The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Personal Research & Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Cine a spus adevarul despre Iulian Vlad?: Vladimir Tismaneanu sau Silviu Brucan (IV)

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/cine-a-spus-adevarul-despre-iulian-vlad-vladimir-tismaneanu-sau-silviu-brucan-iii/

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/cine-a-spus-adevarul-despre-iulian-vlad-vladimir-tismaneanu-sau-silviu-brucan-ii/

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/cine-a-spus-adevarul-despre-iulian-vlad-vladimir-tismaneanu-sau-silviu-brucan-i/

Ah, yes, it is all so simple, and so so populist and demagogic, to write about Silviu Brucan.  It wasn’t enough to try to minimize almost anything Brucan did in 1989-early 1990s once in a week, Vladimir Tismaneanu had to do it twice (see the articles below).  Of course, how would any reader have any idea of the vitriol and hate of the former Securitate for Silviu Brucan in the early 1990s from the writings of Vladimir Tismaneanu (below just a sample)?  Is it possible Vladimir Tismaneanu is more interested in cementing partisan, subjective histories than he is in capturing the complexity of the people and times he writes about?
Scan-002

From an article by Angela Bacescu in Ilie Neacsu’s Europa in October 1991 (nr. 47, p. 5), here in the cartoons, attacking both Silviu Brucan and Dumitru Mazilu for their comments on the Securitate.

Scan-004

Petre Ionescu, “Silviu Brucan, ,CHEIA UNIVERSALA’ A REVOLUTIEI ROMANE…Am fost sigur ca aceasta din urma (GEN. IULIAN VLAD N.N.) este la curent cu actiunea teroristilor,” Europa, nr. 31 (iunie 1991).  (Professor Tismaneanu and dear readers, why do you think it is precisely the issue of the, to your mind, non-existent Ceausescu loyalist Securitate terrorists and the role of Securitate General Vlad, upon which these authors and cartoonists seem to fixate?)

Scan-005

Scan-007

D.M. Caluianu, “Brucan minte pentru ca Vlad sa nu-l demaste,” Totusi Iubirea (Adrian Paunescu), nr. 5 (22), ianuarie 1991.  (If there is sufficient interest, I can also present articles from Corneliu Vadim Tudor’s Romania Mare and Neagu Cosma’s Spionaj-Contraspionaj)…

https://putereaacincea.ro/care-generatie-irosita-domnule-brucan/

Cinicul propagandist comunist Silviu Brucan (1916-2006) a fost expert în fabricarea de legende. Despre alții și despre el însuși deopotrivă. Brucan nu a fost nicicând un disident, ci doar un fracționist în interiorul PCR.

Jucând cartea de gânditor independent, a fost îndrăgit, începând din anii ’70, de unele cercuri liberale și marxizante din SUA. A stabilit o relație specială cu Ceaușescu: acesta îi permitea să călătorească în Vest, Brucan se abținea să-l critice public. Până la revolta de la Brașov, în 1987, Brucan a respectat acest acord. Chiar și după aceea, nu a contestat rolul conducător al PCR, ci doar excesele cultului lui Ceaușescu și îndepărtarea de „normele leniniste”.

Scrisoarea celor 6”, din martie 1989, nu a fost un manifest anti-totalitar, ci un strigăt de revoltă al Vechii Gărzi a partidului în raport cu abuzurile dictaturii lui Ceaușescu. O revoltă întârziată, limitată ideologic și prea puțin relevantă politic. „Scrisoarea” nu a catalizat formarea unui grup reformator la vârf. Brucan nu a fost nicicând un disident, ci doar un fracționist în interiorul PCR. Nu a crezut în democrația liberală și nu a iubit pluralismul.

Apropiat de Gheorghiu-Dej, comunist îndârjit, înflăcărat și intransigent (asemeni unor Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Ofelia Manole, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, Ștefan Voicu, N. Corbu), Silviu Brucan a fost un activist credincios al PMR, vindicativ și cinic. El scria rechizitorii în Scînteia, cerând lichidarea lui Iuliu Maniu, iar soția sa, Alexandra (Sașa) Sidorovici, rostea rechizitorii, ca acuzator public, la Tribunalul Poporului. Brucan a vorbit în numele RPR la ONU și la Washington, a scris texte virulente la adresa liderilor partidelor democratice din România (întemnițați de partidul lui Brucan), a jucat cartea fracționismului prudent în anii ’80. A făcut-o mizând, ori mimând că mizează, pe sprijin vestic și, după 1985, pe sprijin sovietic. A mințit constant și cu pasiune. Și-a atribuit merite care nu erau ale sale, inclusiv inițierea „Scrisorii celor 6” (Gheorghe Apostol a fost adevăratul inițiator). A intrat în luptă fățișă cu clanul Ceaușescu nu pentru că dorea democrație în România, ci pentru că respingea modelul feudal-despotic al socialismului practicat de „Conducător”.

Cine va compara textele lui Brucan din acei ani cu volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol, text veritabil al disidenței reale, va putea imediat nota diferențele. Comunismul nu a comis crime împotriva lui Brucan, Brucan a justificat ideologic, timp de decenii, crimele comunismului. Am afirmat acest lucru pe vremea când Brucan era încă în viață, l-am spus și când a murit. Când Brucan și-a publicat cartea de memorii Generația irosită, un monument al mistificărilor istorice, politice și etice, Monica Lovinescu a întrebat, pe bună dreptate: „Care generație irosită, domnule Brucan? A călăilor ori a victimelor?”.

Silviu Brucan a fost un ideolog comunist. Chiar după despărțirea sa de crezul căruia i s-a dedicat cu fanatism vreme de decenii, încă din anii când partidul comunist era o minusculă formațiune clandestină, Brucan a păstrat o mentalitate autoritară. A fost întotdeauna un om al monologului. Dădea lecții, dădea note. Nu avea îndoieli și profetiza ca și cum s-ar fi aflat în inima adevărului. Când a avut putere, mai ales în aparatul ideologic, s-a răfuit nemilos cu adversarii. Ruptura lui Brucan cu bolșevismul a venit târziu și nu a implicat sub nicio formă o sfâșietoare analiză a propriilor responsabilități, mai cu seamă perioada de la Scînteia, când a cerut cu vehemență suprimarea, inclusiv fizică, a elitelor politice democratice românești. După prăbușirea comunismului, Brucan a continuat să urzească intrigi, încercând mereu să-și fortifice influența. A jucat un rol crucial în numirea lui Petre Roman ca premier și s-a opus cu obstinație reabilitării lui Mircea Răceanu.

Spun aceste lucruri fără a fi avut nici cea mai mică animozitate personală. L-am întâlnit doar ocazional și am purtat câteva superficiale conversații. Am scris însă despre Brucan încă din anii ’80, deopotrivă la Europa Liberă și în presa occidentală, inclusiv în revista L’autre Europe. Într-un articol pe care l-am publicat în The New York Times pe 30 decembrie 1987, menționam poziția critică a lui Brucan în raport cu acțiunea represivă a regimului împotriva revoltei muncitorești de la Brașov. Știind bine cine era Brucan, un personaj uns cu toate alifiile, notam faptul că în PCR părea să se configureze un curent reformator. Nu a fost să fie. Nici Iliescu, nici alți membri ai aparatului mai mult sau mai puțin marginalizați nu au avut curajul să se angajeze pe această cale. Când s-a pus problema lărgirii nucleului de semnatari ai „Scrisorii celor șase”, nu s-a găsit niciun membru al acelui grup care să se asocieze cu veteranii care protestau împotriva despotismului ceaușist. „Scrisoarea”, la a cărei difuzare Brucan a avut un rol important grație legăturilor sale în cercurile diplomatice de la București, nu a fost un document antitotalitar. Era un strigăt de protest al Vechii Gărzi comuniste, încurajată de reformele lui Gorbaciov și dezgustată de cultul personalității lui Ceaușescu. Cel puțin în cazul lui Constantin Pârvulescu este de presupus că nu era nici măcar un gorbaciovist, ba chiar dimpotrivă. Ce-i unea pe bătrânii comuniști era aversiunea pentru dictatura familiei Ceaușescu. Brucan nu diferea în această privință de ceilalți semnatari (excepția era, probabil, Grigore Răceanu, cel mai radical dintre ei).

https://putereaacincea.ro/marele-maestru-al-mistificarilor/

Silviu Brucan a justificat filosovietismul cel mai abject, după cum a știut să vireze și să îmbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci când partidul a pornit în acea direcție. Nu a iubit democrația liberală. La rândul ei, aceasta nu-i datorează nimic.

 

În anii ’50, Silviu Brucan a contribuit, alături de Leonte Răutu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole și alții, la constituirea unui discurs politic întemeiat pe resentiment social și pe manipularea pulsiunilor gloatei împotriva adevăratelor valori. A fost unul dintre apropiații lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat și l-a servit cu necondiționat devotament. A justificat filosovietismul cel mai abject, după cum a știut să vireze și să îmbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci când partidul a pornit în acea direcție. A fost un cinic, însă cinismul său a fost întotdeauna subordonat convingerilor sale anticapitaliste.

Până la sfârșitul vieții a crezut în mitologia stângistă a luptei împotriva imperialismului. La acest capitol, s-a înțeles de minune cu soția sa, înfocata stalinistă Alexandra Sidorovici. Sașa, cum i se spunea, venea din elita politică a vechii Românii. Fratele ei, Teofil Sidorovici, fusese, în anii ’30, comandantul Străjeriei. În anii războiului, Sașa Sidorovici a fost implicată, se pare, în activități de spionaj în favoarea URSS. A fost apoi „acuzator public”, activistă de partid, a deținut funcții ministeriale importante. Cu cel puțin un strămoș britanic, vorbea la perfecție engleza. Sașa și Tache (cum i se spunea lui) au petrecut câțiva ani buni în Statele Unite, unde Brucan a deținut funcții „de mare încredere” (ambasador la Washington, șef al Misiunii la ONU). Au scris împreună o carte denigratoare și profund nocivă despre Statele Unite. Câtă vreme a fost propagandist comunist, adică în cea mai mare parte a vieții sale, Brucan a mințit, inclusiv atunci când spunea „Bună ziua” ori „La revedere”. Două lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului și propria supraviețuire politică. La acest capitol se înțelegea cu alți veterani cu care a întreținut relații cordiale. Prieteni reali însă nu a avut.

A mințit și după ce a început să-l sfideze pe Ceaușescu (nu sistemul). A făcut-o însă mai puțin insolent și ostentativ. A început să critice pe față totalitarismul de tip sovietic abia după moartea lui Brejnev, când a publicat în Statele Unite o carte intitulată Socialismul mondial la răscruce. Nu s-a așteptat la marele naufragiu al Blocului sovietic. Nu a prezis niciodată revoluțiile din 1989. A mizat pe schimbările de la vârf, pe reforme graduale, pe rolul providențial al activiștilor „luminați”. Tocmai de aceea l-a susținut pe Iliescu în momentul când acesta a intrat în scenă ca apărător al „cauzei întinate de Ceaușescu”. Dubioasa convertire a lui Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci când el a pierdut orice influență politică. Când avea putere, a lansat, imediat după luarea puterii de către FSN, conceptul „partidului mare”. El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN în partid care să candideze la alegeri.

Citiţi şi: „Care generație irosită, domnule Brucan?”

Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Și-a așteptat cu fervoare acest moment și l-a savurat întru totul. A intrat de fapt în conflict cu Ceaușescu din motive personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepreședinte, în 1966, ca urmare a unui incident în care era implicat fiul său cel mare, Dinu. A mai avut o fată, Anca, și un băiat, Vlad. Toți trei erau copii înfiați. Niciunul nu mai este în viață.

Scopul lui Brucan a fost întotdeauna să apară drept „eminența cenușie”. Știa că aparențele creează realități și nu se înșela în această privință. A pretins că a avut contacte personale cu Gorbaciov, deși acest lucru a fost infirmat de cel puțin unul dintre consilierii apropiați ai fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu, în discuții cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat niciodată sistemul comunist cu aceeași manie și revoltă precum un Milovan Djilas ori un Aleksandr Iakovlev. Nu a dovedit vreodată compasiune pentru victimele terorii comuniste. Nu cred că a citit vreo carte de Soljenițîn, Koestler ori Conquest. Invocarea moralității în politică i se părea o probă de infantilism.

Contribuțiile sale politologice, net inferioare celor ale lui Pavel Câmpeanu, se situează în zona unui neomarxism anodin, pozitivist, sec, așadar fără o respirație filosofică reală. Cum spuneam, până în 1989 a sperat în regenerarea sistemului. După aceea, când „marele eșec”, cum a numit Zbigniew Brzezinski colapsul comunismului, a devenit de necontestat, Brucan s-a adaptat convenabil la noile realități. Inteligent, sardonic și bine informat, a fost un aparatcik ideologic, nu un intelectual critic. S-a crezut mai important decât a fost și a știut să joace cu viclenie cartea marelui trăgător de sfori. Avea păreri despre orice și poza în patriarhul analiștilor politici.

Repet, nu i se poate nega meritul de a fi fost unul dintre semnatarii Scrisorii celor șase. Și-a asumat rolul de critic al lui Ceaușescu, ceea ce în perioada aceea, cu un dictator paranoic în fruntea țării, nu era puțin lucru. Nu a fost însă niciodată un veritabil apostat. Rolul său în Revoluția din decembrie 1989 a fost în cel mai bun caz ambiguu. Poate că singurul său merit în acea situație critică a fost că s-a opus tentativelor de regrupare a Securității. Nu a iubit democrația liberală. La rândul ei, aceasta nu-i datorează nimic lui Silviu Brucan.

Advertisements
 
%d bloggers like this: