The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Personal Research & Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Archive for May 14th, 2011

Let’s Go to the Videotape! (II) (Romania December 1989) Was the Press of the Time Really So Wrong (about the “terrorists”)?

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on May 14, 2011

Let’s Go to the Videotape! (I) “To the Army it’s confirmation that they’ve been dealing with a specially-trained force…because it’s the type of bullet they’ve never seen before” (ITN UK Television, Timisoara Romania, December 1989) (plus Irish Television, The Tragic Fate of Florica Sava)

The press–both inside and outside Romania–has taken a beating through the years over its coverage both during and immediately after December 1989.  But what is the actual record?

Videotape gives us the ability to verify some of these claims.

In the 30 December 1989 edition of the Los Angeles Times, Charles T. Powers wrote:

“All but one denied being in the Securitate. One, however, identified himself as a major in the unit and said he was sorry only that he had failed in his duty and that he should have killed more people, Firica said. Among the group, two were of Asian or Asian-Romanian parentage. Four of them, the doctor said, appeared to be Arab. They spoke fluent, unaccented Romanian. Some carried as many as four differents sets of identification papers, all conflicting.”

Later, in 1990, Constantin Fugasin wrote an article with similar claims:

“La Spitalul de Urgenta au fost internate 13 persoane banuite a fi ceea ce ne-am obisnuit sa numim teroristii.  Dintre acestia citiva erau sigur straini, desi toti aveau acte romanesti.  Doi aveau figuri mongoloide clare (unul a declarat ca mama sa este romanca, iar tatul din Laos) iar alti patru erau arabi.  Vorbeau insa foarte bine romaneste.”

In the above clip/screen capture, a nurse demonstrates that the “terrorist” (apparently the Laotian-Romanian described above) was dressed in several layers of clothing (sweatpants, black pants, and military uniform pants) leaving little question that this individual was not merely going about everyday business and also in keeping with other descriptions of “terrorists” who wore multiple layers of clothing, allowing them to adapt to their situation/surroundings, especially if attempting to infiltrate objectives.


Nevertheless, the denial of the very existence of “terrorists”–especially “foreign terrorists”–in December 1989 has been a cornerstone of many studies over the past two decades.  General Dan Voinea, who headed the investigations of December 1989 for many years, denies that there were any “terrorists”–even among the wounded or arrested.

Sorin Iliesiu justifies his claims about the Revolution squarely on Voinea’s words:

General Dan Voinea has said clearly:  The terrorists did not exist.  Those who seized power lied to protect the real criminals….The diversion of the ‘terrorists’ has been demonstrated by [the] Justice [System], not a single terrorist being found among the dead[7], wounded[8] or arrested[9].”[10][11] 

Voinea’s claims/conclusions form the centerpiece of the Chapter on December 1989 in the Final Report of the Presidential Commission for the Study of the Communist Dictatorship in Romania, also known as the Tismaneanu Commission (p. 625)

(Dan Voinea este slavit de catre Sorin Iliesiu asa: Justiţia română a dovedit diversiunea “teroriştii” şi nu a găsit nici un terorist printre morţi, răniţi sau arestaţi. D-l gen. Dan Voinea spune clar: “Teroriştii nu au existat. S-a minţit pentru a-i ascunde pe adevăraţii criminali”….Rechizitoriul Justiţiei române, spiritul acestora regăsindu-se în Raportul [Raport Final CPADCR]…)

Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţişi mii de răniţi. Majoritatea au fost ucişişi răniţi pe străzile din centrul capitaleişi al altor oraşe martirizate ca urmare a acestei diversiuni. Ulterior nu a fost acuzatşi judecat nici un terorist. (p. 625)


“At Bucharest’s main emergency hospital, doctors said that Securitate snipers, apparently using infra-red telescopic sights and exploding dum-dum bullets, had been firing throughout Saturday night and they shot many civilians, with bullets striking foreheads and hearts.  The morgue at the hospital was stacked with 90 bodies at noon today, almost all of them civilians dead of gunshot wounds.”

Blaine Harden, “In Bucharest, Tears and Prayers for the Fallen,” The Washington Post, 25 December 1989, p. A1; A40.

(Page 4 of 4)

Ceausescu Bunker: Hub of Dreaded Securitate : Romania: The stronghold was where the dictator’s crack force was prepared to make its last stand.


Personnel at the city’s main emergency hospital have stories that support the descriptions offered by the soldiers and are, in their way, equally bizarre. Dr. Andrei Firica, the director of the hospital, and another senior staff physician say that 12 men admitted with wounds ranging from critical to minor during the violence were suspected of being Securitate men.

“It is possible that most of them were drugged,” said the staff physician. “They were overexcited, and it required large doses of sedatives to calm them, to make them sleep. Almost all had been drinking as well. All were well-developed physically, strong and muscular. Some told us they were athletes or practiced high-performance sports.”

All but one denied being in the Securitate. One, however, identified himself as a major in the unit and said he was sorry only that he had failed in his duty and that he should have killed more people, Firica said. Among the group, two were of Asian or Asian-Romanian parentage. Four of them, the doctor said, appeared to be Arab. They spoke fluent, unaccented Romanian. Some carried as many as four differents sets of identification papers, all conflicting.

“In general,” the doctor said, “their comportment was very strange. The pupils of their eyes were dilated. They had a fixed look, their eyes staring. Whatever story they came in with, they stuck to . . . . Some of them had no reaction whatever to normal dosages of sedation. To make them sleep, they were given heavy sedatives.”

After that, they were handcuffed to their beds. The last of them was taken by the authorities from the hospital Wednesday morning.

“There were two mysterious deaths–two men, both with minimal wounds. One had a broken ankle, one had a bullet wound in the shoulder. We don’t believe it was poison. We opened their mouths when examining them to check for that, for cyanide capsules. It wasn’t that. We don’t know why they died. It is a mystery.”

9 martie 2004
Teroristii din Spitalul de Urgenta

Profesorul Andrei Firica, directorul Spitalului de Urgenta Floreasca in 1989, povesteste cum la camera de garda a spitalului au fost aduse, in zilele Revolutiei, mai multe persoane suspectate ca ar fi teroristi. Acestea au disparut apoi fara urma, luate de un colonel de la militie.

“Unii nu vorbeau, iar altii povesteau fantasmagorii”In zilele cu mister, gloante si sange ale Revolutiei, profesorul Andrei Firica era directorul singurului Spital de Urgenta din Bucuresti, cel din Calea Floreasca. In spital au fost adusi si raniti din randul populatiei iesita pe strazi, dar au fost internati si raniti suspecti, considerati la acea ora teroristi. FLORIN CONDURATEANU

  • Jurnalul National: Domnule profesor Andrei Firica, fiind in vartejul evenimentelor la butoanele de comanda ale Spitalului de Urgenta, puteti sa ne spuneti parerea dvs. privind cetoasa tema a teroristilor care erau legati cu catuse de paturile spitalului?Andrei Firica: In perioada celor 25 de ani cat am fost in Spitalul de Urgenta am trait acolo sapte catastrofe, Revolutia fiind ultima. Am avut accidentatii de la prabusirea unui avion, de la incendiul de la Magazinul Victoria, cutremurul si asa mai departe. De departe cele mai dramatice au fost zilele Revolutiei, de altfel timp de 10 zile eu n-am mai ajuns acasa, am stat numai in spital. Am si operat, dar am stat si la butoanele de comanda pentru ca, in timpul unor lupte periculoase, generalul e bine sa nu stea in transee, ci la comanda. Incercam sa descifram ce insemna cuvantul “terorist”, pentru ca nu scria pe fruntea nimanui “terorist” si nimeni nu avea legitimatie de “terorist”. Menirea teroristului este sa omoare oameni nevinovati, ca sa creeze panica. Cand combatantii intr-un razboi se lupta intre ei, acestia nu pot fi considerati teroristi. Dar cum poate fi numit cineva care impusca exact intre sprancene, asa cum i s-a intamplat unei doamne de la etajul 8 al unui bloc de pe Bulevardul Balcescu, in zona magazinului Unic, care atunci cand au inceput impuscaturile s-a trantit la podea impreuna cu sotul si copilul, iar cand focul s-a terminat, s-a ridicat in picioare si a fost impuscata in frunte in casa ei? Cel care a tras era un lunetist si pe buna dreptate considerat terorist. Sau ce i s-a intamplat unui coleg de-al nostru, secretar al Academiei de Stiinte Medicale, care aflat in casa lui i s-a trimis un glontin mijlocul capului. Acestor lunetisti, acestor tragatori pe buna dreptate li se spune teroristi.
  • Si cine ii considera teroristi si cum erau ei adusi la Spitalul de Urgenta?Acest triaj se facea la Camera de Garda. Si am sa va si spun cum. Iata un exemplu: se vantura pe salile spitalului de mai multe ore un barbat, care practic nu avea treaba, si oamenii spitalului l-au considerat suspect. Cand au vrut sa-l legitimeze, acesta a dat sa fuga si a trebuit ca un grup de sase-sapte angajati ai spitalului sa se lupte cu el pentru ca avea o forta uriasa. Tin minte ca acest barbat a indoit si brancarda, a indoit barele de metal. Cum altfel decat suspecti si teroristi puteau fi considerati cei care la camera de garda erau descoperiti cu mai multe haine unele peste altele? Salopeta de muncitor, combinezon de lucru, uniforma militara. Bineinteles ca acesti oameni trezeau suspiciuni, erau teroristi, securisti? Cine Dumnezeu putea sti la acea ora? Cum sa nu trezeasca suspiciuni altii care aveau asupra lor patrucinci legitimatii, poza individului pe toate, dar nume diferite si meserii diferite: legitimatie de profesor, de frizer, de inginer, de ospatar. Erau adusi unii cu comportamente de-a dreptul stranii: unii nu scoteau nici un cuvant, altii debitau povesti neverosimile. Imi amintesc de un tanar internat pentru o rana nesemnificativa din punct de vedere a gravitatii, un glont il ranise la umar, dar nu-i atinsese nici macar osul, ei bine, acest tanar care nu a vorbit nimic a fost gasit a doua zi mort la Terapie Intensiva. Nimeni nu stie ce s-a intamplat.
  • Si ce s-a descoperit in urma autopsiei?Ce autopsie? Era vorba de sute de morti in acele zile. Aceluiasi baiat cu rana in umar, un regizor tanar i-a spus cuvinte mai sentimentale: “Ai fost bine primit la noi si tu ai inceput sa impusti pe strazi?”, la care tanarului au inceput sa-i curga lacrimile, semn ca intelesese romaneste. Situatia a devenit si mai ciudata cand un medic care lucrase cu contract vreo doi ani in Egipt l-a trezit pe acest tanar din somn si i-a vorbit arabeste, iar el, trezit brusc, a raspuns cu cuvinte arabe. E vorba de baiatul gasit mort a doua zi.
  • Avea figura de arab, domnule profesor Firica?Greu de spus, era brunet, dar stiti cum e, bruneti sunt si romanii. Dar erau si unii cu figuri mongole, cu ochii oblici.
  • Si acestia dadeau impresia ca inteleg romaneste?De regula, acestia nu vorbeau nimic, dar cei care n-au scos nici un cuvant erau putini. Ceilalti spuneau niste povesti care aproape erau de necrezut, nu stiai daca sa ii consideri psihopati. Imi aduc aminte de o fata ranita, care vorbea mult si debita o poveste greu de crezut, la prima vedere: ca e asistenta medicala, undeva, intr-un oras din Moldova, Bacau sau nu mai tin minte, si a venit in Bucuresti sa dea ingrijiri medicale. Ca mai intai a stat de vorba cu niste militari in termen, care au dus-o la metrou, si, cand a iesit din statie, a insfacat-o un barbat, i-a dat sa bea ceva, care a ametit-o si apoi a fost obligata sa ajute la transportul unor arme depozitate la un magazin de stofe de pe Calea Victoriei. Am si dus niste reporteri sa-i asculte povestea si i-am si relatat ofiterului care conducea grupul de militari ce aparau spitalul. Cand a fost adus insa un revolutionar ranit, ce luptase pentru apararea Radioului, acesta a confirmat ca s-au gasit arme in magazinul de stofe cu pricina de pe Calea Victoriei. Deci, vorbele aiurea ale fetei capatau totusi o confirmare de la realitate. Dar s-au intamplat si lucruri care scapasera de sub control. A fost adus cu rani un tanar, care tragea cu o arma militara dintr-un taxi. Am stat de vroba cu el si a povestit ceva fantasmagoric, cum ca el trebuie sa ajunga la presedintele Iliescu, o povestire foarte complicata, ca mai tarziu sa aflu ca acest tanar era fiul unui doctor din Craiova, diagnosticat cu tulburari psihice si care suferise o decompensare.
  • Un psihopat care tragea cu Kalasnikovul din taxi…Vedeti, lucrurile erau foarte fluide, greu de precizat. Tanarul acesta bolnav putea sa fie considerat un terorist. Nu va mai spun ca se putea intampla o nenorocire chiar cu Spitalul de Urgenta. Un medic, angajat al spitalului, care candva avusese o boala psihica, a dat telefon la garnizoana, anuntand ca spitalul va fi ocupat de arabii ce vin dinspre Stadionul Dinamo. Acest medic avea un frate din echipa de piloti ai lui Ceausescu, deci cunostea nume de granguri, si a dat acest telefon, urmat de sosirea unei formatii militare, care a intrat in dispozitiv. In interiorul spitalului erau militari care ne aparau si noroc ca cineva i-a pus in legatura unii cu altii ca s-ar fi declansat focul.
  • Si ce s-a intamplat pana la urma cu acesti suspectati de terorism, legati cu catuse de paturile Spitalului de Urgenta?Incepuse sa se si traga asupra spitalului. Nu mai vorbesc de invazia de reproteri straini, care vizau doua obiective: s-o vada pe mama Elenei Ceausescu, batrana fiind adusa in zilele Revolutiei la spital de ministrul Sanatatii, Ciobanu, si, in plus, curiozitatea ziaristilor se indrepta si spre acei teroristi prinsi cu catuse de pat. De altfel, imi amintesc o secventa: eu trebuiea sa fac si oficiile de gazda cu presa straina, fiind directorul spitalului, si ma aflam cu o echipa de jurnalisti straini la patul fetei aceleia care vorbea mult si zicea ca a incarcat arme din magazinul de stofe. In acel moment a aparut un colonel de militie, nu-i mai tin minte numele, au trecut 14 ani de-atunci, care mi-a dat un sfat ce la prima vedere parea logic: sa nu mai duc ziaristi la patul teroristilor, fiindca acestia sunt doar suspecti de terorism si s-ar putea sa ma trezesc mai tarziu dat in judecata ca am stricat imaginea unor oameni. Cum incepuse tirul asupra Spitalului de Urgenta, eu m-am aflat dand telefoane la Ministerul Sanatatii s-o ia pe mama Elenei Ceausescu, dar si pe teroristi. Credeam ca cei ce trag asupra spitalului vor s-o recupereze pe mama Elenei Ceausescu. Cu batrana s-a rezolvat mai repede si a fost mutata. Nici nu stiu unde. Dar, legat de teroristi, lucrurile s-au desfasurat astfel: a venit din nou colonelul acela de militie care ma indemnase sa nu mai duc ziaristii la patul teroristilor si i-a incarcat pe teroristi intr-un autobuz, plecand cu ei. Este exact ce eu doream, facand tot felul de demersuri pentru a fi preluati de Spitalul Jilava, fiindca ei nu aveau rani grave. Peste doua-trei zile am primit un telefon de la genelarul Chitac, deja ministru, care m-a intrebat ce e cu teroristii. I-am relatat cum ei au fost luati de acel colonel de militie si generalul Chitac n-a parut surprins. Chiar parea multumit ca au fost luati de acel colonel de militie. Marea mea surpirza a fost cand pe acel colonel de militie l-am revazut in zeghe, la televizor, in boxa acuzatilor, la procesul de la Timisoara. De altfel, l-am rugat pe fiul meu, care a facut Facultatea de Teatru si Film, sa-i filmeze pe acei teroristi prinsi cu catuse de paturile spitalului si am dat copii dupa aceasta caseta la Procuratura. Fiul meu filmase si desfasurarea Revolutiei pe strazi.
  • Deci, in momentele acelea pline de ceata ati reusit sa chemati autoritatile si sa scapati de teroristi. Mai stiti ce s-a intamplat cu unii dintre ei?Nu, dar va voi povesti totusi o intamplare de semnificatie. A fost adus batut mar un barbat, ce s-a aflat ascuns intre peretii dubli din aripa Muzeului de Arta din Palatul Regal. Cand a inceput sa se traga cu tancuri din piata, acest barbat a iesit fluturand o batista alba, dar aproape a fost linsat de multime. El sustinea ca este ofiter de securitate si se afla acolo cu misiunea de a pazi tablourile din muzeu. Am anuntat Procuratura despre cazul acesta si, peste doua-trei zile, un procuror i-a dat drumul, ca nu e terorist. Ca sa aflu ca, peste doua-trei zile, acesta statea intr-un restaurant cu sotia si cu un prieten si a fost chemat afara si injunghiat in Gradina Icoanei. Va dati seama ca daca a fost omorat era ceva neclar din punct de vedere al terorismului. Dar fara doar si poate au existat teroristi. In Spitalul de Urgenta vedeam oameni impuscati cu precizie in frunte, unii manifestanti spuneau ca au fost impuscati in timpul demonstratiilor de cineva chiar din randul manifestantilor.
  • Se auzea ca unii trageau cu pistolul din buzunarul paltonului…Probabil ca se intampla asa, dar, ca sa vedeti ca lucrurile au fost pregatite dinainte, va spun ce mi-a relatat o doctorita din Spitalul de Urgenta, o doamna chirurg, care era secretara de partid la spital. Cu sase-sapte zile inainte de declansarea evenimentelor de la Timisoara, secretara de partid, doctorita chirurg, a povestit la raportul de garda ca dimineata in metrou s-a apropiat de ea un tanar si i-a soptit: ne adunam toata lumea, la ora fixata in Piata Universitatii.
  • Care ar fi diagnosticul pe care dumneavoastra il puneti Revolutiei avand in vedere ca operati personaje ranite in acele zile furtunoase?Nu se poate nega ca lucrurile au fost si pregatite. De altfel, imi amintesc ca pe 19 decembrie m-am intalnit in usa spitalului cu baiatul ministrului Chimiei, Mihai Florescu, fiul lui fiind angajat ca psiholog la spitalul nostru, si acesta mi-a spus, deci pe 19 decembrie, ca Doina Cornea se afla in Bucuresti cu 60 de oameni. Pe de alta parte, sunt de-a dreptul revoltat de acei rau-intentionati care contesta participarea decisiva a poporului roman la infaptuirea Revolutiei. Prin zona spitalului treceau pe Soseaua Stefan cel Mare mii de oameni cu copii in carca si toata familia, indreptanduse spre zonele fierbinti, unde zburau gloante. A venit la mine plangand o mama care ma ruga sa-i salvez baiatul, cel ce fusese intr-o zona unde rapaiau automatele. Murisera cei din jurul lui, prieteni, chiar si fratele lui s-a dus acasa, a mancat si s-a intors in acelasi loc unde a fost ranit. Noroc ca el a fost salvat. Eu sunt cel ce poate depune marturie din miezul lucrurilor cum s-au sacrificat tinerii. N-am sa uit toata viata cum au fost adusi un baiat si o fata de 17-18 ani, cu capetele facute patrate de calcatura tancului (la varsta adolescentei, calota craniana nici nu e total osificata), au fost adusi morti tinandu-se de mana.
  • Domnule profesor, si cine ii cataloga pe oamenii suspecti ca teroristi? Oficialitatile nu veneau in spital?Iarasi tinerii au dat dovada de un curaj teribil. Medicii tineri, asistenti tineri de la camera de garda erau cei care se intalneau primii si cu cei suspecti de terorism si, asa cum am aratat mai sus, cand dadeau de banuit, prin mai multe legitimatii false, prin mai multe vesminte, unele peste altele, erau prinsi cu catuse de paturile spitalului, iar eu chemam insistent autoritatile sa vina si sa rezolve cazurile. Dar pana la urma, in zilele acelea ciudate, intr-un fel chiar eu am cazut victima.
  • S-a auzit ca ati avut neplaceri…S-a intamplat urmatoarea situatie, pe care au speculat-o cu rautate “prietenii” care ravneau mai ales la postul de director al Spitalului de Urgenta. Ca peste tot exista un ofiter de securitate care raspundea de institutia respectiva. La noi era un colonel repartizat Spitalului de Urgenta. Am avut cu el relatii normale, ca de la conducatorul institutiei la ofiterul de securitate ce raspundea de spital, n-am fost prieteni, dar aveam o oarecare simpatie fata de el, fiindca se arata a fi mai omenos. De regula, venea la mine pentru a ma intreba daca sa dea viza de plecare la congresele internationale pentru unii medici din spital. Tin minte ca a dat viza si unui medic, baiat de fost general, deci cu dosar prost si, desi acesta putea sa nu se mai intoarca, colonelul de securitate i-a dat aprobarea. In ziua in care toata lumea petrecea pe strazi fiindca fugise Ceausescu a fost adus la spital acest colonel. L-am vazut, era alb la fata, unii colegi il batjocorisera, ii luasera pantofii, trasesera de hainele lui. L-am linistit, le-am spus celor din jur ca omul acesta trebuie judecat si l-am internat in spital.Peste vreo doua zile s-a prezentat un barbat mic de statura, parca il vad si acum, brunet cu parul cret, care mi-a cerut sa i-l predau pe colonel. L-am rugat sa se legitimeze si a refuzat vehement. L-am intrebat de ce vrea sa-l ia pe colonel si mi-a spus ca nu ma priveste. Era insotit de doi studenti la Medicina, unul dintre ei, baiatul unei doctorite, si stiti cum este tineretul, se inflacareaza in toiul unor astfel de evenimente. S-a dat in mine o lupta intre cinste si necinste. In acele momente fierbinti a lua intr-un fel apararea unui securist era un mare risc. Dar consider ca am fost cinstit, fiindca nu l-am predat, el mai mult ca sigur fiind impuscat fara judecata si necinstea de a-mi apara pielea cu lasitate. Langa mine era un instalator dintre muncitorii spitalului si i-am soptit sa-l mute pe colonel la Ortopedie ca sa-l ascund. Asa ca tipul brunet nu l-a gasit in salon. Intre timp, fiind seara de 22 decembrie, cand incepuse sa se traga, s-au prezentat la mine doi revolutionari, care cereau fese si medicamente pentru cei raniti ai Comitetul Central. Cum ei luau din farmacie aceste materiale pentru raniti, curajul meu a crescut. Barbatul scund si brunet a revenit furios si mi-a proptit pistolul in piept somandu-ma sa-l dau pe colonel. Au aparut din farmacie insa cei doi revolutionari care au aratat legitimatiile lor de revolutionari si au cerut politicos barbatului brunet sa arate si el legitimatia. Acesta a refuzat si a plecat, amenintandu-ma ca o voi pati. Peste vreo trei zile, cand au inceput sa apara procurorii militari, l-am predat pe colonel acelor autoritati. De altfel, el a fost reintegrat in serviciu vreo 7-8 luni, dupa care s-a pensionat si m-am bucurat ca fiica lui studenta eminenta s-a casatorit cu un tanar medic ortoped, invitandu-ma si pe mine la nunta. Cred ca am procedat omeneste pentru ca acel om, in orele acelea, ar fi fost impuscat, iar pe cei doi studenti la Medicina i-am lamurit ca omul are dreptul la o judecata si ca nu e cazul sa repetam zilele in care Iorga a fost impuscat la marginea padurii.
  • Dar aceasta atitudine v-a costat postul de director!Nu, s-a speculat insa pe acest subiect. Din postul de director m-a schimbat un medic care ajunsese directorul Directiei Sanitare a Municipiului Bucuresti si care, lucrand in Spitalul de Urgenta, nu ma privea cu ochi buni. Nu am fost afectat, fiindca dupa 16 ani obosisem sa conduc un asemenea spital mare. Altceva m-a durut cumplit, sufleteste. Cand doi colegi ce peste o vreme conduceau spitalul m-au inlaturat de la conducerea Sectiei de Ortopedie dandu-mi hartia chiar in ziua in care murise nevasta mea. Cu o zi inainte, sotia mea, bolnava in ultima faza de cancer, lesinase acasa pentru prima data si am fugit trei ore sa stau langa ea. Bineinteles ca in acele trei ore in garda nu s-a intamplat nimic, dar acesti doi “prieteni” ai mei n-au avut omenia nici macar sa astepte o zi sau doua si mi-au dat hartia de schimbare din functie chiar in ziua in care sotia mea murise. Am fost cumplit de scarbit si am acceptat propunerea mai veche a rectorului si prorectorului de la Cluj, care venisera personal sa ma invite sa preiau postul de profesor de Ortopedie la facultatea clujeana. Am trait la Cluj cativa ani rodnici profesional si apoi, ca o ciudateinie a destinului, am fost rechemat la Bucuresti si numit directorul Directiei Sanitare a Municipiului Bucuresti. Am acceptat, fiindca cel ce ma destituise din postul de director al Spitalului de Urgenta fusese inlaturat la randu-i de la conducerea sanitara a Capitalei. Dar mahnirea mea legata de Spitalul de Urgenta a ramas si am refuzat sa revin ca director al Spitalului de Urgenta Floreasca, unde ministrul mi-a propus sa fiu reinstalat.
  • Deci, domnule profesor Firica, dumneavoastra, omul diagnosticelor corecte, puteti pune un diagnostic final acelor zile ale Revolutiei?Inainte de asta era sa uit niste lucruri. Am facut cate un mic dosar cu situatia medicala a celor 15-20 de banuiti teroristi din Spitalul de Urgenta. Ei bine, toate aceste dosare au disparut. Si imi mai reamintesc ce mi-a povestit un ofiter de securitate, aflat in trupele ce pazeau Comitetul Central in ziua de 22, cand elicopterul abia se ridicase, generalul Vlad, seful Securitatii, tipa pe culoare: “Nimeni nu trage in lume. Cel care indrazneste sa traga il omor cu mana mea”. Povestea in continuare acel ofiter de securitate ca generalul Vlad a incuiat toate armele performante intr-o camera si a ascuns cheia sub o statuie. Ce s-ar fi intamplat daca Securitatea tragea in multime si la fel armata? In privinta unui asa-zis diagnostic, cine sustine ca n-au existat teroristi spune o porcarie. In Spitalul de Urgenta au fost adusi oameni impuscati cu precizie in frunte, manifestanti tintiti prin impuscare, din spate, de la cativa metri din randul demonstrantilor, or astea nu le puteau face decat teroristii. Bineinteles ca in acele momente dramatice se puteau petrece si erori, dau exemplu chiar o scena din Spitalul de Urgenta, cand un militar din trupele ce ne pazeau a vrut sa il sperie pe un coleg si l-a nimerit din plin. Cei care neaga participarea extraordinara a populatiei la infaptuirea Revolutiei fac cea mai mare porcarie.


  • seful clinicii de ortopedie de la Spitalul Colentina
  • presedintele Societatii Romane de Ortopedie
  • timp de 16 ani – director al Spitalului de Urgenta Floreasca
  • tatal, profesor doctor Teodor Firica, s-a numarat printre initiatorii retelei de spitale de urgenta din Romania. Din viata de 50 de ani a spitalelor de urgenta, timp de 32 de ani, la butoanele de comanda s-a aflat familia Firica, 16 ani fiul, Andrei Firica, 16 ani tatal, Teodor Firica
  • la congresele mondiale de ortopedie conduce sectiuni ale acestor reuniuni stiintifice
  • unul dintre curentele privind chirurgia ortopedica ce-si disputau intaietatea in lume poarta numele Andrei Firica
  • este invitat la importante clinici din Occident, pentru a face demonstratii chirurgicale

Posted in decembrie 1989, raport final, Uncategorized | Tagged: , , , | Leave a Comment »