(purely personal views as always, based on two decades of prior research and publications)

I was still trying to make sense of the relationship between the Romanian media and the former Securitate on the question of December 1989 when I wrote this article back in 1996 while working on my Ph.D. dissertation.  (A more developed and refined understanding is my fall 1999 EEPS article, written spring 1998, and found here, https://romanianrevolutionofdecember1989.com/the-uses-of-absurdity-romania-1989-1999/).  My ideas may have still been in formation then, and imperfect, but my instincts were ultimately in the right direction , as a few examples from the December 2014 Romanian online media (below) shockingly continue to demonstrate.

You Simply Can’t Make This Stuff Up:  The Amazing Evolution (Re-editing) of Articles on December 1989 that Discuss the Securitate and “Terrorists”

*Note:  This is apart from the observation that, especially at two of best regarded Romanian newspapers, Adevarul and Evenimentul Zilei, articles on the 25th anniversary of the Romanian Revolution of December 1989 have been dominated by other carefully selected declarations and interviews with, among others, Ceausescu’s last Securitate Director, General Iulian Vlad; former high ranking Securitate officers, Filip Teodorescu, Emil Macri, Radu Tinu, and Nicolae Mavru; and former Securitate collaborator, the historian Alex Mihai Stoenescu.

I first noticed this phenomenon in the stray comment of a reader to a 17 December 2014 article on the Ceausescu regime’s repression in Timisoara on 17 December 1989, entitled by the end of the day, “The Day the Army riddled the people of Timisoara [with bullets]”.  According to the poster Ion Titi:  “Beautiful how you change titles from one hour to the next…This morning you wrote [the title of this article as] “[The Day] The Army and THE SECURITATE riddled the people of Timisoara [with bullets]”…I just want to ask you, in the end [will you end up arguing that], did General Iulian Vlad give the order [for Securitate personnel] to leave their weapons in their racks already from November, or not?”

Ion Titi:

Frumos cum schimbati voi titlurile de la ora la ora… Dimineata scriati ca “Armata si SECURITATEA si-au ciuruit…”. Chiar vroiam sa va intreb: pana la urma, Gen. Iulian Vlad a dat ordin sa se bage armele-n rastel inca din noiembrie, sau nu?

Citeste mai mult: adev.ro/ngprv9 17 decembrie 1989. Ziua-n care Armata şi-a ciuruit poporul în Timişoara: „Am văzut-o pe mama împuşcată în cap. Tata era ghemuit, nimerit în stomac“

But if this relies on the observation of a reader, the following caught my own eyes in absolute disbelief:  On the morning of 28 December, Evenimentul Zilei published the following article, only to be replaced that evening with the information in red below added to the article–the viewpoint of General Iulian Vlad about the repression of 16-22 December 1989 and of the “terrorists” after 22 December 1989, neither of which of course the Securitate claims to have been involved in.  Later, the latter part of these additions were converted into their own new article, while a teaser with General Vlad was left on the original article.  Why was it necessary to come back 12 hours later to include the former Securitate’s view of the events–the “terrorists”–that Simona Ionescu had discussed in her first article?  Clearly, Simona Ionescu or one of her editors rethought the wisdom of not including the Securitate’s viewpoint in the original article or someone kindly contributed the Securitate’s viewpoint and kindly suggested that it should be included to provide a “more complete” picture!

Diversiunile din decembrie 89. ”Teroristul” arătat țării și bomba de la TVR, ciungul de la Radio și pușcașul de pe macaraua din Piața Victoriei

Enigme. Niciodată în acești ultimi 25 de ani dezlegate sau devoalate publicului. Adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 e format din prea multe bucăți ca să fie cineva în stare, vreodată, să ni-l prezinte în întregul lui.

Am încercat, ani la rând, din postura de ziarist, să aflu răspunsuri și explicații la niște întâmplări pe care le trăisem în acele zile în care lumea era în stradă din dorința sinceră de a scăpa de dictatură și de Ceaușescu. Tot ce am aflat e departe de a se numi ”adevăr”. Nu am speranța că vreun procuror militar ne va lămuri, cu probe, episoadele la care voi face referire în textul de față. Le scriu, însă, pentru cei care nu le cunosc, pentru cei foarte tineri care nu știu ce s-a întâmplat în București în decembrie 89, pentru memoria celor care vor veni după noi și vor vrea să scotocească prin arhive.

Le scriu pentru că am citit, zilele trecute, o însemnare a domnului profesor Corneliu Turianu, fost judecător și președinte al Tribunalului București, care consemna spusele lui Ceaușescu înainte de a fi împușcat la Târgoviște: „Cei care prin lovitură de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a răspunde în faţa poporului (…). Putem fi împuşcaţi fără mascarada asta! Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine” (declaraţia dictatorului consemnată în stenograma procesului).” Și le mai scriu pentru că trebuie să reluăm la nesfârșit și ce se știe pentru a înțelege ce nu se știe.

 

Au fost teroriști în acel decembrie? Nu pot să răspund cu certitudine ”Da” sau ”Nu”, dar am convingerea că cineva a vrut să credem că teroriștii au existat.

Episodul 1. Teroristul de la TVR.

23 decembrie 1989. Pe ecranele televizoarelor din întreaga țară a apărut un grup de revoluționari ținând strâns de brațe un bărbat înalt, masiv, cu fața plină de sânge. Ni se spunea că a fost prins la unul din etajele superioare ale Televiziunii Române de unde încerca să împuște revoluționarii care ocupaseră clădirea și transmiteau mesaje din Studioul 4. Ni s-a arătat și pistolul găsit asupra lui. ”Teroristul-Securistul” abia articula câteva cuvinte, era buimăcit. Priveam cu atenție sporită tot ce se întâmpla fiindcă soțul meu era de vreo 30 de ore plecat la TVR, incitat de apelurile crainicilor care cereau  populației și Armatei să vină să apere Televiziunea. Rămăsesem acasă, cu trei copii mici, iar singura sursă de informare era televizorul. Teroristul era atât de real…

După ce lucrurile s-au mai liniștit în țară, cineva a spus, tot la televizor, că ”teroristul cu nasul spart” era un fost handbalist de la Dinamo, devenit ofițer de Securitate. După 25 de ani, acest ”terorist”, Dan Marian pe numele lui, a povestit în ziarul Libertatea cum s-a petrecut înscenarea. Pe scurt, în 1989, era ofițer de contraspionaj, după ce fusese nevoit să abandoneze handbalul în urma unei accidentări.

Pe 23 decembrie 89 se ducea la unitate ca să predea armamentul din dotare, conform ordinului (n.a. lansat tot prin televiziune). A fost oprit de un filtru al revoluționarilor, coborât din mașină, iar la percheziție i s-a găsit pistolul. Cineva a strigat că-i terorist și mulțimea l-a luat la bătaie. Unul dintre revoluționari a spus să-l ducă la televiziune, să-l vadă poporul. Așa a ajuns în Studioul 4, prezentat ca primul terorist prins.

 

Acum, Dan Marian e general de armată în rezervă și spune că dacă acel  revoluționar nu-l ducea la TVR, ar fi sfârșit linșat în stradă. A fost anchetat de procurori și absolvit de vreo vină din cauză că pistolul lui era un Makarov, iar morții revoluției fuseseră împușcați cu pistoale Carpați.

Episodul 2. Bomba din subsolul Televiziunii

Caseta ar fi trebuit să existe în arhiva TVR. Și poate că există, însă mie mi s-a spus că foarte multe înregistrări din timpul evenimentelor din 1989 au fost distruse în timpul uneia dintre mineriade, când s-a pătruns în sediul Televiziunii, s-a dat foc, iar pompierii au intervenit cu tone de apă. Dar așa cum îmi amintesc eu episodul, sunt convinsă că și-l aduc aminte mulți români.

La un moment dat, în seara zilei de 23 decembrie, la masa din Studioul 4 stătea un ”maior de la Geniu” care confirma că dispozitivul găsit de niște revoluționari în subsolul TVR este o bombă. Era filmată mașinăria din care ieșeau niște fire colorate. Maiorul fusese adus să confirme că teroriștii voiau să arunce în aer clădirea, că au avut de a face cu o bombă puternică. Și maiorul de la Geniu a confirmat.

Mie mi s-a făcut brusc frică. Soțul meu era încă în acea clădire, așa cum îmi spuse la ultimul telefon dat acasă. Cărase de la Buftea vată, pansamente și feșe pentru răniții. N-a trecut prea mult timp și m-a sunat din nou. I-am spus de bomba văzută la televizor, dezamorsată de geniști. Mi-a spus scurt: ”Știu, am văzut-o și eu. Vin acasă, aici e o cacealma”. Când a sosit mi-a spus că la Televiziune militarii acționează haotic, că nu-i o comandă unică, că nu se știe cine trage, iar mașinăria aia era, de fapt, un aparat de ascultare montat la centrala telefonică.

Nu l-am crezut. Îi argumentam că un maior de armată nu poate să vină să mintă o țară întreagă că are în față o bombă. Aveam să aflu adevărul abia pe la sfârșitul lui ianuarie 1990, când m-am întâlnit cu o colegă și cu soțul ei, ofițer de Securitate. Acesta mi-a spus: ”Așa e, mașinăria aia era aparat de interceptat. Se făceau  la noi, la Tonola. Sper să aflați de ce maiorul ăla de la Geniu v-a spus că-i o bombă”.

N-a aflat niciun procuror nici cine era acel maior, nici cine l-a trimis acolo să mintă, n-am aflat nici eu, ca ziarist.

Episodul 3. Teroristul ciung de la Radiodifuziunea română

Când lucrurile se mai liniștiseră la TVR, a izbucnit tirul de arme în zona străzilor Nuferilor, Transilvaniei, Temeșana, Popa Tatu și Știrbei Vodă, în apropierea clădirii Radioului. S-a anunțat  pe 24 decembrie că teroriștii atacă sediul din strada Nuferilor și că Armata ripostează. Ca și la Televiziune, din nou au fost chemați oamenii să apere instituția. Aveam rude în imediata apropiere, așa că am trecut din nou prin emoții. Am avut și informații la prima mână, cum se spune. Cea mai puternică se referea la un bărbat ciung, îmbrăcat într-o salopetă închisă la culoare, care trăgea cu armă automată de pe o clădire de lângă Radio. Se vorbea peste tot despre el, dar nimeni nu reușea să-l oprească pe teroristul fără o mână. A fost prins după împușcarea lui Ceaușescu.

M-am interesat de acest om la Procuratură, ca jurnalist preocupat de ceea ce se petrecuse în țara mea. Teroristul ciung era, în opinia procurorilor anilor 1992-1993, un fel de legendă urbană. Mi s-a spus că omul fără o mână era un muncitor, venit și el să apere Radioul, și care s-a trezit cu o armă în mână, de la gărzile patriotice sau de la revoluționari. Le-a declarat procurorilor că atunci când a început să se tragă spre casa în care se refugiase, a ripostat. Credea că împușcă teroriști, nu soldați.

Ciungul n-a apărut vreodată în vreun studio de televiziune ca să povestească acest episod. Ziare au scris despre el în acele zile fierbinți, cazul lui a apărut consemnat într-un raport al Procuraturii din 1992 și cam atât.

Episodul 4. Pușcașul de pe macaraua din Piața Victoriei

Blocul în care locuiam atunci se afla în apropierea Pieței Victoriei, pe Titulescu. Nu existau blocurile de azi, care să ne obstrucționeze priveliștea spre Piață. Din balconul meu vedeam bine Palatul Victoria, dar și macaraua care lucra la ridicare blocului ce are la parter Orange. Atunci i se spunea ”blocul Tarom” din cauza unei reclame. Din acea macara, un individ a tras o zi întreagă. Auzeam rafalele de arme, vedeam tancul armatei staționat lângă gardul Gvernului, lumea care fugea când ieșea din gura de metrou.

La televizor se vorbea, din când în când despre trăgătorul din macara. Într-un final a fost capturat și băgat într-o Dacie.  Mașina a trecut prin fața balconului meu. Înăuntrul ei erau 5-6 persoane, iar agățați de portieră și de luneta din spate, încă vreo trei bărbați. Strigau la lume că l-au prins pe teroristul din macara și că-l duc la Secția 4 de Miliție, aflată în apropiere. A doua zi, un vecin mi-a spus că a văzut și el mașina intrând pe strada cu secția. Am căutat să aflăm ceva din ziare despre terorist, dar…nimic mai mult decât anihilarea lui și predarea către forțele de ordine.

În anii 92-93, când scriam la Tineretul liber, am fost de multe ori la Secția 4. Am întrebat mereu de teroristul din macara, de la șeful secției până la ultimul subofițer de la judiciar. Am aflat că aproape tot personalul fusese transferat în altă secție de Poliție, iar cei foarte puțini care rămăseseră ne-relocați se jurau că acolo nu fusese  adus nimeni de către revoluționari, că dacă ar fi existat vreun terorist ar fi fost consemnat măcar în registrul de arest.  Mă gândesc că poate l-a descoperit pe pușcașul din Piața Victoriei procurorul Dan Voinea și a uitat să ne spună.

Despre diversiunile din decembrie 89. Jurnalist în căutarea teroriştilor. Singura mărturie publică a fostului şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad

Enigme. Niciodată în acești ultimi 25 de ani dezlegate sau devoalate publicului. Adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 e format din prea multe bucăți ca să fie cineva în stare, vreodată, să ni-l prezinte în întregul lui.

Am încercat, ani la rând, din postura de ziarist, să aflu răspunsuri și explicații la niște întâmplări pe care le trăisem în acele zile în care lumea era în stradă din dorința sinceră de a scăpa de dictatură și de Ceaușescu. Tot ce am aflat e departe de a se numi ”adevăr”. Nu am speranța că vreun procuror militar ne va lămuri, cu probe, episoadele la care voi face referire în textul de față. Le scriu, însă, pentru cei care nu le cunosc, pentru cei foarte tineri care nu știu ce s-a întâmplat în București în decembrie 89, pentru memoria celor care vor veni după noi și vor vrea să scotocească prin arhive.

Le scriu pentru că am citit, zilele trecute, o însemnare a domnului profesor Corneliu Turianu, fost judecător și președinte al Tribunalului București, care consemna spusele lui Ceaușescu înainte de a fi împușcat la Târgoviște: „Cei care prin lovitură de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a răspunde în faţa poporului (…). Putem fi împuşcaţi fără mascarada asta! Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine” (declaraţia dictatorului consemnată în stenograma procesului).” Și le mai scriu pentru că trebuie să reluăm la nesfârșit și ce se știe pentru a înțelege ce nu se știe.

 

Au fost teroriști în acel decembrie? Nu pot să răspund cu certitudine ”Da” sau ”Nu”, dar am convingerea că cineva a vrut să credem că teroriștii au existat.

Episodul 1. Teroristul de la TVR.

23 decembrie 1989. Pe ecranele televizoarelor din întreaga țară a apărut un grup de revoluționari ținând strâns de brațe un bărbat înalt, masiv, cu fața plină de sânge. Ni se spunea că a fost prins la unul din etajele superioare ale Televiziunii Române de unde încerca să împuște revoluționarii care ocupaseră clădirea și transmiteau mesaje din Studioul 4. Ni s-a arătat și pistolul găsit asupra lui. ”Teroristul-Securistul” abia articula câteva cuvinte, era buimăcit. Priveam cu atenție sporită tot ce se întâmpla fiindcă soțul meu era de vreo 30 de ore plecat la TVR, incitat de apelurile crainicilor care cereau  populației și Armatei să vină să apere Televiziunea. Rămăsesem acasă, cu trei copii mici, iar singura sursă de informare era televizorul. Teroristul era atât de real…

După ce lucrurile s-au mai liniștit în țară, cineva a spus, tot la televizor, că ”teroristul cu nasul spart” era un fost handbalist de la Dinamo, devenit ofițer de Securitate. După 25 de ani, acest ”terorist”, Dan Marin(foto) pe numele lui, a povestit în ziarul Libertatea cum s-a petrecut înscenarea. Pe scurt, în 1989, era ofițer de contraspionaj, după ce fusese nevoit să abandoneze handbalul în urma unei accidentări.  

Pe 23 decembrie 89 se ducea la unitate ca să predea armamentul din dotare, conform ordinului (n.a. lansat tot prin televiziune). A fost oprit de un filtru al revoluționarilor, coborât din mașină, iar la percheziție i s-a găsit pistolul. Cineva a strigat că-i terorist și mulțimea l-a luat la bătaie. Unul dintre revoluționari a spus să-l ducă la televiziune, să-l vadă poporul. Așa a ajuns în Studioul 4, prezentat ca primul terorist prins.

 

Acum, Dan Marin e general de armată în rezervă și spune că dacă acel  revoluționar nu-l ducea la TVR, ar fi sfârșit linșat în stradă. A fost anchetat de procurori și absolvit de vreo vină din cauză că pistolul lui era un Makarov, iar morții revoluției fuseseră împușcați cu pistoale Carpați.

Episodul 2. Bomba din subsolul Televiziunii

Caseta ar fi trebuit să existe în arhiva TVR. Și poate că există, însă mie mi s-a spus că foarte multe înregistrări din timpul evenimentelor din 1989 au fost distruse în timpul uneia dintre mineriade, când s-a pătruns în sediul Televiziunii, s-a dat foc, iar pompierii au intervenit cu tone de apă. Dar așa cum îmi amintesc eu episodul, sunt convinsă că și-l aduc aminte mulți români.

La un moment dat, în seara zilei de 23 decembrie, la masa din Studioul 4 stătea un ”maior de la Geniu” care confirma că dispozitivul găsit de niște revoluționari în subsolul TVR este o bombă. Era filmată mașinăria din care ieșeau niște fire colorate. Maiorul fusese adus să confirme că teroriștii voiau să arunce în aer clădirea, că au avut de a face cu o bombă puternică. Și maiorul de la Geniu a confirmat.

Mie mi s-a făcut brusc frică. Soțul meu era încă în acea clădire, așa cum îmi spuse la ultimul telefon dat acasă. Cărase de la Buftea vată, pansamente și feșe pentru răniții. N-a trecut prea mult timp și m-a sunat din nou. I-am spus de bomba văzută la televizor, dezamorsată de geniști. Mi-a spus scurt: ”Știu, am văzut-o și eu. Vin acasă, aici e o cacealma”. Când a sosit mi-a spus că la Televiziune militarii acționează haotic, că nu-i o comandă unică, că nu se știe cine trage, iar mașinăria aia era, de fapt, un aparat de ascultare montat la centrala telefonică.

Nu l-am crezut. Îi argumentam că un maior de armată nu poate să vină să mintă o țară întreagă că are în față o bombă. Aveam să aflu adevărul abia pe la sfârșitul lui ianuarie 1990, când m-am întâlnit cu o colegă și cu soțul ei, ofițer de Securitate. Acesta mi-a spus: ”Așa e, mașinăria aia era aparat de interceptat. Se făceau  la noi, la Tonola. Sper să aflați de ce maiorul ăla de la Geniu v-a spus că-i o bombă”.

N-a aflat niciun procuror nici cine era acel maior, nici cine l-a trimis acolo să mintă, n-am aflat nici eu, ca ziarist.

Episodul 3. Teroristul ciung de la Radiodifuziunea română

Când lucrurile se mai liniștiseră la TVR, a izbucnit tirul de arme în zona străzilor Nuferilor, Transilvaniei, Temeșana, Popa Tatu și Știrbei Vodă, în apropierea clădirii Radioului. S-a anunțat  pe 24 decembrie că teroriștii atacă sediul din strada Nuferilor și că Armata ripostează. Ca și la Televiziune, din nou au fost chemați oamenii să apere instituția. Aveam rude în imediata apropiere, așa că am trecut din nou prin emoții. Am avut și informații la prima mână, cum se spune. Cea mai puternică se referea la un bărbat ciung, îmbrăcat într-o salopetă închisă la culoare, care trăgea cu armă automată de pe o clădire de lângă Radio. Se vorbea peste tot despre el, dar nimeni nu reușea să-l oprească pe teroristul fără o mână. A fost prins după împușcarea lui Ceaușescu.

M-am interesat de acest om la Procuratură, ca jurnalist preocupat de ceea ce se petrecuse în țara mea. Teroristul ciung era, în opinia procurorilor anilor 1992-1993, un fel de legendă urbană. Mi s-a spus că omul fără o mână era un muncitor, venit și el să apere Radioul, și care s-a trezit cu o armă în mână, de la gărzile patriotice sau de la revoluționari. Le-a declarat procurorilor că atunci când a început să se tragă spre casa în care se refugiase, a ripostat. Credea că împușcă teroriști, nu soldați.

Ciungul n-a apărut vreodată în vreun studio de televiziune ca să povestească acest episod. Ziare au scris despre el în acele zile fierbinți, cazul lui a apărut consemnat într-un raport al Procuraturii din 1992 și cam atât.

Episodul 4. Pușcașul de pe macaraua din Piața Victoriei

Blocul în care locuiam atunci se afla în apropierea Pieței Victoriei, pe Titulescu. Nu existau blocurile de azi, care să ne obstrucționeze priveliștea spre Piață. Din balconul meu vedeam bine Palatul Victoria, dar și macaraua care lucra la ridicare blocului ce are la parter Orange. Atunci i se spunea ”blocul Tarom” din cauza unei reclame. Din acea macara, un individ a tras o zi întreagă. Auzeam rafalele de arme, vedeam tancul armatei staționat lângă gardul Gvernului, lumea care fugea când ieșea din gura de metrou.

La televizor se vorbea, din când în când despre trăgătorul din macara. Într-un final a fost capturat și băgat într-o Dacie.  Mașina a trecut prin fața balconului meu. Înăuntrul ei erau 5-6 persoane, iar agățați de portieră și de luneta din spate, încă vreo trei bărbați. Strigau la lume că l-au prins pe teroristul din macara și că-l duc la Secția 4 de Miliție, aflată în apropiere. A doua zi, un vecin mi-a spus că a văzut și el mașina intrând pe strada cu secția. Am căutat să aflăm ceva din ziare despre terorist, dar…nimic mai mult decât anihilarea lui și predarea către forțele de ordine.

În anii 92-93, când scriam la Tineretul liber, am fost de multe ori la Secția 4. Am întrebat mereu de teroristul din macara, de la șeful secției până la ultimul subofițer de la judiciar. Am aflat că aproape tot personalul fusese transferat în altă secție de Poliție, iar cei foarte puțini care rămăseseră ne-relocați se jurau că acolo nu fusese  adus nimeni de către revoluționari, că dacă ar fi existat vreun terorist ar fi fost consemnat măcar în registrul de arest.  Mă gândesc că poate l-a descoperit pe pușcașul din Piața Victoriei procurorul Dan Voinea și a uitat să ne spună.

Dezvăluirile generalului Iulian Vlad, făcute în 1992

Cum a „văzut” și a acționat generalul Iulian Vlad, fostul șef al Depatamentului Securității Statului, ceea ce s-a petrecut în România în decembrie 1989. El și generalul de armată Ștefan Gușe au condus acțiunile unităților militare începând cu ziua de 22 decembrie ’89. Iulian Vlad are și niște observații interesante despre existența teroriștilor.

Într-un reportaj, difuzat chiar ieri de B1, și care conține filmări din perioada 22-26 decembrie 1989, se aude generalul Vlad atunci când lui Gușe i se raportează că au fost doborâte opt elicoptere de către armată, care nu aparțineau MApN, dar care erau ale unor teroriști „din interior” (nu trecuseră granița): „Ale cui sunt, domnule? Ale domnului Gușe nu sunt, ai mei nu sunt, și la Interne au doar trei elicoptere”.

Armata era controlată de Gușe, iar trupele de Securitate erau în cazărmi sau consemnate. Iată ce avea să spună, în 1992, generalul Vlad despre evenimentele din decembrie ’89. Mărturiile lui au fost făcute din arestul de la Jilava, acolo unde fusese închis din ordinul lui Silviu Brucan, în ziua de 31 decembrie 1989.

Securitatea a primit ordin să nu tragă, încă din 17 decembrie 1989

● Generalul Vlad: „Multe zeci de patrioți și revoluționari autentici au fost alături de mine, am trăit împreună cele circa 30 de ore de foc, cât am lucrat în fostul sediu al CC (din 22 decembrie de la prânz, până în seara de 23 decembrie) și știu ce am făcut și ce ordine am dat. La fel de bine știu comandanții marilor unități ale Ministerului de Interne, care au primit ordinele și dispozițiile mele, precum și omologii lor de la MApN, cu care am avut nenumărate convorbiri.

● „Încă din 17 decembrie 1989, după teleconferința lui Ceaușescu prin care s-a ordonat ca la Timișoara să se tragă, contrar acestui ordin și cu riscurile grave pe care mi leam asumat, am ordonat generalilor Emil Macri, Grigore Ghiță, precum și colonelului Traian Sima, să nu se tragă. În plus, Securității județului Timiș i-am ordonat să nu se implice în acțiunile de stradă”.

● Gen. Iulian Vlad menționează toate toate Direcțiile Securității Statului și pe comandanții lor cărora le-a ordonat să nu deschidă foc asupra manifestanților și face precizări că „în dimineața zilei de 22 decembrie, ora 7 (n.r. – atunci Ceaușeștii încă nu fugiseră cu elicopterul și erau încă la cârma statului), am ordonat șefului Statului Major al Trupelor de Securitate, col. Dumitru Pavelescu, care avea unitatea în Piața Palatului și în perimetrul fostului sediu al CC, ca în cazul în care masele de demonstranți vor dori să intre în Piață să nu le împiedice și să nu se tragă nici măcar un foc de avertisment”.

Ordine similare au primit și cei de la USLA, Direcția a V-a, Inspectoratul General de Miliție și toate unitățile de Miliție din țară, toți șefii securităților județene. Important de menționat este faptul că ordinele au fost transmise prin telex, iar aceste probe sunt la procurori.

Securitatea și Miliția au trecut sub comanda Armatei

Iulian Vlad: „În seara zilei de 22 decembrie 1989, am ordonat să se transmită tuturor unităților centrale și teritoriale ale DSS, precum și celorlalte unități și formațiuni ale Ministerului de Interne, că, din acel moment, intră în subordinea Armatei.

Cine a deschis focul în Piața Palatului

Generalul Vlad: „Nu ofițerii din unitățile operative de Securitate sau militarii din trupele de Securitate sunt cei care au deschis focul în Piața Palatului în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, că nu ei sunt cei care au atacat Televiziunea ori alte obiective strategice sau cei care trăgeau în diferite zone ale Bucureștiului, pentru a crea și întreține atmosfera de panică și groază.”

Emisia Televiziunii putea fi oprită dintr-un buton

Iulian Vlad a vorbit o singură dată despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie ’89, provocat fiind de niște declarații făcute de Silviu Brucan, pe parcursul anilor 1990 și 1991. În ianuarie 1992, generalul scrie către ziarul Adevărul un memoriu de 28 de pagini despre ce rol a jucat Securitatea condusă de el și de ce până în 23 decembrie numărul morților a fost mic, apoi a crescut brusc. Vlad arată că, din ordinul lui nu s-a tras un foc în Piața Palatului, nici la mitigul din 21 decembrie, nici atunci când oamenii au pătruns în sediul CC. Tot din ordinul lui, unitatea de Securitate care asigura paza Televiziunii a lăsat liber accesul demonstranților în interiorul clădirii. „Dacă se urmărea paralizarea Televiziunii nici nu era nevoie să se pătrundă în sediul ei. Ar fi fost suficient să se apese pe un buton și să se întrerupă orice emisie”, scria Iulian Vlad în textul publicat de Adevărul în 1992.

Întrebări pentru Silviu Brucan, rămase fără răspuns

„De ce nu am fost lăsat, nici eu, nici unitățile de Securitate, să descoperim cine au fost cei care au tras începând din după-amiaza zilei de 22 decembrie 89, adică teroriștii?”, întreabă gen. Vlad și precizează că, în ședința Consiliului de Război și în prezența lui Silviu Brucan, a cerut fie să fie lăsat să-și facă datoria, fie să fie arestat pe loc.

Noii lideri ai Puterii l-au lăsat să lucreze doar câteva zile, până pe 31 decembrie 1989. Atunci generalul a raportat ministrului Armatei, Nicolae Militaru, că, împreună cu un colectiv operativ al Securității București, elaborase „un plan pentru o acțiune amplă în scopul descoperirii teroriștilor”. În după-amiaza acelei zile, gen. Iulian Vlad, generalii Gianu Bucurescu și Aristotel Stamatoiu, precum și șeful Direcției de contrainformații militare, Vasile Gheorghe, au fost arestați.

Diversiunile din decembrie 89. ”Teroristul” arătat țării și bomba de la TVR, ciungul de la Radio și pușcașul de pe macaraua din Piața Victoriei

Enigme. Niciodată în acești ultimi 25 de ani dezlegate sau devoalate publicului. Adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 e format din prea multe bucăți ca să fie cineva în stare, vreodată, să ni-l prezinte în întregul lui.

Am încercat, ani la rând, din postura de ziarist, să aflu răspunsuri și explicații la niște întâmplări pe care le trăisem în acele zile în care lumea era în stradă din dorința sinceră de a scăpa de dictatură și de Ceaușescu. Tot ce am aflat e departe de a se numi ”adevăr”. Nu am speranța că vreun procuror militar ne va lămuri, cu probe, episoadele la care voi face referire în textul de față. Le scriu, însă, pentru cei care nu le cunosc, pentru cei foarte tineri care nu știu ce s-a întâmplat în București în decembrie 89, pentru memoria celor care vor veni după noi și vor vrea să scotocească prin arhive.

Le scriu pentru că am citit, zilele trecute, o însemnare a domnului profesor Corneliu Turianu, fost judecător și președinte al Tribunalului București, care consemna spusele lui Ceaușescu înainte de a fi împușcat la Târgoviște: „Cei care prin lovitură de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a răspunde în faţa poporului (…). Putem fi împuşcaţi fără mascarada asta! Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine” (declaraţia dictatorului consemnată în stenograma procesului).” Și le mai scriu pentru că trebuie să reluăm la nesfârșit și ce se știe pentru a înțelege ce nu se știe.

 

Au fost teroriști în acel decembrie? Nu pot să răspund cu certitudine ”Da” sau ”Nu”, dar am convingerea că cineva a vrut să credem că teroriștii au existat.

Episodul 1. Teroristul de la TVR.

23 decembrie 1989. Pe ecranele televizoarelor din întreaga țară a apărut un grup de revoluționari ținând strâns de brațe un bărbat înalt, masiv, cu fața plină de sânge. Ni se spunea că a fost prins la unul din etajele superioare ale Televiziunii Române de unde încerca să împuște revoluționarii care ocupaseră clădirea și transmiteau mesaje din Studioul 4. Ni s-a arătat și pistolul găsit asupra lui. ”Teroristul-Securistul” abia articula câteva cuvinte, era buimăcit. Priveam cu atenție sporită tot ce se întâmpla fiindcă soțul meu era de vreo 30 de ore plecat la TVR, incitat de apelurile crainicilor care cereau  populației și Armatei să vină să apere Televiziunea. Rămăsesem acasă, cu trei copii mici, iar singura sursă de informare era televizorul. Teroristul era atât de real…

După ce lucrurile s-au mai liniștit în țară, cineva a spus, tot la televizor, că ”teroristul cu nasul spart” era un fost handbalist de la Dinamo, devenit ofițer de Securitate. După 25 de ani, acest ”terorist”, Dan Marin(foto) pe numele lui, a povestit în ziarul Libertatea cum s-a petrecut înscenarea. Pe scurt, în 1989, era ofițer de contraspionaj, după ce fusese nevoit să abandoneze handbalul în urma unei accidentări.  

Pe 23 decembrie 89 se ducea la unitate ca să predea armamentul din dotare, conform ordinului (n.a. lansat tot prin televiziune). A fost oprit de un filtru al revoluționarilor, coborât din mașină, iar la percheziție i s-a găsit pistolul. Cineva a strigat că-i terorist și mulțimea l-a luat la bătaie. Unul dintre revoluționari a spus să-l ducă la televiziune, să-l vadă poporul. Așa a ajuns în Studioul 4, prezentat ca primul terorist prins.

 

Acum, Dan Marin e general de armată în rezervă și spune că dacă acel  revoluționar nu-l ducea la TVR, ar fi sfârșit linșat în stradă. A fost anchetat de procurori și absolvit de vreo vină din cauză că pistolul lui era un Makarov, iar morții revoluției fuseseră împușcați cu pistoale Carpați.

Episodul 2. Bomba din subsolul Televiziunii

Caseta ar fi trebuit să existe în arhiva TVR. Și poate că există, însă mie mi s-a spus că foarte multe înregistrări din timpul evenimentelor din 1989 au fost distruse în timpul uneia dintre mineriade, când s-a pătruns în sediul Televiziunii, s-a dat foc, iar pompierii au intervenit cu tone de apă. Dar așa cum îmi amintesc eu episodul, sunt convinsă că și-l aduc aminte mulți români.

La un moment dat, în seara zilei de 23 decembrie, la masa din Studioul 4 stătea un ”maior de la Geniu” care confirma că dispozitivul găsit de niște revoluționari în subsolul TVR este o bombă. Era filmată mașinăria din care ieșeau niște fire colorate. Maiorul fusese adus să confirme că teroriștii voiau să arunce în aer clădirea, că au avut de a face cu o bombă puternică. Și maiorul de la Geniu a confirmat.

Mie mi s-a făcut brusc frică. Soțul meu era încă în acea clădire, așa cum îmi spuse la ultimul telefon dat acasă. Cărase de la Buftea vată, pansamente și feșe pentru răniții. N-a trecut prea mult timp și m-a sunat din nou. I-am spus de bomba văzută la televizor, dezamorsată de geniști. Mi-a spus scurt: ”Știu, am văzut-o și eu. Vin acasă, aici e o cacealma”. Când a sosit mi-a spus că la Televiziune militarii acționează haotic, că nu-i o comandă unică, că nu se știe cine trage, iar mașinăria aia era, de fapt, un aparat de ascultare montat la centrala telefonică.

Nu l-am crezut. Îi argumentam că un maior de armată nu poate să vină să mintă o țară întreagă că are în față o bombă. Aveam să aflu adevărul abia pe la sfârșitul lui ianuarie 1990, când m-am întâlnit cu o colegă și cu soțul ei, ofițer de Securitate. Acesta mi-a spus: ”Așa e, mașinăria aia era aparat de interceptat. Se făceau  la noi, la Tonola. Sper să aflați de ce maiorul ăla de la Geniu v-a spus că-i o bombă”.

N-a aflat niciun procuror nici cine era acel maior, nici cine l-a trimis acolo să mintă, n-am aflat nici eu, ca ziarist.

Episodul 3. Teroristul ciung de la Radiodifuziunea română

Când lucrurile se mai liniștiseră la TVR, a izbucnit tirul de arme în zona străzilor Nuferilor, Transilvaniei, Temeșana, Popa Tatu și Știrbei Vodă, în apropierea clădirii Radioului. S-a anunțat  pe 24 decembrie că teroriștii atacă sediul din strada Nuferilor și că Armata ripostează. Ca și la Televiziune, din nou au fost chemați oamenii să apere instituția. Aveam rude în imediata apropiere, așa că am trecut din nou prin emoții. Am avut și informații la prima mână, cum se spune. Cea mai puternică se referea la un bărbat ciung, îmbrăcat într-o salopetă închisă la culoare, care trăgea cu armă automată de pe o clădire de lângă Radio. Se vorbea peste tot despre el, dar nimeni nu reușea să-l oprească pe teroristul fără o mână. A fost prins după împușcarea lui Ceaușescu.

M-am interesat de acest om la Procuratură, ca jurnalist preocupat de ceea ce se petrecuse în țara mea. Teroristul ciung era, în opinia procurorilor anilor 1992-1993, un fel de legendă urbană. Mi s-a spus că omul fără o mână era un muncitor, venit și el să apere Radioul, și care s-a trezit cu o armă în mână, de la gărzile patriotice sau de la revoluționari. Le-a declarat procurorilor că atunci când a început să se tragă spre casa în care se refugiase, a ripostat. Credea că împușcă teroriști, nu soldați.

Ciungul n-a apărut vreodată în vreun studio de televiziune ca să povestească acest episod. Ziare au scris despre el în acele zile fierbinți, cazul lui a apărut consemnat într-un raport al Procuraturii din 1992 și cam atât.

Episodul 4. Pușcașul de pe macaraua din Piața Victoriei

Blocul în care locuiam atunci se afla în apropierea Pieței Victoriei, pe Titulescu. Nu existau blocurile de azi, care să ne obstrucționeze priveliștea spre Piață. Din balconul meu vedeam bine Palatul Victoria, dar și macaraua care lucra la ridicare blocului ce are la parter Orange. Atunci i se spunea ”blocul Tarom” din cauza unei reclame. Din acea macara, un individ a tras o zi întreagă. Auzeam rafalele de arme, vedeam tancul armatei staționat lângă gardul Gvernului, lumea care fugea când ieșea din gura de metrou.

La televizor se vorbea, din când în când despre trăgătorul din macara. Într-un final a fost capturat și băgat într-o Dacie.  Mașina a trecut prin fața balconului meu. Înăuntrul ei erau 5-6 persoane, iar agățați de portieră și de luneta din spate, încă vreo trei bărbați. Strigau la lume că l-au prins pe teroristul din macara și că-l duc la Secția 4 de Miliție, aflată în apropiere. A doua zi, un vecin mi-a spus că a văzut și el mașina intrând pe strada cu secția. Am căutat să aflăm ceva din ziare despre terorist, dar…nimic mai mult decât anihilarea lui și predarea către forțele de ordine.

În anii 92-93, când scriam la Tineretul liber, am fost de multe ori la Secția 4. Am întrebat mereu de teroristul din macara, de la șeful secției până la ultimul subofițer de la judiciar. Am aflat că aproape tot personalul fusese transferat în altă secție de Poliție, iar cei foarte puțini care rămăseseră ne-relocați se jurau că acolo nu fusese  adus nimeni de către revoluționari, că dacă ar fi existat vreun terorist ar fi fost consemnat măcar în registrul de arest.  Mă gândesc că poate l-a descoperit pe pușcașul din Piața Victoriei procurorul Dan Voinea și a uitat să ne spună.

Dezvăluirile generalului Iulian Vlad, făcute în 1992

Cum a „văzut” și a acționat generalul Iulian Vlad, fostul șef al Depatamentului Securității Statului, ceea ce s-a petrecut în România în decembrie 1989. El și generalul de armată Ștefan Gușe au condus acțiunile unităților militare începând cu ziua de 22 decembrie ’89. Iulian Vlad are și niște observații interesante despre existența teroriștilor.

Într-un reportaj, difuzat chiar ieri de B1, și care conține filmări din perioada 22-26 decembrie 1989, se aude generalul Vlad atunci când lui Gușe i se raportează că au fost doborâte opt elicoptere de către armată, care nu aparțineau MApN, dar care erau ale unor teroriști „din interior” (nu trecuseră granița): „Ale cui sunt, domnule? Ale domnului Gușe nu sunt, ai mei nu sunt, și la Interne au doar trei elicoptere”.

Armata era controlată de Gușe, iar trupele de Securitate erau în cazărmi sau consemnate. Iată ce avea să spună, în 1992, generalul Vlad despre evenimentele din decembrie ’89. Mărturiile lui au fost făcute din arestul de la Jilava, acolo unde fusese închis din ordinul lui Silviu Brucan, în ziua de 31 decembrie 1989.

Citiţi aici mai multe detalii despre dezvăluirile făcute de Iulian Vlad.

http://www.evz.ro/misterul-teroristilor-din-decembrie-1989-singura-marturie-publica-a-generalului-iulian-vlad.html

Despre diversiunile din decembrie 1989. Singura mărturie publică a fostului şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad

Gen. col. Iulian Vlad a condus Departamentul Securității Statului din 1987 până în 1989. A prins toate momentele fierbinți ale Revoluției la comanda uneia din cele mai temute instituții din România. Care dacă rămânea de partea lui Nicolae Ceaușescu putea să facă zeci de mii de morți în rândul civililor care împânzerau străzile Bucureștiului și orașele României. Vă prezentăm fragmente din singura mărturie publică a gen. Iulian Vlad, făcută în 1992.

Dezvăluirile generalului Iulian Vlad, făcute în 1992

Cum a „văzut” și a acționat generalul Iulian Vlad, fostul șef al Departamentului Securității Statului și ceea ce s-a petrecut în România în decembrie 1989. El și generalul de armată Ștefan Gușe au condus acțiunile unităților militare începând cu ziua de 22 decembrie ’89. Iulian Vlad are și niște observații interesante despre existența teroriștilor.

Într-un reportaj, difuzat chiar ieri de B1, și care conține filmări din perioada 22-26 decembrie 1989, se aude generalul Vlad atunci când lui Gușe i se raportează că au fost doborâte opt elicoptere de către armată, care nu aparțineau MApN, dar care erau ale unor teroriști „din interior” (nu trecuseră granița):

„Ale cui sunt, domnule? Ale domnului Gușe nu sunt, ai mei nu sunt, și la Interne au doar trei elicoptere”.

 

Armata era controlată de Gușe, iar trupele de Securitate erau în cazărmi sau consemnate. Iată ce avea să spună, în 1992, generalul Vlad despre evenimentele din decembrie ’89.

Mărturiile lui au fost făcute din arestul de la Jilava, acolo unde fusese închis din ordinul lui Silviu Brucan, în ziua de 31 decembrie 1989.

Securitatea a primit ordin să nu tragă, încă din 17 decembrie 1989

● Generalul Vlad: „Multe zeci de patrioți și revoluționari autentici au fost alături de mine, am trăit împreună cele circa 30 de ore de foc, cât am lucrat în fostul sediu al CC (din 22 decembrie de la prânz, până în seara de 23 decembrie) și știu ce am făcut și ce ordine am dat. La fel de bine știu comandanții marilor unități ale Ministerului de Interne, care au primit ordinele și dispozițiile mele, precum și omologii lor de la MApN, cu care am avut nenumărate convorbiri.

 

● „Încă din 17 decembrie 1989, după teleconferința lui Ceaușescu prin care s-a ordonat ca la Timișoara să se tragă, contrar acestui ordin și cu riscurile grave pe care mi le-am asumat, am ordonat generalilor Emil Macri, Grigore Ghiță, precum și colonelului Traian Sima, să nu se tragă. În plus, Securității județului Timiș i-am ordonat să nu se implice în acțiunile de stradă”.

● Gen. Iulian Vlad menționează toate Direcțiile Securității Statului și pe comandanții lor cărora le-a ordonat să nu deschidă foc asupra manifestanților și face precizări că „în dimineața zilei de 22 decembrie, ora 7 (n.r. – atunci Ceaușeștii încă nu fugiseră cu elicopterul și erau încă la cârma statului), am ordonat șefului Statului Major al Trupelor de Securitate, col. Dumitru Pavelescu, care avea unitatea în Piața Palatului și în perimetrul fostului sediu al CC, ca în cazul în care masele de demonstranți vor dori să intre în Piață să nu le împiedice și să nu se tragă nici măcar un foc de avertisment”.

Ordine similare au primit și cei de la USLA, Direcția a V-a, Inspectoratul General de Miliție și toate unitățile de Miliție din țară, toți șefii securităților județene. Important de menționat este faptul că ordinele au fost transmise prin telex, iar aceste probe sunt la procurori.

Securitatea și Miliția au trecut sub comanda Armatei

Iulian Vlad: „În seara zilei de 22 decembrie 1989, am ordonat să se transmită tuturor unităților centrale și teritoriale ale DSS, precum și celorlalte unități și formațiuni ale Ministerului de Interne, că, din acel moment, intră în subordinea Armatei.

Cine a deschis focul în Piața Palatului

Generalul Vlad:

„Nu ofițerii din unitățile operative de Securitate sau militarii din trupele de Securitate sunt cei care au deschis focul în Piața Palatului în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, că nu ei sunt cei care au atacat Televiziunea ori alte obiective strategice sau cei care trăgeau în diferite zone ale Bucureștiului, pentru a crea și întreține atmosfera de panică și groază.”

Emisia Televiziunii putea fi oprită dintr-un buton

Iulian Vlad a vorbit o singură dată despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie ’89, provocat fiind de niște declarații făcute de Silviu Brucan, pe parcursul anilor 1990 și 1991. În ianuarie 1992, generalul scrie către ziarul Adevărul un memoriu de 28 de pagini despre ce rol a jucat Securitatea condusă de el și de ce până în 23 decembrie numărul morților a fost mic, apoi a crescut brusc. Vlad arată că, din ordinul lui nu s-a tras un foc în Piața Palatului, nici la mitigul din 21 decembrie, nici atunci când oamenii au pătruns în sediul CC. Tot din ordinul lui, unitatea de Securitate care asigura paza Televiziunii a lăsat liber accesul demonstranților în interiorul clădirii. „Dacă se urmărea paralizarea Televiziunii nici nu era nevoie să se pătrundă în sediul ei. Ar fi fost suficient să se apese pe un buton și să se întrerupă orice emisie”, scria Iulian Vlad în textul publicat de Adevărul în 1992.

Întrebări pentru Silviu Brucan, rămase fără răspuns

„De ce nu am fost lăsat, nici eu, nici unitățile de Securitate, să descoperim cine au fost cei care au tras începând din după-amiaza zilei de 22 decembrie 89, adică teroriștii?”, întreabă gen. Iulian Vlad și precizează că, în ședința Consiliului de Război și în prezența lui Silviu Brucan, a cerut fie să fie lăsat să-și facă datoria, fie să fie arestat pe loc.

Noii lideri ai Puterii l-au lăsat să lucreze doar câteva zile, până pe 31 decembrie 1989. Atunci generalul a raportat ministrului Armatei, Nicolae Militaru, că, împreună cu un colectiv operativ al Securității București, elaborase „un plan pentru o acțiune amplă în scopul descoperirii teroriștilor”. În după-amiaza acelei zile, gen. Iulian Vlad, generalii Gianu Bucurescu și Aristotel Stamatoiu, precum și șeful Direcției de contrainformații militare, Vasile Gheorghe, au fost arestați. Din ordinul lui Siliviu Brucan.

 

How true are the claims in the articles above?  Read here:

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/2014/12/26/25-for-the-25th-anniversary-of-the-romanian-revolution-20-identifying-the-terrorists-securitate-general-iulian-vlads-ignored-declaration-and-other-evidence/

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/2014/09/23/a-tale-of-two-letters-by-securitate-director-general-iulian-vlad-what-the-romanian-press-does-and-does-not-publish/

A Tale of Two Letters by Securitate Director General Iulian Vlad: What the Romanian Press Does and Does Not Publish

How then does one explain the following conundrum:  the selective treatment of the letters and declarations of former Securitate Director General Iulian Vlad?  Oh, yes, the text of General Vlad’s letters which allege he was a stooge and victim of Ion Iliescu, etc. can be found in the Romanian press.  No problem!  But what about his declaration of 29 January 1990, where he deftly admits the responsibility of his institution for the bloodshed of December?  What, that not sensationalist enough, different enough to sell papers?  That’s not “anti-communist” enough for publication?  Is it somehow less credible than the other letters whose text has been published without problem?  24 plus years later, the Romanian media has yet to publish this document!  Could it be that the problem with this declaration is that it does not fit with and undermines the other popular narratives of December 1989 that minimize and even absolve the former Securitate of responsibility for the bloodshed of December 1989?

Ion Cristoiu’s Evenimentul Zilei debuted in June 1992 and was the flagship of opposition to the regime of Ion Iliescu.  In the fall of 1992 it ran a zealous campaign opposed to Iliescu’s reelection.  Here is the exculpatory letter from former Securitate General Iulian Vlad (dated 20 March 1990) that was published on 19 September 1992:

“Generalul IULIAN VLAD se adreseaza dlui Ion Iliescu:  Am fost arestat pe nedrept (20 March 1990),” Evenimentul Zilei, 19 septembrie 1992, p. 3.  “Intr-adevar pe dictatorul Ceausescu l-am tradat” “M-am integrat total Revolutiei” “Sint convins ca datele nu va erau cunoscute”  I.V. Vlad 20 martie 1990

And, yet, what of General Iulian Vlad’s declaration of 29 January 1990.  As far as I know, in 24 plus years, only this brief allusive mention on the 15th anniversary of the letter (although not mentioned or acknowledged in the article, and possibly accidental) has made its way into the Romanian press.  Below it:  the text of the statement of 29 January 1990!

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/text-of-securitate-general-iulian-vlads-29-january-1990-declaration-identifying-the-terrorists/

It took 22 years for the text of Securitate Director General Iulian Vlad’s handwritten declaration of 29 January 1990 to become public knowledge–thanks to former military prosecutor General Ioan Dan.  (Inevitably, there will no doubt be those who will allege that General Vlad was “forced” to write this declaration to save his skin, etc., that this was the “propaganda of the moment” and all a huge lie.  If that were the case, one would have expected Iliescu, Brucan, Militaru, Voican Voiculescu, etc. to have made every effort for Vlad’s declaration to leak to the media.  Instead, for 22 years it was hidden from public knowledge!)

Of Note:  No “Soviet tourists,” no DIA (Batallion 404) troops of the army’s intelligence wing, no “there were no terrorists:  the Army shot into everyone else and into itself”–in other words, none of the spurious claims that have littered the narrative landscape, fueled by the former Securitate over the past two decades plus.  No, Vlad knew who the terrorists of the Romanian Revolution of December 1989 were, because they reported to him!

General Magistrat (r) Ioan Dan

In aprilie 1990, generalul Ghoerghe Diaconescu a fost destituit din functia de conducere in Directia Procuraturilor Militare.  La plecare, mi-a predat cheia de la fisteul sau, cu mentiunea ca acolo au mai ramas cateva hartii fara importanta. Intrucat, la data respectiva, ma aflam in cea mai mare parte a timpului, in procesul cercetarilor de la Timisoara, mult mai tarziu, am dorit sa pun in respectivul fiset o serie de acte.  Am cercetat ce mai ramasese de pe urma generalului Diaconescu si, spre surprinderea mea, am gasit declaratia olografa a generalului Iulian Vlad, data fostului adjunct al procurorului general, fostul meu sef direct, nimeni altul decat generalul Diaconescu, la 29 ianuarie 1990, cand toate evenimentele din decembrie 1989 erau foarte proaspete.  Repet, este vorba despre declaratia olografa, un text scris foarte ingrijit, pe 10 pagini, din care voi reda acum integral doar partea care se refera expres la “actiunile teroriste in Capitala” (formularea apartine generalului Vlad).

“Analizand modul in care au inceput si s-au desfasurat actiunile teroriste in Capitala, pe baza acelor date si informatii ce le-am avut la dispozitie, consider ca acestea ar fi putut fi executate de:

1) Elementele din Directia a V-a, USLA, CTS si din alte unitati de Securitate, inclusiv speciale.

a) Directia a V-a, asa cum am mai spus, avea in responsabilitate paza si securitatea interioara a Palatului Republicii, multe dintre cadrele acestei unitati cunoscand foarte bine cladirea, cu toate detaliile ei.  In situatia creata in ziua de 22.12.1989, puteau sa mearga la Palat, pe langa cei care faceau acolo serviciul si unii dintre ofiterii si subofiterii care se aflau la sediul CC ori la unitate.

Este ca se poate de clar ca numai niste oameni care cunosteanu bine topografia locului ori erau in complicitate cu cei care aveau asemenea cunostinte puteau patrunde in cladire (sau pe acoperisul ei) si transporta armamentul si cantitatile mari de munitie pe care le-au avut la dispozitie.

Tot aceasta Directie dispunea de o baza puternica si in apropierea Televiziunii (la Televiziunea veche).  De asemenea, avea in responsabilitate perimetrul din zona resedintei unde se aflau numeroase case (vile) nelocuite si in care teroristii ar fi putut sa se ascunda ori sa-si faca puncte de sprijin.

Sunt si alte motive care pun pe prim-plan suspiciuni cu privire la aceasta unitate.

b) Elemente din cadrul unitatii speciale de lupta antiterroriste care aveau unele misiuni comune cu Directia a V-a si, ca si o parte a ofiterilor si subofiterilor de la aceasta unitate, dispuneau de o mai buna instruire si de mijloace de lupta mai diversificate.

c) Elemente din Trupele de Securitate care asigurau paza obiectivilor speciale (resedinta, palat etc.) si, impreuna cu Directia a-V-a, Securitatea Capitalei si Militia Capitalei asigurau traseul de deplasare.

d) Ofiteri si subofiteri din Securitatea Capitalei, indeosebi de la Serviciul Trasee, sau dintre cei care au lucrat la Directia a V-a.

e) Elemente din alte unitati de Securitate, inclusiv unitatile speciale 544, 195 si 110, precum si din cele complet acoperite, comandate de col. Maita, col. Valeanu, lt. col. Sirbu, col. Nica, col. Eftimie si lt. col. (Eftimie sau Anghelache) Gelu (asa sta scris in declaratie–n.n.).  Aceste din urma sase unitati, ca si UM 544, in ansamblu, si UM 195 puteau dispune si de armament si munitii de provenienta straina, precum si de conditii de pregatire adecvate.

2) Ofiteri si subofiteri din Militie, atat de la Capitala, cat si de la IGM, cu prioritate cei din Detasamentul special de interventie si cei care asigurau traseul.

3) Cred ca s-ar impune verificarea, prin metode si mijloace specifice, a tragatorilor de elita din toate unitatile din Capitala ale Ministerului de Interne, precum si a celor care au avut in dotare sau au indeplinit misiuni folosind arme cu luneta.  N-ar trebui omisi nici chiar cei de la Dinamo si de la alte cluburi sportive.

4) Unele cadre militare de rezerva ale Securitatii, Militiei si Armatei, precum si actuali (la data respectiva) si fosti activisti de partid sau UTC, persoane apropriate tradatorului si familiei sale ori care poseda arme de foc.

Propun, de asemenea, o atenta investigare a celor care au fost in anturajul lui Nicu Ceausescu.  Acest anturaj, foarte divers, cuprindea inclusive unele elemente de cea mai scazuta conditie morala care puteau fi pretabile la asemenea actiuni.

Ar fi bine sa se acorde atentia cuvenita sub acest aspect si fratilor dictatorului–Ceausescu Ilie si Ceausescu Nicolae–care, prin multiplele posibilitati pe care le aveau, puteau organiza asemenea actiuni.

5) Anumite cadre militare sau luptatori din Garzile Patriotice.

6) Straini:

a. Din randul celor aflati la studii in Romania:

– arabi, in general, si palestinieni, in special, inclusiv cei care sunt la pregatire pe linia Armatei (de exemplu, la Academia Militara);

– alte grupuri de straini la studii (iranieni si altii).

b. Special infiltrati (indeosebi din cei care au urmat diverse cursuri de pregatire pe linia MI sau a MAN);

c. Alti straini aflati in tara cu diverse acoperiri, inclusiv diplomatice;

d. Fosti cetateni romani (care ar fi putut intra in tara si in mod fraudulos).

7) Elemente infractoare de drept comun care au posedat armament ori l-au procurat in chiar primele ore din dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, cand, din mai multe unitati de Securitate, intre care Directia a V-a si Securitatea Capitalei, s-a ridicat o cantitate mare si diversa de armament si munitie.”

————————————————————————————————————————————————————————————————-

Related to my article “The Dynamics of Media Independence in Post-Ceausescu Romania,” I have previously discussed the case of Sorin Rosca Stanescu in print since that 1996 article…

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/2014/10/10/sorin-rosca-stanescu-the-historiography-of-december-1989-and-romanianists/

I, for one, haven’t forgotten….In recent days, some of those rushing to bury the journalist Sorin Rosca Stanescu–and to argue that they always knew and considered him a bad apple–are exactly the same people who conveniently turned a blind eye to Stanescu’s past as a Securitate collaborator, even after it became public knowledge in 1992.  They did so because it was ideologically and politically convenient.  They never asked at the time how or if that fact had affected his reporting before or after it became public knowledge…and in fact they still never have.  But then again there are always such people who, consciously or unconsciously, engage in the constant revision of their own personal history and selectively remember or forget past doubts, silences, or expressions of support as the situation dictates.

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/2014/10/09/redux-decembrie-89-sorin-rosca-stanescu-turisti-sovietici-dezinformare-securista-si-orbirea-partizana-a-intelectualilor-romani/

–One Romanian political analyst, Alina Mungiu, has castigated the political opposition and independent press for their response in cases such as that of Rosca Stanescu.  Mungiu suggests that an opportunistic double standard leads those opposed to the Iliescu regime to “draw an illogical difference between the ‘bad securisti” of those on the other side, whose head they demand, and those [securisti] who are ‘ours’, those of the ‘good’ world, like F.G. Marculescu, Sorin Rosca Stanescu, rehabilitated by Petre Mihai Bacanu [Romania Libera’s senior editor]…” [Richard A. Hall, “The Dynamics of Media Independence in Post-Ceausescu Romania,” Special Issue:  Post-Communism and the Media in Eastern Europe (ed. Patrick H. O’Neil), The Journal of Communist Studies and Transition Politics, Volume 12, no. 4 (December 1996)]

http://books.google.com/books?id=Yy2aAgAAQBAJ&pg=PA111&lpg=PA111&dq=sorin+rosca+stanescu+securitate&source=bl&ots=tJMuOxvX3o&sig=70fgo29CTHBQ6Te6YCQZcz3yJA0&hl=en&sa=X&ei=nSY3VOWcEMTbsASmq4D4CQ&ved=0CEEQ6AEwBTgK#v=onepage&q=sorin%20rosca%20stanescu%20securitate&f=false

Back in late 1995/early 1996, fellow former Indiana University of Political Science Ph.D. Patrick H. O’Neil (at the time a Hungarianist) asked me if I wanted to participate in a special journal issue on the media in post-communist “Eastern Europe.” (I suppose I should be thankful that he and the publishers allowed me to publish a chapter as narrowly-focused as the one I did:  on coverage of the Romanian Revolution of December 1989 in the Romanian media.)  I could have written an anodyne, predictable Frankenstein-like chapter–Regime press bad; opposition press GOOOOD–that would have been easily accepted and cited by the Romanian studies community.  But by then that was impossible.  My dissertation year of 1993-1994 in Romania had truly undermined my previous views and understandings of many things in post-communist Romania that I had accepted as gospel before that field research.  On the other hand, I probably should have heeded the words of a professor who cautioned several years earlier about not publishing while still writing the dissertation, but I desperately needed a publication to keep any chance of an academic career a possibility (it didn’t work and if anything hurt me!).  Indeed, the years 1994-1996 were years of great confusion for me in working through what I had found to that point and full of false starts.  Therefore, I am not particularly proud of this chapter as it contains ideas and directions (it was written in March-May 1996) that in the face of evidence I was soon to abandon (i.e. yes, I made mistakes and I freely admit so!).  I did, however, get some things right, and one of those was the case of Sorin Rosca Stanescu.

Senior Romanianists, Vladimir Tismaneanu and Tom Gallagher, two leading authorities on opposite sides of the ocean in the English-speaking world, did not publish a word of dissent or questioning of Sorin Rosca Stanescu until the mid-2000s.  Indeed, Tom Gallagher’s 2005 Modern Romania continued to portray Stanescu in almost heroic terms.  Tismaneanu only seemed to have remembered Stanescu’s Securitate past in 2006 when Stanescu and Stanescu’s daily Ziua bitterly criticized him.  These things are verifiable.  Any doubts they may have had significantly never seem to have made it to print or the Internet until the mid-2000s at the earliest.  In fact, Tismaneanu still seemed to focus on the “good” Stanescu until quite recently, as the following excerpt about June 1990 makes clear:   ” …despre conversatiile cu Sorin Rosca-Stanescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar si cu Florin-Gabriel Marculescu, ziarist de o impresionanta tinuta morala, amandoi inca la Romania Libera,” http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/13/raportul-final-si-mineriada-din-13-15-iunie/

I recall in the mid-90s attempting to relate my doubts and misgivings about Stanescu’s reporting on December 1989 to Tismaneanu.  He neither cared, nor took it seriously.  In the tradition of academic putdowns, Gallagher actually accused me in a review of low standards of professionalism for questioning journalists of the independent press.  Hence, why I was so thankful to come across Alina Mungiu-Pippidi’s  1995 observation–cited above–that crystallized and explained the double standard I had been witnessing (of course, at the time, I hadn’t realized that there was more of a back story to why Mungiu had Rosca Stanescu in her sights, but her analysis was still spot on and a breath of fresh air.)