(punct de vedere strict personal, bazat pe 20 de ani de cercetare)
O intrebare retorica: dupa 21 de ani, PANA CAND O ANCHETA SERIOASA–jurnalistica sau altfel–IN ROMANIA
DESPRE EXISTENTA SI FOLOSIREA GLOANTELOR ATIPICE, DUM-DUM SI SPECIALE (VIDIA) in decembrie 1989???
mai mult … https://romanianrevolutionofdecember1989.wordpress.com/richard-andrew-hall/
——————————————————————————————————–
from Flacara, 14 martie 1990, pp. 12-13, “Vederi din Italia”
http://www.antena3.ro/emisiunea-din-data-de-miercuri-22-decembrie-2010-115590.html?cpage=7#comments
Dl Presedinte Iliescu, a fost primul presedinte al Romaniei primit cu covor rosu la prima sa vizita in Italia la Venezia. Am fost printre organizatorii acelei primiri impreuna cu Dl. Gheorghiu , insarcinatul cu afaceri la Roma in acea vreme.
A tinut un discurs frumos, intr-o sala impunatoare.
Am trimis ajutoare la Sibiu cu camioanele, dar nici macar de la primar, nu am primit un …multumesc.
La spitalul din Dolo Venezia am primit doi baieti prin Crucea Rosie, care aveau cartuse ; unul intr-un picior, altul in coloana vertebtala. Au fost operati ; cel care avea Dum-dum in apropierea vertebrei bazinului a fost operat la Padova. A plecat de acolo cu un treinig de-al meu. Numele lui era XX Marian.
In acele zile,ziarele din Venezia duduiau de chemarea mea sa trimitem ajutoare in tara si sa ajutam niste marinari ramasi acolo , uitati….de situatie.
Eu nu am un certificat de … bun patriot.
In schimb am oferit si ofer ocazia multor romani sa studieze. O carte scrisa de mine, este ETICHETA SI PROTOCOL; as vrea sa fie difuzata
gratuit pentru binele poporului in care m-am nascut si l-am lasat in
1974.
As avea multe de spus,dar …toti romanii se plang; nimeni nu face nimic.
Cu stima
Prof. Mariana Mion Pop
Venezia
Marturii din Revolutia de la Cluj: Au tras lunetistii dupa noi si militarii parca erau drogati
Nicolae Cristea Nemeti este unul dintre clujenii care a infruntat plutonul de militari, in Piata Libertatii (actuala Piata Unirii), in 21 Decembrie 1989.Ajuns la 69 de ani, Nicolae Cristea Nemeti povesteste acum cu detasare ce s-a intamplat in urma cu 21 de ani in Cluj Napoca si de ce au iesit oamenii in strada pentru a striga “Libertate!”.
Nemeti isi aduce aminte ca si cum ar fi fost ieri cum, militarii condusi de capitanul Carp Dando, au deschis focul si revolutionarii au cazut secerati la pamant.
“A venit banditul ala, ca e un bandit ordinar, capitanul Carp Dando, s-a asezat in mijlocul strazii, si-a asezat un rand de militar in zona asta (n. red. Piata Unirii). Aia de langa mine nu erau toti militari. Eu am vazut oameni mai in varsta, erau oarecum drogati, nu erau militari. Nu stiu cine erau. In momentul in care a venit Calin Nemes si l-a intrabat ce cauta aici, capitanul Carp Dando a zis ‘Foc‘. In momentul acela a pus mana pe pistol si a inceput sa traga. L-am vazut pe Matis cum s-a intors intr-un picior si a cazut jos si a cazut si Ladiu, dar nu a fost lovit“, a rememorat Nemeti scena.
Acesta sustine ca, dupa ce a fost deschis focul, lumea din piata s-a imprastiat. “Eu am ramas singur cuc in strada si mi-a zis: ‘Si pe mine ma impusca’. In momentul acela, am facut un pas sa ma trantesc si nu stiu de unde, din biserica sau de la geamurile acestea, pe mine m-a lovit cu cartusul ala nenorocit dum-dum. Mi-a facut o gaurica mica aici in picior sus si in momentul in care a explodat a fost ca si floarea soarelui. Era praf piciorul, dubla fractura de femur“, a mai spus barbatul.
Nemeti sustine ca un strain l-a tras de pe strada si l-a dus intr-o curte, de unde a fost luat de o salvare. “Am fost operat si in cele din urma am ajuns in Austria, unde am stat aproape un an si am avut 16 interventii chirurgicale si transplant de os. Am vrut sa il gasesc pe cel care m-a salvat, dar nu am putut“, a mai spus revolutionarul.
In total, in Piata Libertatii si-au pierdut viata 14 persoane, dar capitanul Carp Dando, cel care a condus plutonul de reprimare, a scapat fara sa fie condamnat pentru aceste crime.
Revolutionarii din Cluj vor depune in luna ianuarie o plangere la CEDO si la Tribunalul de la Haga, pentru pedepsirea lui Carp Dando si a lui Florian Caba.
[Va rog, sa ascultati interviul cu dle Nemeti de pe saitul acesta
din nenorocire, altii n-aveau nici o sansa…
—————————————————————————-
| pe cand adevarul??? (maria l) | 18/12/2010 14:07 |
| Cand vom afla totusi adevarul despre cine a tras in oameni, pentru ca nu a tras doar armata, a tras si miltia si “misteriosii” civili care trageau cu gloante “dum-dum” in corp, nu la picioare. Am uitat in Romania crimele se prescriu dupa 15 ani, oare de ce avem aceasta lege stupida??? La acea vreme in tara exista un regim strict al armelor si munitiilor, si totusi nu se “stie” pana azi cine a folosit acele gloante interzise???Cei impuscati cu acea munitie au decedat in proportie de 90%, iar cei care au scapat au ramas cu sechele pentru o viata intreaga! | |
———————————————
http://www.darabaneni.ro/darabaneni/ania-revolu-ia-din-decembrie-1989-mi-sat-un-gus/
ACUM 21 DE ANI… „Revoluţia din 1989 mi-a lăsat un gust amar”
Petre Constantin Mesler, Constantin Creţu şi Constantin „Dorin” Păduche(foto stânga)…Cei trei au în comun prenumele „Constantin”, au participat la evenimentele din Decembrie 1989 şi nu în ultimul rând, îi caracterizează un bun simţ ieşit din comun. Din păcate, Petre Constantin Mesler nu mai este printre noi, iar Darabaneni.ro a discutat cu ceilalţi doi dărăbăneni, care au participat la Revoluţia din Decembrie 1989. Imediat după ce focul Revoluţiei s-a aprins la Timişoara, Constantin Creţu(foto jos), caporal la o unitate militară din Chiajna, este detaşat în clădirea CC al fostului PCR. Peste patru zile va ajunge în aceeaşi locaţie şi „Dorin” Păduche, component al unei unităţi militare din Regimentul de Gardă. Pe 20 decembrie se declanşase alarma de război, două zile mai târziu se sinucide gen. Milea, iar comanda armatei române este preluată de gen. Guşă. „Dorin” îl întâlneşte în timpul acestor evenimente şi pe locotenenetul Mesler din Hudeşti, care aflând că sunt vecini, se oferă să-i acorde o permisie, de care dărăbăneanul nu “profită”.
„Băieţi, cine vor muri? Noi sau ei?”
„Dorin” îşi sună mama în seara zilei de 22. Nu ştia exact dacă ultimul cuvânt pe care i-l va adresa este „La revedere!” sau „Adio!”. La câteva secunde după ce a pus telefonul în furcă, aparatul este ciuruit de gloanţe, iar bucăţi din telefon îl rănesc la gât pe un civil din apropierea lui „Dorin”. Se declanşase deja infernul în capitala ţării. În data de 23 decembrie, „Dorin” Păduche asistă la moartea camaradului său, Cornel Gavrilov, o stradă din Tulcea purtând astăzi numele eroului-martir al Revoluţiei. Deasemeni, instructorului său sportiv îi explodează un glonţ „dum-dum”, în genunchi şi va reveni pe poarta unităţii militare fără un picior. În dimineaţa aceleiaşi zile, la ora 4:30, Constantin Creţu este surprins de o rafală de foc, care îi sfârtecă braţul stâng, gloanţele ricoşând şi în piciorul drept. Are totuşi noroc, deoarece o maşină sosise acolo pentru a transporta un alt rănit foarte grav, care s-a stins, până la urmă. Întrebarea-ordin(„Cine vor muri? Noi sau ei?”) a maiorului trupelor de Securitate era să-şi găsească răspunsul şi în cazul lui Constantin Creţu. Este transportat în primă instanţă la Spitalul „Colentina”, apoi la „Victor Babeş” şi la Spitalul Militar Central. Este operat după şase luni de zile de chin.
„Dorin, să nu mă împuşti!”
În ajunul Crăciunului, în timpul procesului familiei Ceauşescu, compania lui „Dorin” Păduche imobilizează un pluton de soldaţi din trupele de Securitate. În timp ce „inamicii” erau legaţi la mâini şi la picioare, unul dintre ei exclamă: „Dorin, să nu mă împuşti!”. Acesta a tresărit, pentru că doar apropiaţii îi spun „Dorin”, numele său real din buletin fiind Constantin. Era vocea lui Dorel Gucianu, prieten din copilărie al lui „Dorin”. S-a grăbit să-şi elibereze prietenul şi s-a ales cu un pistol la tâmplă. S-a dovedit până la urmă că trupa de „securişti” nu reprezinta nici un pericol şi au fost eliberaţi. Constantin Creţu a fost căutat o lună de zile de către colegii săi de la unitatea militară, prin toate morgile din Bucureşti. Cu ajutorul unui aparţinător influent din spital, reuşeşte la o lună de zile după ce a fost rănit, să trimită o telegramă(foto sus) părinţilor, în care erau informaţi că fiul lor a fost rănit, dar este în viaţă. Tot în această perioadă, „Dorin” este mult mai norocos, pentru că primeşte vizita părinţilor săi, pe care îi cazează în primă instanţă în camera orologiilor dictatorului. Are privilegiul de a vedea toate cadourile primite de familia Ceauşescu de la preşedinţii de ţară de pe mapanond. În momentul în care a fost deschis seiful dictatorului, au căzut plicurile cu salariile dictatorului comunist. Fiecare plic conţinea câte 24.000 lei. S-au făcut şi prostioare cu tablouri foarte valoroase, o bere ajungând să fie evaluată, la un moment dat, la câteva mii de dolari. „Dorin” a fost detaşat ulterior la paza Palatului Victoria, fiind urmat în acel loc de regimentul de paraşutişti, din care făcea parte şi dărăbăneanul Liviu Gheorghiciuc.
Adevăraţii şi falşii revoluţionari
După încheierea Revoluţiei, au apărut „revoluţionari” ca ciupercile după ploaie. Unii impostori, care nu au văzut Revoluţia nici la televizor, au profitat şi s-au ales cu câştiguri materiale substanţiale. „Dorin” ne mărturiseşte o întâmplare hazlie în care locotenentul Adam este lovit accidental de un raft de cărţi şi va fi declarat ulterior erou al Revoluţiei. „Au murit cei mai buni oameni inutil, pentru ca astăzi, alţii să profite. Acele evenimente pot fi catalogate oricum, dar nu Revoluţie. Eu am rămas cu un gust amar”, ne-a declarat „Dorin” Păduche. I s-a oferit carnet de revoluţionar, dar a refuzat. Nu-şi dorea decât să ajungă întreg acasă. Constantin Creţu pare marcat şi în prezent de acele evenimente. Pentru el, coşmarul nu s-a terminat în ianuarie 1990. A continuat, până anul acesta, datorită birocraţiei de la noi. Peste cinci ani a realizat că i se cuvin anumite drepturi şi doar la zece ani de la Revoluţie a primit certificatul de revoluţionar(foto sus), la intervenţia senatorului Gheorghe Avram. Anul acesta a fost la un pas să i se retragă acest drept(n.r.: mâna nu i-a trecut nici până în prezent). Au urmat drumuri interminabile şi costisitoare la Bucureşti, la fiecare şase luni de zile şi multiple audienţe la Comisia Parlamentară a Revoluţionarilor. A bătut la uşa oamenilor politici şi la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor. A fost la un pas să rămână fără nici un rezultat. Doar insistenţa sa a făcut ca acest drept minim, care i se cuvine pe deplin, să i se acorde şi în prezent. Până data viitoare…când legea va fi din nou modificată.(L.B.)
———————————————————————————————-
http://statu.wordpress.com/2010/12/23/aniversare-speciala/
Aniversare specială
Posted by statu pe 23 decembrie 2010
Craiova, decembrie 1989, Infirmeria Regimentului 26 mecanizat „Rovine”, cartierul Valea Roşie. În confuzia creată de Ceauşeşti la Timişoara şi apoi în toată ţara, armata, securitatea şi miliţia se învrăjbiseră între ele. Preţ de câteva zile noi soldaţii eram duşmani cu toţi şi duşmanii tuturor. Lipsiţi de orice pregătire tactică şi fizică, soldaţii trăgeau la cel mai mic semn sau anunţ de „teroriştii ne atacă unitatea”. Câţiva camarazi au pierit din cauza focului deschis de tovarăşii lor pentru că nu au stat la consemn. Alţii au făcut pe Rambo şi i-am găsit după câteva zile cu creierii zburaţi pe caldarâm în oraş, unde ieşiseră să facă ei dreptate. Alţii au căzut loviţi de gloanţe DUM-DUM bine plasate prin cască, deşi stăteau liniştiţi în tranşeele dinspre Parcul Poporului. Pe toţi i-am avut la infirmerie şi i-am dus personal cu targa la morga Spitalului Militar din vecinătate. Pentru un raport venit din partea comandantului de atunci căpitan Constantin Neagoe vezi aici. Pentru un raport al acelor zile vezi şi aici.
Am fost privilegiat că eram sanitar la infirmeria Regimentului şi am fost scutit de săpat tranşee sau de acţiuni de luptă. Am fost privilegiat pentru că aici se deşertau desagii cu istorisiri din misiunile ofiţerilor. Am fost privilegiat pentru că aici se tratau emoţional şi fizic oamenii care se luptau cu necunoscutul şi cu necunoscuţii. Privilegiile nu s-au încheiat în noaptea de Ajun când din pricina focului deschis de camarazii noştri de la Divizie împotriva unor duşmani neidentificaţi ne-a sărit în aer depozitul de carburaţi din vecinătatea infirmeriei. Întrucât în apropiere se afla depozitul de materiale şi depozitul de muniţie, s-a decis evacuarea infirmeriei. În noaptea aceea am stat planton lângă materiale şi m-am rugat ca nicicând altcândva pentru viaţa mea. În eventualitatea morţii, mi se închideau toate perspectivele, nu prea multe şi nu prea senzaţionale oricum, dintre care revederea Corneliei (actuala soţie) era cea mai presantă. Am făcut jurăminte şi m-am lăsat pe mâna lui Dumnezeu.
Noaptea a trecut luminată de exploziile butoaielor cu carburanţi într-un schimb de focuri infernal între noi şi „ceilalţi”, despre care nici acum nu ştim cine sunt. Rachete erau lansate pe cer şi explodau întâlnind obiecte cu muniţie sau aparatura electronică la bord. Ofiţerii (cei care nu se ascunseseră pe sub paturi) îşi urlau comenzile către nişte soldaţi în termen cu priviri absente, care le preluau cu întârziere. Haosul începea de regulă dimineaţa pe la 3 când indivizi necunoscuţi deschideau focul soldaţilor din tranşee, lăsându-ne pe noi să ne luptăm cu umbrele lor. Abia difuzarea execuţiei lui Ceauşescu a oprit acest spectacol suprarealist şi lucrurile au început să reintre în normal.
Între timp „eroii” noştri reuşiseră să distrugă sala de operaţii din secţia de Chirurgie a Spitalului militar, în care au intrat literalmente cu tancul, au perforat blocurile din vecinătate, ne-am făcut inutilizabil parterul celor două blocuri ale cazarmei noastre, ne-am distrus depozitul de carburanţi şi ne-am irosit muniţia. Practic aproape ne-am scos singuri din luptă. Apoi au început să sosească ajutoarele în hrană şi medicamente. Ca singurul care ştiam franceză dintre infirmieri am fost obligat să mă reprofilez pe farmacie şi să pun la punct depozitul de medicamente al unităţii. Am început să mâncăm ceva mai bine. Ni s-a promis reducerea perioadei de stagiu militar. Aşa a fost, astfel încât până la urmă am fost eliberat la 12 luni. Cel mai mare lucru dintre toate era că am rămas în viaţa în ciuda confuziei existente atunci în armată şi ni se deschidea perspective mai bune decât sub dictatura lui Ceauşescu. Cel mai dulce dintre toate era că Dumnezeu îmi aducea la mâna mea pe toţi duşmanii: caporalii care îşi bătuseră joc de mine şi de ceilalţi „pufani” în perioada de instrucţie, caporalul de la Contra-informaţii care se jucase cu mine de-a şoarecele şi pisica, subofiţerii şi ofiţerii care încuviinţaseră un regim de prost tratament asupra soldaţilor din motive religioase. Mai devreme sau mai târziu toţi oamenii au nevoie de medicamente şi de îngrijiri medicale. Trebuie doar să aştepţi suficient.
Craiova, decembrie 2010, cartierul „Ethos” din Romaneşti. Locuiesc de şase luni la câteva sute de metri de poligonul de pregătire fizică şi de unitatea militară unde mi-am satisfăcut întreg stagiul militar. Câte o lună lună pentru fiecare dintre cele două petrecute în stagiu militar. Acum nu mai sunt singur, ci împreună cu Cornelia şi cu cele trei fiice pe care ni le-a dăruit Dumnezeu în cei 18 ani de căsnicie. Ca militar în termen nu mi s-au acordat ieşiri în oraş sau permisii acasă. Acum am venit în Craiova să predic Evanghelia în oraş şi în Oltenia. Pot considera perioada petrecută acum o răscumpărare a timpului pierdut în 1989-90. Din păcate nu mai pot răscumpăra vieţile pierdute. Dumnezeu are şi un simţ al umorului, dar şi un perfect simţ al dreptăţii. După … 21 de ani. Mai sunt puţine zile şi voi face 40 de ani. Să fie un nou început?
——————————————————————————————
http://noradamian.wordpress.com/2010/12/21/gloante-lipsa-din-istoria-patriei/
Gloanţe lipsă din istoria patriei
decembrie 21, 2010
Pe vremea asta, exact în douăzeci şi unu decembrie, la ora nouă-zece dimineaţa, acum douăzeci şi unu de ani, făceam curăţenie de Crăciun. De vreo trei zile nu mai ascultasem radioul, nici măcar Europa Liberă, ocupată fiind cu de-ale casei. Cum problema aprovizionării era cea mai preocupantă, mă bucurasem când o prietenă mă sunase să-mi spună că ne procurase şi nouă câte ceva pentru Sărbători. Locuia nu departe, aşa că, urgent, am trimis copiii după pachet. După vreo două ore, timp în care pruncii ar fi trebuit să ajungă acasă, prietena mă anunţă că “a izbucnit ceva” şi că în centru “se trage”, dar să stau liniştită, pe străduţa lăturalnică pe care o luaseră ei, era linişte. Numai liniştită nu eram, mai ales când am văzut valul de demonstranţi apărut brusc dinspre Calea Dumbrăvii care înainta ca un râu spre zona centrală. Agitaţia creştea de la o oră la alta şi inima mea stătea să se spargă (pe unde or fi umblând copiii ăştia?) Încă o oră de nelinişte şi, în fine, au apărut: cu obrajii roşii, bucuroşi, cu “marfa” intactă, povestind (întrerupându-se unul pe altul) cu ochii strălucind de emoţie. … Se aventuraseră-n Piaţa Mare, acolo ardea o maşină, era fum, oamenii ţipau şi alergau în toate părţile. Nu, nu se speriaseră deloc, m-au asigurat într-un glas, nici atunci când se trăgea din podurile de vizavi de Brukenthal şi au văzut căzând nişte oameni în apropiere! Ca într-un film! (Oh, ce ar fi putut să păţească, Doamne-ţi mulţumesc că i-ai păzit!). Au urmat acele câteva zile de coşmar, cu ştiri confuze curgând în avalanşă, cu anunţuri care mai de care mai înfricoşate. Cu sediul în studioul televiziunii naţionale, revoluţia ne intra în case bombardându-ne crunt cu ştiri de groază, în timp ce, în spatele panicarzilor, după foiala neîntreruptă părea că-ncepuseră deja împărţelile şi târguielile. În Sibiu muriseră zece persoane în două zile, iar după 22 aveau să moară alte 89. Percepţia neclară a unei manipulări care avea alt scop decât voiau să ne facă să credem grupul de agitatori de pe micul ecran a existat din primul moment. Am băut, mai întâi din greşeală, apoi toţi pe rând, apa de la robinet deşi fusesem avertizaţi că e otrăvită -şi n-am păţit nimic. Pe un ton isteric “revoluţionarii” televiziunii continuau să transmită anunţul respectiv şi altele de acelaşi gen. Comandamente ale revoluţiei apăruseră peste tot pentru a păzi, pentru a ne păzi? De cine? Afară, pe teritoriul comenduirii armatei se trăgea în draci şi începând din seara zilei de 22, noapte de noapte răpăiau trasoarele. Război electronic, diversiune, am aflat ceva mai târziu. Adică tot iluzionism şi tot criminal, pentru că autorii făcăturii ştiau că panica şi armele distribuite cu generozitate în prealabil vor produce în următoarele zile, asasinate de stradă, exact victimele socotite a fi necesare pentru legitimarea “revoluţiei” şi a capilor ei. Tot copiii au fost primii care au aflat că trasoarele alea erau un fel de joc de speriat lumea, de la prietenul lor, soldatul căruia-i spuneau “Cheluba” (un băieţandru tuns chilug, proaspăt înrolat, probabil) santinelă a unităţii. Pe la şase seara când se-ntunecase bine, se căţăraseră pe gardul de la unitatea militară ca să-i dea un pachet cu ciorapi groşi şi pâine caldă coaptă-n cuptorul aragazului. Cheluba îi rugă, însă, să nu mai repete imprudenţa, să nu se mai aventureze pe afară, fiindcă nu-i de joacă, pe străzi începuse deja de la amiază să se tragă-n plin. Un sfat preţios, l-am luat în seamă, aşa că a doua zi, sâmbătă-n 23, dacă-mi aduc bine aminte, rămăsesem toţi în casă, cuminţi ca iezii. La scurt timp după prânz, o detunătură zgâlţâi blocul. Apartamentul se umpluse de fum şi moloz. Am început pe bâjbâite, căutările. Slavă Domnului, eram întregi. Zidul din apropierea ferestrei se sfărâmase pe o porţiune, un perete crăpase. Un glonţ, ne-am dumirit, un dum-dum tras din elicopter, se oprise într-un dulap. Mi-a trebuit ceva timp până l-am descoperit între haine. După Anul Nou, cam pe la Bobotează, ne-am trezit cu un galonat de la armată care căuta gloanţe: misiune de recuperare. Asta mai lipsea să-i fac cadou preţiosul trofeu! Oricum, tot ce urmat după aceea a arătat că s-au temut degeaba,”revoluţia” era sub control. Aşa că, începând de atunci, din filele lipsă ale manualului de istorie a patriei s-au confecţionat, an după an, serii după serii, certificate de revoluţionar.
————————————–
Decembrie însângerat ‘89 la Brăila: Colegul lui Patzaichin a fost ucis cu gloanţe dum-dum
- Marian Gheorghe
- 246 afişări
- Luni 27 dec 2010
Brăila
Familia eroului Costel Sărnache, cu puţin timp înainte de tragedie
Tatăl unei fetiţe de trei anişori, canoistul Costel Sărnache a fost împuşcat în zona Prefecturii (Romarta Nouă). Făcea sport de la 13 ani şi urma să ajungă antrenor, dar a lăsat în urmă o familie îndurerată. Este unul dintre eroii Revoluţiei de la Brăila.
După 21 de ani: Istoria nescrisă a Revoluţiei de la Brăila
Aminteşte-ţi ’89: Cum a fost împuşcat procurorul Ichim la serviciu!
Evenimentele de acum 21 de ani i-au cuprins, deopotrivă, pe tineri şi bătrâni. Mii de oameni au ieşit în stradă pe 22 şi 23 decembrie.
În noaptea de sâmbătă, 23 decembrie 1989, oraşul părea asediat. Se trăgea de peste tot, iar cei prinşi în bătaia mitralierelor au fost răniţi sau ucişi.
Costel Sărnache, de 33 de ani, sportiv de performanţă, a fost împuşcat vizavi de blocul în care locuia, în zona Palatului Administrativ.
Ucis prea devreme
“Fiul meu a fost lovit în piept de un glonte dum-dum. Mi-au confirmat medicii. Locuia împreună cu soţia şi fiica de trei ani vizavi de Romarta, deasupra Farmaciei «Iris». Sâmbătă, când a început să se tragă, a pus mâna pe un băţ şi a ieşit şi el, să vadă ce se întâmplă. Nu putea să stea, când oraşul era în clocot. A fost împuşcat la ora 21.00 şi a murit pe loc. Era un bărbat puternic, făcea sport de la vârsta de 13 ani”, povesteşte mama eroului ucis în acel decembrie însângerat, Vasilica Sărnache.
Femeia ne-a spus că, de supărare, soţul ei s-a îmbolnăvit de inimă. A murit în urmă cu patru ani, cu gândul la fiul său.
“Simona, nepoata noastră, avea atunci trei anişori. Acum, a terminat a doua facultate. Costel făcea sport de când era elev, caiac-canoe, mai întâi la Brăila, apoi la Clubul Sportiv «Dinamo» Bucureşti. Se antrena la Snagov şi l-a avut coleg pe Ivan Patzaichin, dar şi pe alţi canoişti de frunte. Lucra la o întreprindere din Port şi îi venise acasă formularele ca să fie antrenor”, a spus Vasilica Sărnache.
“Mă rog pentru fiul meu”
Familia Sărnache a aflat de moartea fiului abia a doua zi, de la doi prieteni de-ai sportivului.
S-au dus direct la morga Spitalului 3 şi şi-au luat copilul acasă. Au fost, însă, nevoiţi să-l ducă înapoi, că nu i se făcuse autopsia.
“Autopsia a făcut-o doctoriţa Dubău. Ne-am înmormântat fiul abia pe data de 28 decembrie, când l-am luat înapoi de la Morga. Ne-a zdrobit inimile moartea lui. Eu fac tot posibilul ca să fiu calmă, pentru că familia are nevoie de mine. Nu mă pot împăca, însă, cu gândul morţii fiului nostru. Merg din când în când la biserică, aprind o lumânare şi mă rog pentru el, e tot ce mai pot face acum, după ce a plecat la Dumnezeu şi soţul meu”, a mai spus mama lui Costel Sărnache, colegul celebrului Ivan Patzaichin.
Adaugă Comentariu
0 comentarii
———————————-
NEMAIPOMENITA MARIANA FARCAU…TIMISOARA
„Am avut două gloanţe, unul în mână unul, în abdomen. Unul era de mitralieră, iar celălalt de pistol, de Securitate, iar unul dintre ele a fost exploziv“, spune Mariana.
Salvată dintre cadavrele morţilor la Revoluţia din Decembrie 1989
- Antonia Maer
- 818 afişări
- Miercuri 22 dec 2010
Constanţa
Mariana Farcău îşi aminteşte cu durere prin ce a trecut acum 21 de ani
Mariana Farcău avea 29 de ani când a fost salvată dintre cadavrele manifestanților de la Revoluţia din Timişoara.Numele ei a rămas însă inscripționat pe placa memorială de pe monumentul de la Podul Decebal.
„Acea Mariana Farcău a murit atunci. Eu am înviat, doar fizic“ – mărturisește femeia. Mariana Farcău Herera are acum 50 de ani, trăiește la Eforie într-o casă pe care a vopsit-o în culorile tricolorului și a supravieţuit printr-un miracol represaliilor Revoluției de la Timișoara.
S-a născut în comuna Supur din Satu Mare, însă din cauza bunicilor ei, preoţi care s-au opus colectivizării, întreaga familie a fost nevoită să se mute în Timişoara. Acolo a prins-o izbucnirea Revoluției din Decembrie 1989. „Pe 16 decembrie este ziua fratelui meu. Trebuia să sărbătorim în familie, însă am plecat repede de la petrecere când am auzit ce se întâmplă. Voiam să scoatem studenţii şi oamenii de la uzine!“, îşi aminteşte ea.
Fratele și sora ei au căzut în mâinile miliţienilor în aceeaşi seară. Pentru instigare la acte de rebeliune îi aştepta o moarte sigură. „În 17 decembrie m-a sunat cineva şi mi-a spus fără să se prezinte: «Dacă sunteţi Mariana Farcău, mergeţi imediat la sediul Poliţiei din Sălăjan, unde fratele şi sora ta vor fi împuşcaţi în următoarele ore», apoi mi-a închis. Am umblat ca o nebună toată ziua cu gândul să ajung la ei. Adunasem un grup de studenţi şi, în jurul orei 17.00, ne îndreptam spre sediul Securităţii, care era pe cealaltă parte a Begăi, peste Podul Decebal. Luasem drapelul şi de nervi, cum l-am smuls de la Prefectură, s-a rupt stema – gest care ulterior avea să devină semnul democraţiei abia câştigate. Am încercat să forţăm cordonul de militari. Acolo s-a întâmplat“, povesteşte Mariana Farcău.
Vânzătoarea de 29 de ani avea să fie împuşcată de două ori, Mariana a fost împuşcată de două ori, fiecare glonţ venind din alt pistol, aşa cum avea să se stabilească ulterior. „Am avut două gloanţe, unul în mână unul, în abdomen. Unul era de mitralieră, iar celălalt de pistol, de Securitate, iar unul dintre ele a fost exploziv“, spune Mariana.
Bluza pe care o purta în noaptea în care a fost împuşcată
A rămas prăbuşită la pământ, printre cadavre. Când și-a revenit, a văzut niște brancardieri care adunau răniţii. A reuşit să îi strige. „Luaţi-o şi pe asta că nu e moartă“, a spus unul dintre ei.
Cadavrul cu numărul 41
Așa a ajuns la Spitalul Municipal, unde răniţii erau aşteptaţi de miliţieni şi securişti. Imediat după ce primeau îngrijiri medicale, cei care erau conştienţi erau coborâţi în Morgă la „audieri“. „Ne coborau la interogatoriu. După aceea mai primeam câte un glonţ, de regulă în cap. Aşa s-au mai adunat 40 de cadavre la Timişoara. Norocul meu este că am intrat în comă. Sângeram abundent şi au crezut că am murit“, spune femeia.
A avut noroc, a doua oară. „Acum eram cenuşă, la Popeşti Leordeni. Un brancadier a văzut că trăiesc şi m-a târât într-o anexă, ca să nu vadă cei care păzeau camionul că nu m-au băgat în sac“, povesteşte ea.
Mariana Herera a ajuns la spitalul de Ortopedie şi ulterior la Bucureşti, iar de acolo a fost preluată de Ambasada Franţei şi dusă la tratament în Franţa. Mai puţin norocoşi decât ea, ceilalţi 40 de eroi din Morgă au ajuns la crematoriul Cenuşa. „Am murit şi am renăscut în aceeaşi noapte. Acum apreciez mai mult viaţa şi nu voi înceta să lupt“, se destănuie Mariana.
Moartă pe monument
Săptămâni în şir, până la recuperarea completă, nimeni, nici măcar familia ei, nu au ştiut că trăieşte. Aşa se face că în plăcuţa pusă la podul Decebal, revoluţionarii au trecut-o la victime şi o pomenesc la fiecare comemorare. Supravieţuitoarea a făcut nenumărate demersuri de a-şi şterge numele dintre cele ale victimelor, la comisiile de monumente Timişoara până acum fără nici un rezultat. „Nu pot înlocui plăcuţa fără nişte avize scrise speciale. Au promis că vor face, pe poarta podului, alte două plăcuţe: una cu morţii şi una cu răniţii şi sper să se ţină de cuvânt. Îmi face rău să mă tot întorc acolo şi să insist“, a mai spus ea.
Plăcuţa memorială pe care apare numele supravieţuitoarei
„Mariana a făcut parte din comisia «Adevăr şi Dreptate», a participat la procesul deschis criminalilor din Timişoara. S-a zbătut să afle adevărul despre cei arşi în crematoriu. Este o luptătoare şi nu cedează!“, a declarat Traian Orban, preşedintele Asociaţiei Memorialul Revoluţiei din Timişoara.
The Archive of the Romanian Revolution of December 1989 