 s-a tras asupra lui, şi, odată ajuns în faţa Miliţiei Judeţene, s-a deschis iar focul, Zaharia Drăghiţă scăpând cu viaţă doar fiindcă s-a aruncat pe burtă. Glonţul era dum-dum, l-a găsit şoferul maşinii înfipt în banchetă, când au ajuns înapoi, la Caransebeş. ,,Tot acolo, la sediul Miliţiei Judeţene, un securist a împuşcat doi miliţieni, după care a fugit”, a mai spus Drăghiţă. După alte două săptămâni s-a tras asupra sa dintr-o Dacie roşie, despre care ulterior a aflat că era maşina comandantului Securităţii, Pârvu. Altă dată a scăpat ca prin urechile acului de o maşină care voia să-l calce în timp ce era pe trotuar, cu fetiţa nou-născută în cărucior…

http://romanianrevolutionofdecember1989.com/2008/12/27/un-caz-nou-24-decembrie-1989-resita-si-un-glont-dum-dum/

image0-002

Norbert Pongracz

Valentin Rosada

Nascut la 15 ianuarie 1971, unicul fiu al lui Norbert si al Ilenei Pongracz.

A cazut in noaptea de 23 decembrie 1989, ora 2,40 in unitatea (de radiolocatie) in care isi satisfacea stagiul militar. Un glont ucigas pornit din paduricea din apropiere (care ulterior s-a defrisat) in timp ce statea de vorba cu locotenentul sau i-a secerat pe amandoi. In total au fost ucise 9 persoane (ofiteri si militari in termen). S-a presupus ca ucigasii ar fi fost de la unitatea de rachete, dar arma cu care s-a tras a fost speciala, calibrul 5,62 fata de armamentul obisnuit de 7,62 mm.

Pe langa golul definitiv in sufletul lor, durerea cea mai mare a familiei Pongracz este ca nici acum nu s-a elucidat problema aceasta a ucigasilor fiului lor. Resita are declarati 16 morti in Revolutie, iar domnul Pongracz, cand a mers sa ridice trupul baiatului sau de la morga, a vazut circa 50 de cadavre.

Strada Gorunului a fost botezata dupa numele eroului Norbert Pongracz.

Sonetul sau de absolvent, dedicat lui Adrian Zamfirescu, contine urmatorul text: Sa traim din plin, soarele nu rasare de doua ori pe zi si viata nu ne este harazita decat o singura data? Cu stima si respect Norbi. Sub semnatura lui Norbi sta tiparit: La revedere, in prima sambata a lunii iulie 1999. El nu va putea veni la aceasta intalnire, dar va ramane pentru totdeauna in inimile noastre, intre eroii nostri.

Adolescent fiind, a trecut in randul nemuritorilor luptand cu arma in mana, pentru libertate, pentru prietenie, pentru ca in fapta aceasta este democratia – libertate si prietenie. Si pentru aceasta a fost si jertfa lui Norbert.

Suflet curat, fiu al unor parinti cinstiti si harnici, Norbert nu si-a dezmintit afirmatia: Viata nu ne este harazita decat o singura data. Avand constiinta acestui fapt, sacrificiul sau devine mai inalt, mai plin de intelesuri si durere decat insasi viata pe care o traim.

El nu a murit, traieste si va trai de-a pururi in sufletele parintilor sai, colegilor, camarazilor de lupta, in sufletele noastre.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

http://www.revolutialugojana.org/eroi

– Vă rog să vă prezentaţi, domnule plutonier.
– Sânt plutonierul Coancă Gheorghe.
– Pentru prima dată v-am întâlnit în data de 20 decembrie 1989, în faţa Consiliului, împreună cu subunitatea dumneavoastră. Ce s-a întâmplat apoi ?
– Din 20 până în 25 decembrie 1989 am apărat oraşul Lugoj.
– Iar după aceea ?
– Consiliul Frontului Salvării Naţionale din Reşiţa a cerut întăriri din partea Lugojului şi o parte din subunităţile noastre s-au deplasat de urgenţă în ajutorul fraţilor din Reşiţa.
– Bănuiesc că a fost vorba de “terorişti” ?
– Nu, de securitatea civilă a statului.
– Unde se găseau ei ? În vreo unitate militară ?
– Erau dispersaţi în tot oraşul, în locuinţe, cazemate subterane şi la Liceul nr. 2, unde îşi transportau răniţii.
– În ce mod îşi desfăşurau atacul ?
– Atacul se deschidea la lăsarea serii şi înceta în jurul orei opt-nouă dimineaţa.
– Aţi reuşit să prindeţi câţiva ?
– La una din locuinţele de unde s-a tras, am reuşit să arestăm un maior de securitate, împreună cu cei doi fii ai săi (unul de 14 ani, iar celălalt de 20 ani, elev la şcoala militară de securitate), toţi trei foarte buni trăgători.
– Nu erau conştienţi de faptul că totul e pierdut ?
– Ba fa, dar … la întrebarea adresată de comandantul unităţii militare din Reşiţa : “Ce rost are vărsarea de sânge, situaţia oricum nu o puteţi întoarce ?”, răspunsul comandantului Securităţii civile, atunci arestat, a fost : “Puţin ne pasă !”.
– Care a fost atitudinea civililor ?
– Populaţia a manifestat o adevărată dragoste faţă de armată, gărzile patriotice participând activ la acţiunile de luptă.
– Aţi avut victime ?
– Din rândul gărzilor patriotice s-au înregistrat multe victime, din rândul subunităţii noastre nu s-a înregistrat nici o victimă.
- Când s-au predat securiştii şi ce armament au folosit ?
– S-au predat în data de 29 decembrie 1989, dar am continuat să apărăm obiectivele până astăzi, 10 ianuarie, când ne-am întors la Lugoj. Armamentul lor era de provenienţă străină, super-uşor, de calibru 5,6 şi în cadenţă de tragere dublă. Gloanţele erau cu vârf retezat şi pastilă explosivă în cap.
– Care este acum cea mai mare dorinţă a dumneavoastră ?
– Să-mi revăd copilul, de doi ani şi jumătate. Să fac o baie fierbinte şi să-mi schimb cizmele că, din 17 decembrie până în 5 ianuarie 1990, am dormit îmbrăcat şi fără să-mi scot cizmele din picioare.
– Spuneţi-mi, s-a ridicat convocarea ?
– Nu, dar ni se permite să mergem zilnic, pentru câteva ore acasă.
– Aveţi un gând personal ?
– Sânt mândru, satisfăcut, că atât la Lugoj cât şi la Reşiţa, ca de altfel în întreaga ţară, Armata şi-a dovedit calmul, puterea de discernământ şi disciplina.

Reporter : Simion FLORIEAN

(Drapelul, nr. 7 – sâmbătă, 13 ianuarie 1990)

Adam Livia ( 21 )
Profesie: Pensionara
Data nasteri: 19.01.1924
Locul nasterii: Caras-Severin
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 25 decembrie 1989
Locul mortii: Resita, Piata 1 Decembrie 1918, (in locuinta sa)
Cauza: Plaga impuscata a capului
Vinovati:
Observatii: Glontul penetrant a intrat prin fereastra apartamentulu

 image0-001

image0-004

image0-005

image0

image0


Posted in decembrie 1989 | Tagged: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment »