The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Personal Research & Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Oare si de ce a disparut Reteaua S (Securitate) si ramane numai Reteaua R (Armata) din articole despre Revolutia Romana?

(purely personal views as always, based on two decades of prior research and publications)

In decembrie 2014 am observat schimbarile magice din presa cand era vorba de acuzatiile impotriva fostei securitati…

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/the-dynamics-of-media-independence-in-post-ceausescu-romania-jcstp-1996-redux-2014/

Iata cum s-a schimbat articolul acesta despre Lupta de Rezistenta intre 6 decembrie 2004 (acum, fara autor…) si 20 decembrie 2009:  oare de ce a disparut exact discutia despre Reteaua S (Securitatea) si a ramas numai discutia despre Reteaua R (Armata).  Acum toata lumea, iata videoul acesta, vorbeste despre Reteaua R…dar numai despre Reteaua R.  Ca intotdeauna, securistii stau in spate, in umbrele…

Armele cu care au tras teroristii

Articol de:
Publicat in: Special
Publicat la date de: 06 Dec 2004 – 00:00
SPECIAL / TERORISTII

Un document al Armatei dezvaluie faptul ca militarii au capturat in decembrie 1989, pe langa “teroristi”, si un arsenal impresionant de arme cu luneta, dispozitive de vedere pe timp de noapte si aparatura de comunicatii de productie interna.

Click pentru a mari imaginea

Cu ce arme au tras teroristii in 1989

Sute de “teroristi” au fost prinsi in decembrie 1989. Ei au fost predati esaloanelor superioare de catre militari, dar aveau sa dispara. Explicatia: luptatorii din rezistenta au fost transformati in acei teroristi ce au produs groaza. Majoritatea au fost prinsi cu armament.

RAZVAN BELCIUGANU
Click pentru a mari imaginea
FRICA. In acele zile din decembrie 1989 se tragea din toate partile, iar gloantele teroristilor nu tineau cont pe cine nimeresc, militari sau civili

De cincisprezece ani tema predilecta, atunci cand vorbim de evenimentele din decembrie 1989, este disparitia, in ceata, a teroristilor. Aceasta disparitia ne-a contrariat pe toti, insa cel mai mult i-a contrariat chiar pe cei care i-au prins. Colonelul Remus Ghergulescu, fostul comandant al Batalionului 404 Cercetare prin parasutare in dispozitivul inamic, din Buzau, ne-a dezvaluit cine au fost acesti “teroristi”: luptatorii din Retelele “R” si “S”, prima a Armatei, iar cea de-a doua a Securitatii. Aceste retele secrete, de existenta carora stiau extrem de putini oameni, au fost activate ca ultima solutie. Aceasta decizie nu se putea lua decat daca exista pericolul real al unei invazii reale, ori, pur si simplu, pentru a le scoate din lupta si-apoi, daca mai este cazul, sa urmeze invazia. Este de notat ca actiunea acestor luptatori s-a declansat concomitent cu razboiul radioelectronic si dezinformarile din retelele telefonice, de transmisiuni si de televiziune. DOCTRINA. Existenta acestor retele de rezistenta era, la nivelul anului 1989, statuata doctrinar. Conform generalilor Ion Gheorghe si Corneliu Soare, care prezinta structura sistemului apararii nationale de la acea vreme in lucrarea lor “Doctrina militara romaneasca 1968 – 1989” (Ed. Militara, 1999): “Fortele componente ale sistemului de aparare cuprindeau: 1. armata, considerata drept osatura principala a sistemului, forta cea mai puternica de care depindea capacitatea combativa a acestuia; 2. trupele Ministerului de Interne, indeosebi brigazile de securitate, care aveau o inzestrare tehnica si o capacitate de lupta medii, putand indeplini misiuni importante mai ales in apararea unor pozitii organizate, a unor aliniamente intermediare sau in lupta cu desantul aerian inamic; 3. garzile patriotice, reprezentand componenta cea mai importanta a formatiunilor de lupta populare, atat sub aspect cantitativ, cat si calitativ, prin organizarea, instruirea si misiunile ce li se puteau incredinta; 4. detasamentele de tineret, care puteau participa la unele actiuni de lupta, mai ales prin executarea unor misiuni de asigurare, paza, cercetare, aprovizionare etc.; 5. formatiunile de aparare civila, avand rolul de a actiona pentru lichidarea sau limitarea urmarilor atacului din aer ale inamicului; 6. formatiunile de rezistenta, inexistente in timp de pace, dar care se preconiza a fi organizate la razboi, pentru a duce actiuni de lupta pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic; 7. formatiunile sanitare ale Crucii Rosii, menite a interveni pentru acordarea primului ajutor luptatorilor raniti si transportarea lor la spitale sau centre medicale existente in zona”. INTREBARILE. Asadar, faptul invocat in cercetarile ulterioare asupra fenomenului ca nu s-a stiut de existenta acestor structuri nu sta in picioare. Este cert ca nu s-a dorit descoperirea acestui adevar. Pe cat de simplu este acest “adevar”, pe atat de incalcit a fost de-a lungul anilor raspunsul. Si acest lucru s-a intamplat din cateva motive foarte clare: in primul rand s-ar fi pus intrebarea cum s-au activat aceste structuri de “rezistenta”, prin ce cai si din ordinele cui (in mod cert s-ar mai fi deschis o pista de cercetare si in privinta cauzelor care au dus la acele ordine); apoi, ce ordine au primit; de asemenea – cine a castigat din actiunea lor. Raspunsurile la aceste intrebari ar fi trebuit sa ne lamureasca pe toti si mai ales pe cei raniti, rudele celor morti, cei provocati in acele zile si chiar pe membrii acestor structuri secrete. In cercetarile noastre jurnalistice ni s-a “aruncat” si manusa ca aceste structuri fiind secrete, e bine sa ramana asa. Le-am raspuns ca au trecut 15 ani si ca, oricum, macar unii dintre cei care au preluat puterea si n-au fost atat de loiali natiunii romane stiau de ele. De altfel, generalul Nicolae Militaru, ministrul Apararii impus, printre altii, si de Ion Iliescu, actualul sef al statului, este cel care a ordonat eliberarea “teroristilor”, conform mai multor marturii ale comandantilor militari, la 29 decembrie 1989. La fel de cert este si faptul ca membri ai acelor retele de atunci ne-au spus ca s-au simtit, pur si simplu, folositi. RETEAUA “R”. La Armata, reteaua era formata din rezervisti care au facut armata in special ca si cercetasi sau vanatori de munte. Trupele de cercetare, sa le spunem “regulate”, ale Armatei cuprindeau pe langa Batalionul 404, subordonat Marelui Stat Major, cate o companie de cercetare in dispozitivul inamic la nivelul fiecarei Armate, cate un batalion de cercetare la fiecare divizie si o companie la nivel de regiment. De existenta retelei de rezistenta in detaliu la nivel national stia seful Marelui Stat Major, iar reteaua era coordonata prin Directia de Informatii Militare. Seful acesteia era atunci viceamiralul Stefan Dinu. Fara indoiala ca si adjunctul sefului Marelui Stat Major, cel de la “Organizare – Mobilizare”, cunostea macar la nivel de principiu ce-i cu fortele de rezistenta. Ei bine, un amanunt demn de studiat de istorici este acela ca si generalul Victor Atanasie Stanculescu a fost in aceasta pozitie in cariera sa, inainte de a fi seful inzestrarii Armatei. RETEAUA “S”. La Securitate, de existenta ei stia seful DSS, luptatorii fiind selectionati din cei care facusera Armata la trupele de securitate. Un “adevar” despre care nu s-a prea vorbit in anii de dupa decembrie 1989 este ca si trupele de securitate aveau in componenta cercetasi, asemenea celor ai Armatei: doua companii in dispozitivul inamic. Securitatea isi mai putea selectiona “oamenii” si din reteaua informativa.

Click pentru a mari imaginea
CULCUSUL. In Hotelul Bucuresti s-a gasit aparatura de comunicatii care era fabricata in Romania

ACTIUNILE. Pana la urma, luptatorii din rezistenta ai Armatei si Securitatii aveau de indeplinit activitati similare, cu particularitatea ca cei ai Armatei puteau sa se “specializeze” la o adica pe sabotaje, iar cei ai Securitatii, pe “tras cu urechea” in cazul in care teritoriul era “vremelnic ocupat”. Bineinteles ca pana inainte de decembrie 1989 luptatorii din rezistenta aveau profesii diferite si isi duceau viata de zi cu zi alaturi de familie, copii, prieteni, fara ca nimeni sa banuiasca ca la un consemn (un articol in ziar, o fraza spusa la televiziune intr-un anumit context, un telefon etc.) dispareau si-si ocupau locul dinainte stiut. Pentru astfel de situatii stiau ca trebuie, de pilda, sa tina o intersectie sub foc, impreuna cu “Popescu”. Sistemul era organizat pe principiul “verigii lipsa”, incat luptatorii nu-si cunosteau decat comandantul direct si nu ii stiau pe ceilalti membri ai retelei. Probabil ca acesti luptatori aveau si consemne sa actioneze din initiativa proprie. Ce ar fi putut intelege un astfel de luptator din faptul ca vedea in acel decembrie turisti sovietici, si nu numai , facand tot felul de manevre si gesturi ciudate? Problema de-atunci este insa cum mai opresti un astfel de sistem secret, in conditiile de haos care au fost atunci? CAUTAREA. Colonelul Remus Ghergulescu ne-a dezvaluit ca in ultima convorbire purtata cu generalul Stefan Guse, acesta se arata consternat de faptul ca reteaua “R” se activase, intrucat mapele erau intacte, sigilate, in seiful sau. Seful Directiei Informatii, viceamiralul Stefan Dinu, putea, cel putin teoretic, sa porneasca sistemul fara acordul generalului. La fel de bine nu se poate, la nivel de ipoteza, scoate total din calcul si posibilitatea unei tradari sau a unei penetrari a sistemului decizional al Armatei de un serviciu de spionaj foarte puternic. Conform colonelului, generalul a spus ca este posibil sa fi fost cei ai Securitatii. Seful Marelui Stat Major din decembrie 1989 aminteste despre intrebarea ce si-o punea si intr-o discutie inregistrata, a carei transcriere a fost publicata in volumul “Condamnat la adevar” (Ed. RAO, 2004), sub indrumarea fiicei sale, Daniela Veronica Gusa de Dragan: (…) “Eu l-am intrebat (n.r. – Pe generalulul Iulian Vlad – seful Securitatii): “Ce se intampla? E o canonada. Asta s-a dus, nu mai e. Puteti sa opriti fortele astea, nenorocite, oculte, care incearca acuma sa…?” “Trebuie sa facem tot ce este necesar”, a raspuns el. Deci, asta e situatia cu generalul Vlad. Nu eu il judec, nici dumneata, o sa-l judece cei care vor sa-l judece. Cat am lucrat impreuna, in acele imprejurari dramatice, dumneavoastra ati vazut in secvente, am conlucrat exemplar in interesul tarii si al poporului roman”. VANATOAREA. Asadar, seful Marelui Stat Major si seful Departamentului Securitatii Statului au inceput sa-i caute pe “teroristi” impreuna. De altfel, este de subliniat faptul ca Securitatea fusese trecuta in subordinea Armatei inca din seara de 22 decembrie 1989, pentru a se legitima aceasta “schimbare” in 24 decembrie 1989. Acum orice “terorist” prins, fie ca facea parte din Reteaua “R”, fie Reteaua “S”, era predat Armatei. Deci era, asa cum avea sa se “amplifice”, poate voit, in cei 15 ani, al Armatei. Pe post de vanatori de teroristi au fost atunci mai toti militarii, dar cei trimisi cu precadere in astfel de misiuni ce pareau sinucigase au fost cercetasii de la diferite esaloane, parasutistii si, bineinteles, luptatorii USLA. CAPTURA. Parasutistii militari au prins in acele zile puzderie de “teroristi”. Un document-sinteza din acele zile dezvaluie faptul ca au predat catre Marele Stat Major nu mai putin de 109 teroristi. E foarte important faptul ca in aceasta nota catre esalonul superior cei care au intocmit-o fac diferenta intre teroristi si ofiteri de securitate: “Persoane capturate: 1 ofiter din Directia a 5-a/DSS, predat la UM 01877 Pantelimon (…); ofiterul de securitate de la Hotelul Lido – Selaru (…); 6 persoane inarmate (…); 14 ofiteri, subofiteri si civili ai MI luati de sefii lor”. Documentul ne mai lamureste asupra unui aspect: cadrele Ministerului de Interne, cel putin unele dintre ele, nu au stat, asa cum s-a tot vehiculat 15 ani, in cazarmile lor. ARMELE. Dar documentul inaintat Marelui Stat Major cuprinde si armamentul capturat de la “teroristi”. Pe langa, de exemplu, trei pistoale tip Makarov, un pistol Stecikin, trei pistoale tip Carpati, doua pistoale-mitraliera cal. 7, 62 cu teava scurta, 29 de pistoale-mitraliera cu pat rabatabil model 1963, un lansator cartuse semnalizare tip stilou etc. se gasesc si multe arme de vanatoare de diferite calibre si modele. Ceea ce este interesant e faptul ca la multe dintre aceste arme de vanatoare erau atasate lunete, ba chiar si aparatura de vedere pe timp de noapte. Exemple: o arma de vanatoare Mahrholdt Innsbruck, cal. 7,62 mm cu luneta Zeiss Diavari – D 6X, doua arme de vanatoare cu doua tevi 375 Magnum Flaged cartridge, cal. 9 mm, cu luneta Zeiss Diavari – D 6X, in geanta Diplomat, o arma de vanatoare cu doua tevi “Special – Gewehr-Lauf-Stahl”, cal. aproximativ 9 mm si luneta cu dispozitiv de vedere pe timp de noapte “Single Point”, o trusa aparat de vedere pe timp de noapte “Zoomar” cu luneta de observare, model 430 in geanta Diplomat, un aparat de vedere pe timp de noapte Litton in caseta de ebonita, un aparat de vedere noaptea, model 3, pentru armament “Javelin Nicht Vision Lens”, cal. 75, un aparat de vedere noaptea japan in geanta “Diplomat” cu cifru etc. Captura de arme si munitie este impresionanta si ofera o pista de cercetare. Ciudat este insa ca militarii au trimis aceasta situatie la esalonul superior fara a scrie in dreptul fiecarei arme seria si numarul. COMUNICATII. In acelasi document mai sunt trecute si materialele radioelectronice “retinute de la teroristii din Hotelul Bucuresti”. Astfel, militarii au identificat printre altele: o telecomanda tip Gruia – 6, cu sursa de alimentare, un pupitru de comanda, cu sase chei, din productia interna, o instalatie receptie cu patru canale, din productie interna, o antena UUS omnidirectionala din productie interna, o instalatie receptie cu sase canale, actionata prin telecomanda, din productie interna, un transmitator radio banda larga, de productie interna.

LICHIDATI
USLA, unitatea despre care la televiziune unii faceau afirmatii de-a dreptul stupide (“terorist sau antiterorist e tot aia”), poate nu fara motiv avandu-se in vedere repetarea obsesiva a sintagmei “securist-terorist”, chiar a lichidat adevarati “teroristi”. De pilda, la 23 decembrie, “pe baza informatiilor transmise de catre grupa operativa de Stat Major din cadrul MAPN, un echipaj USLA, sub comanda cpt. Enachioaie Victor, s-a deplasat in Piata Iancului, unse se semnalase ca “teroristii executa foc, dintr-un bloc aflat in apropiere, asupra cetatenilor de pe strada”. Adresa de unde se tragea a fost identificata ca fiind Soseaua Mihai Bravu (…), unde pana in februarie 1990 a locuit Minca Octavian Ionel (…). In urma actiunii de interventie au fost lichidate doua persoane, imbracate in costume civile, de culoare inchisa, fara documente de identitate asupra lor. O a treia persoana, probabil ranita, a reusit sa paraseasca zona. Cei doi morti au fost preluati de Garzile patriotice in zona, pentru a fi preluati de politie. Ce s-a intamplat cu ei dupa aceea, nu se cunoaste.
Punct de vedere preliminar al SRI privind evenimentele din decembrie 1989

.

MOTIV PENTRU REZISTENTA
Click pentru a mari imaginea Click pentru a mari imaginea
DOCUMENT. Militarii au descoperit in zona centrala din Capitala, 109 teroristi (facsimil dreapta) si armele lor cu luneta (facsimil stanga)

“In judetul Dolj, in dimineata zilei de 24 decembrie 1989, la CPUN s-a primit un telefon anonim care semnala apropierea unei coloane de masini de municipiul Craiova. Factorii militari au interpretat ca ar putea fi vorba de teroristi veniti cu misiunea de a ataca Combinatul Chimic Craiova, au trimis doua TAB-uri, care au interceptat coloana si au deschis foc, ranind circa 20 de persoane (doua decedand ulterior la spital) si avariind cinci autoturisme, dintre care unul a ars complet. Cadrele de la transportoare, care au controlat autoturismele avariate, fara prezenta altor persoane, nu au incheiat proces-verbal care sa poata restabili integral adevarul, dar, ulterior, organele de politie au constatat existenta mai multor truse medicale si cutite lungi, al caror numar depasea necesarul normal. Majoritatea ranitilor fiind internati intr-un spital din Turnu-Severin, s-a stabilit ca in ziua de 25 decembrie o cetaseanca sovietica a informat telefonic Ambasada fostei URSS, dupa care atasatul militar sovietic a vizitat de doua ori spitalul. In aprilie 1990, la organele de politie din comuna Bradesti s-au prezentat trei cetateni sovietici, intre care o femeie, care a afirmat ca are gradul de maior si s-a aflat in una din masinile respective, solicitand restituirea celor patru autoturisme. La scurt timp dupa Revolutie a fost accidentata masina in care se afla turistul sovietic Lout Alexander si inca un barbat. Cu ocazia reparatiilor efectuate la “Service in masina s-au gasit 12 uniforme militare romanesti MApN de camuflaj si un veston sovietic cu insemnele gradului de maior. Cei doi au afirmat ca sunt “ofiteri in rezerva si au luptat anterior in Afganistan”. Punct de vedere preliminar al Serviciului Roman de Informatii privind evenimentele din decembrie 1989

.Nimic despre Reteaua S (Securitate)

.

Teroriştii din decembrie ’89: Luptătorii din “Rezistenţă”

Articol de: Razvan Belciuganu
Publicat in: Decembrie ’89
Publicat la date de: 20 Dec 2009 – 00:00

Cel mai păzit secret referitor la evenimentele din decembrie ’89 a rămas vreme de 20 de ani cine au fost teroriştii. Fantomaticele prezenţe ale celor denumiţi în acele zile, generic, “teroriştii”, au ţinut sub foc locuri şi instituţii, au lansat zvonuri şi au indus haos şi spaimă atât în rândurile populaţiei, dar şi ale militarilor.

Suntem astăzi după ani de investigaţii jurnalistice în măsură să vă prezentăm cine erau aceştia, cum erau organizaţi şi ce misiuni aveau. Este vorba de luptătorii din “Rezistenţă”, care erau pregătiţi din timp să acţioneze în clandestinitate şi chiar independent de unităţile obişnuite ale Armatei, în cazul unei iminente invazii străine a teritoriului naţional.

Reţeaua ultrasecretă a acestor luptători a fost atunci activată. Nimeni nu a dorit să îi indice pe “terorişti” până acum şi au ocolit adevărul dintr-un motiv foarte simplu: sunt peste tot, sunt printre noi, sunt de diferite profesii, femei şi bărbaţi, intelectuali, muncitori şi agricultori, tineri şi oameni în vârstă.

Numărul lor ajungea la aproximativ 1.000 pentru fiecare judeţ. Din 1989 şi până în prezent au înfiinţat partide politice şi filiale ale acestora, au intrat în afaceri şi în mediul instituţional al statului, alcătuind o structură de nepătruns. A fost şi preţul tăcerii lor, fiindcă în decembrie ’89 au fost folosiţi, după cum s-au simţit unii dintre ei.

Apărarea României Socialiste era or­ganizată în jurul conceptului de “război al întregului popor”, iar rolul central în organizarea acesteia îi revenea partidului unic.

În Legea nr. 14/1972 care reglementa organizarea apărării naţionale a RSR, la articolul 18, se specifica telegrafic faptul că printre atribuţiile care le aveau consiliile locale de apărare de la nivelul judeţelor, municipiilor, sectoarelor şi municipiului Bucureşti, oraşe şi comune era şi “constituie şi pregătesc unităţi, subunităţi şi grupuri ale luptei de rezistenţă în condiţiile ducerii acţiunilor de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic şi conduc acţiunile acestora în timp de război”.

Dar referinţele publice despre aceste structuri de rezistenţă nu existau. În schimb, militarii contabilizau doctrinar aceste forţe, alături de Armată, trupele Ministerului de Interne, gărzile patriotice, detaşamentele de tineret, formaţiunile de apărare civilă şi for­ma­ţi­u­nile Crucii Roşii. Conform generalilor Ion Gheorghe şi Corneliu Soare, care pre­zintă structura sistemului apărării na­ţi­o­nale de la acea vreme în lucrarea lor “Doc­trina militară românească 1968-1989” (Ed. Militara, 1999), formaţiunile de rezistenţă, inexistente în timp de pace, se preconiza a fi organizate la război, pentru a duce acţiuni de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic.

REŢEAUA “R”
Într-un interviu acordat Jurnalului Na­ţi­o­nal în urmă cu câţiva ani, colonelul Remus Ghergulescu, comandant în anul 1989 al Batalionului 404 Cercetare prin paraşutare în dispozitivul inamic – unitatea de forţe speciale a Armatei din acea vreme, a vorbit pentru prima dată după 1989 despre existenţa acestor formaţiuni de rezistenţă.

“La nivelul MApN pentru constituirea forţelor de rezistenţă în cadrul «războiului întregului popor», doctrina de atunci, erau selecţionaţi re­zer­vişti care majoritatea îşi sa­tisfăceau stagiul militar în unităţi şi subunităţi de cercetare a trupelor de la diverse eşaloane”, spunea ofiţerul. “Am această convingere, deoarece în unele situaţii în care mergeam la Centrul Militar Judeţean pentru a-mi actualiza situaţia rezerviştilor, ce urmau să fie mobilizaţi în caz de mobilizare, unii dintre ei erau scoşi din evidenţele unităţii şi transferaţi în mapa «R». Care şi pentru Centrul Militar era o necunoscută. Aceasta înseamnă că în situaţii de mobilizare se creau structuri conduse de alte structuri din organigrama MApN”, îşi întărea Remus Ghergulescu afirmaţiile.

Totodată, cercetaşul a rememorat o discuţie pe care a avut-o în 1990 cu generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major în decembrie 1989, care era contrariat de activarea reţelei în timpul evenimentelor. “Venind vorba despre «terorişti» şi-a exprimat convingerea că «unele structuri pregătite pentru a acţiona în urma unei intervenţii străine au fost activate», dar nu îşi explica cum şi de către cine, deoarece mapele referitoare la aceste planuri le-a găsit, ulterior, intacte, sigilate, în fişetul din biroul pe care îl avea în sediul MApN”, ne-a spus colonelul.

Referiri la această reţea secretă a avut şi colonelul Anghel Constantinescu, ofiţer în “centrala” Direcţiei Informaţii din Marele Stat Major (DIA) în decembrie ’89, într-o autobiografie a sa. “Este incredibil cum aproape nimeni nu a înţeles acţiunile diversioniste ale celor de pe statul «R» din care sunt convins că făceau parte şi destui cercetaşi care s-au instruit în cadrul Batalionului 404 Cercetare cu câţiva ani în urmă”, spunea regretatul ofiţer-cercetaş.

CENTRUL DE COMANDĂ
Degeaba se întreba generalul Ştefan Guşă cum de a găsit în fişetul său mapele cu evidenţa luptătorilor din “Rezistenţă” intacte şi sigilate, întrucât la acestea aveau în primul rând acces cei care o coordonau. Aşadar, la centrele militare judeţene se centralizau într-un dosar special aceşti luptători, iar pe dosar era scris “R”.

La acest dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Judeţean, în documentele căruia era păstrat. Mai departe, dosarul era scos doar la ordin şi în momentul în care avea nevoie ofiţerul însărcinat de la Bucureşti cu această problemă. Întreaga Reţea “R” era coordonată de Direcţia Informaţii din Marele Stat Major (DIA) şi, fireşte, la nivelul conducerii acesteia evidenţa luptătorilor din “Rezistenţă” era ţinută strict.

Pavel Coruţ, şeful Biroului Contraspionaj din DIA între 1985-1989, a descris şi mai în amănunt senatorilor din Comisia care investiga evenimentele din 1989 organizarea acestei reţele. “În afară de Securitate, pe teritoriul României se afla şi Reţeaua 246 a Direcţiei Informaţii a MstM despre care bănuiesc că va vorbi amiralul Dinu Ştefan. Reţeaua 246 – Internă a fost creată în 1975 pentru a preveni invadarea României fără posibilitatea de ripostă.

Invadarea putea să fie din orice direcţie. Nu s-a făcut împotriva unui anumit inamic. După evenimentele din 1968, când tensiunile dintre România şi URSS au fost mari, s-a luat hotărârea ca pe întregul teritoriu românesc să se creeze grupuri speciale de cercetaşi ascunşi care să rămână pe teritoriul vremelnic ocupat, sub conducerea unei rezidenţe şi în caz de ocupare să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii şi de transmitere către MstM. Aceasta era Reţeaua 246. Ea era condusă de rezidenţi din Direcţia Informaţii, Secţia a II-a, prin ofiţeri activi în rezidenţă, ori cercetaşi rezervişti din rândul ofiţerilor, subofiţerilor şi sergenţilor.

În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea – prin diversiune – a fost blocată şi a încetat să mai culeagă informaţii pe data de 22 decembrie”, a spus Pavel Coruţ. După cum reiese din aceeaşi stenogramă nr. 46/14.02.1994, Pavel Coruţ a arătat că unitatea era condusă de colonelul Şarpe Paul, adjunctul operativ al şefului DIA, iar Spătaru Dumitru şi Bobei Zaharia erau şefii reţelei propriu-zise. Totodată, ofiţerul a precizat că la 17 decembrie au plecat în teritoriu astfel: la Timişoara, mr. Pleşan Dumitru, în Ardeal – Cluj, Bistriţa, col. Vasile Păstrăvanu, în Moldova – cpt. Tohan Nicuşor. Din investigaţiile noastre jurnalistice un singur lucru este în dubiu, acela că denumirea reţelei era “246”. Varianta corectă pare a fi “236”.
ORGANIZAREA “REZISTENŢEI”
În cursul anului 1987, după revolta muncitorilor de la Braşov, ofiţeri din diferite structuri ale Armatei au început să fie convocaţi pentru a fi instruiţi în ceea ce priveşte formaţiunile de rezistenţă. Majoritatea acestor ofiţeri aveau sau urmau să aibă atribuţii în conlucrarea cu reţeaua secretă. Nu în­tâm­plător, mulţi dintre ofiţeri fuseseră deja detaşaţi la Gărzile Patriotice, pentru că acestea erau acoperirea perfectă pentru luptătorii care erau încadraţi în “Rezistenţă”.

Un document secret la acea vreme elaborat de Statul Major al Gărzilor Patriotice existent la Comitetul de partid al unui sector din Bucureşti după care au învăţat militarii este chiar “Planul de seminar – privind pregătirea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de inamic”. Astfel, că organizarea şi încadrarea formaţiunilor de rezistenţă au ca principii de bază: conducerea de partid a acestor formaţiuni, conspirativitatea, voluntariatul şi principiul teritorial.

În documentul respectiv se face distincţia clară între organizarea unităţilor militare şi cele ale formaţiunilor de rezistenţă, cerinţa primordială fiind “înlăturarea şablonismului” şi o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru zonele de câmpie şi în localităţi erau vizate să predomine formaţiuni mici, pentru cele de deal, munte şi deltă erau preconizate formaţiuni de rezistenţă puternice.

Conform documentului, structura organizatorică a formaţiunilor de rezistenţă cuprindea: organe de conducere, formaţiuni de rezistenţă înarmate şi formaţiuni de sprijin. În privinţa formaţiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de rezistenţă era localizat la nivelul fiecărui sat, în oraşe, întreprinderi, cartiere, din trei-cinci oameni desemnaţi în perioada de necesitate, iar aceşti oameni reprezentau viitorii comandanţi.

Pe structura nucleului de rezistenţă se constituia echipa de rezistenţă, formată din 15-30 de luptători şi mai mulţi. Această echipă de rezistenţă avea în compunere un comandant, un loc­ţi­itor politic, un locţiitor comandant şi două-trei grupe a câte cinci luptători. Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare – informare, minare – distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc.

Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistenţă se formau pe comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un judeţ erau între 70-90 de echipe, totalizând 1.000-2.000 de luptători. Mai multe echipe de rezistenţă formau grupul de rezistenţă, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistenţă avea comandament, un locţiitor politic şi stat major. Apoi, trei-cinci grupuri de rezistenţă şi echipe independente, adică 500-700 de lup­tă­tori în faza iniţială, alcătuiau detaşamentul de rezistenţă. Acesta avea ca arie de operaţii o zonă geografică distinctă sau un oraş cu împrejurimile sale. Eşalonul superior al detaşamentului era gruparea de rezistenţă şi brigada de rezistenţă.

OAMENII REŢELEI
Ţelurile membrilor reţelei de “Rezistenţă” vizau acţiuni de informaţii, diversiune, propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forţelor străine, în condiţiile în care acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părţi ale României. Cei pregătiţi să rămână în aceste zone ocupate de inamic aveau diferite profesii, erau şi tineri şi oameni în vârstă, şi intelectuali, dar şi muncitori şi agricultori, abil mascaţi şi gata să fie activaţi prin anumite semnale, parole etc.

“Planul de seminar” pe care l-am amintit trece în revistă calităţile pe care trebuia să le îndeplinească luptătorii din rezistenţă. Printre acestea sunt enunţate “devotamentul faţă de patrie şi ură neîmpăcată faţă de duşmani”, “spirit de sacrificiu, tărie morală, capacitate de a rezista în cazul în care sunt capturaţi” şi “cunoaşterea politicii partidului nostru şi traducerea ei în viaţă în teritoriul vremelnic ocupat”.

Calităţile fizice avute în vedere erau “rezistenţa la eforturi fizice prelungite, la intemperii, calităţi atle­tice, de luptă corp la corp, alpinist, îno­tător, schior; să poată duce în spate cel puţin 40 de kilograme”. În acelaşi timp, calităţile militare ale unui luptător în rezistenţă erau “bun cunoscător ai armamentului şi tehnicii, trăgători de elită, bun cercetaş, vigilenţă şi respectarea re­gulilor de conspirativitate, să poată folosi mijloace explozive şi de transmisiuni, să poată acţiona uşor noaptea”.

MOTIVELE ACTIVĂRII “REZISTENŢEI”
În decursul anului 1989, informaţiile privind schim­bările din Europa de Est şi care erau preconizate să ajungă şi în România curgeau întruna la Bucureşti. Însuşi viceamiralul Ştefan Dinu, şeful DIA, care, după cum am văzut coordona şi formaţiunile de rezistenţă, ne-a prezentat într-un interviu acordat Jurnalului Na­ţi­onal detaliile uneia dintre informările primite de el de la ataşatul militar la Belgrad, în octombrie 1989.

“Fostul meu omolog iugoslav general locotenent Geor­gio Iovicic l-a invitat pe ataşatul militar român la Belgrad, colonel Manea Dumitru pentru a-i face o in­formare cu unele probleme de un deosebit interes pentru ţara noastră. După ce şi-a justificat iniţiativa ca o dovadă a prieteniei tradiţionale şi a obligaţiilor de reciprocitate statornicite între ţările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România.

Sursele din care pro­ve­neau informaţiile nu ne erau dezvăluite. Totuşi, ni s-a dat a înţelege că datele au fost obţinute din capitalele unor ţări vecine nouă, ca Budapesta, Sofia şi Moscova unde el personal făcuse recent o călătorie în circuit. Din contactele avute cu mediile militare şi politico-militare din aceste ţări rezulta că la o dată foarte apropiată, în România urma să aibă loc unele acţiuni destabilizatoare”, ne-a spus viceamiralul. Ge­ne­ralul sârb a menţionat României socialiste, conform şefului DIA, “că vor fi organizate mai întâi pă­trun­derea unor grupuri de indivizi pregătiţi special, care sub acoperirea de turişti, veniţi la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări şi panică în rândul populaţiei îndemnând la revoltă şi nesupunere faţă de autorităţile româneşti”.

Mai de­par­te, Belgradul arăta că planul avea două etape. “În prima etapă se avea în vedere declanşarea de agitaţii şi tulburări în oraşele de graniţă a căror populaţie, fiind neomogenă şi având un mai larg acces la mediile de informare străine, era apreciată mai vulnerabi­lă şi deci mai decisă să înlăture regimul politic din România. În a doua etapă se avea în vedere extinderea revoltelor în marile localităţi din interiorul ţării. Au­to­rii provocărilor contau în primul rând pe starea de ne­mulţumire generalizată a societăţii româneşti ajunsă la limită, căreia nu-i mai trebuia din afară de­cât un mic impuls pentru a declanşa o revoltă la nivel naţional”, l-a avertizat pe şeful DIA omologul sârb.

“VIRUSAREA” REŢELEI
Informarea venită de la generalul sârb, coroborată cu altele de o aceeaşi gravitate, a condus la apelarea şi la soluţia ultimă, Reţeaua de “Rezistenţă”. După fuga lui Nicolae Ceauşescu, conducerea Armatei nu avea cum să nu cunoască existenţa luptătorilor. Iar acest lucru este evident din ceea ce declară generalul Victor Stănculescu, ministru al Apărării din ziua de 22 decembrie ’89, cel care a preluat acest portofoliul după moartea generalului Vasile Milea.

“Contam pe o schimbare radicală şi ştiam că erau pregătite apărări ale lui Ceauşescu, în cadrul luptei întregului popor, zisă, în spate, dacă suntem ocupaţi de ruşi, că ruşii erau principala ameninţare. Din ’68 ăsta a fost ina­micul”, i-a declarat generalul scriitorului Alex Mihai Stoenescu într-un dialog relatat în cartea “În sfârşit adevărul…” (Ed. RAO, 2009).

Însă, chiar în după-amiaza de 22 decembrie ’89 a fost anunţat la televiziune ca ministru al Apărării al noului regim, generalul Nicolae Militaru, agent dovedit al GRU – serviciul de informaţii al Armatei Roşii, iar numirea a fost oficială prin Decretul nr. 3 din 26 decembrie 1989 semnat de preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu.

Generalul Nicolae Militaru, care avusese înainte de a fi trecut în rezervă pentru legăturile sale cu sovieticii funcţii înalte în Armată, cunoştea despre existenţa reţelei. De asemenea, este foarte probabil ca, încă dinainte de activarea reţelei, aceasta să fi fost “virusată” de GRU. În fond, formaţiunile de rezistenţă erau concepute şi după modelul sovietic al partizanilor, care acţionaseră în al doilea război mondial împotriva Germaniei naziste, iar GRU nu putea neglija o reţea înfiinţată mai ales pentru riposta îndreptată împotriva Armatei Roşii, în cazul unor operaţiuni ale acesteia în România.

Nu este exclusă nici posibilitatea unei cooperări secrete dintre comanda sau anumite componente DIA şi GRU, pentru realizarea agendei de reformare gorbaciovistă a ţărilor Tratatului de la Varşovia. Odată pornit mecanismul activării luptătorilor din “Rezistenţă”, care aveau dinainte stabilite locuri de observaţie, de tragere, depozite secrete de armament, parole de recunoaştere şi misiuni de executat, acesta a devenit complicat de oprit.

Advertisements
 
%d bloggers like this: