The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Personal Research & Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Sorin Rosca Stanescu, the Historiography of December 1989, and Romanianists

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on October 10, 2014

(purely personal views as always, based on two decades of prior research and publications)

I, for one, haven’t forgotten….In recent days, some of those rushing to bury the journalist Sorin Rosca Stanescu–and to argue that they always knew and considered him a bad apple–are exactly the same people who conveniently turned a blind eye to Stanescu’s past as a Securitate collaborator, even after it became public knowledge in 1992.  They did so because it was ideologically and politically convenient.  They never asked at the time how or if that fact had affected his reporting before or after it became public knowledge…and in fact they still never have.  But then again there are always such people who, consciously or unconsciously, engage in the constant revision of their own personal history and selectively remember or forget past doubts, silences, or expressions of support as the situation dictates.

https://romanianrevolutionofdecember1989.com/2014/10/09/redux-decembrie-89-sorin-rosca-stanescu-turisti-sovietici-dezinformare-securista-si-orbirea-partizana-a-intelectualilor-romani/

–One Romanian political analyst, Alina Mungiu, has castigated the political opposition and independent press for their response in cases such as that of Rosca Stanescu.  Mungiu suggests that an opportunistic double standard leads those opposed to the Iliescu regime to “draw an illogical difference between the ‘bad securisti” of those on the other side, whose head they demand, and those [securisti] who are ‘ours’, those of the ‘good’ world, like F.G. Marculescu, Sorin Rosca Stanescu, rehabilitated by Petre Mihai Bacanu [Romania Libera’s senior editor]…” [Richard A. Hall, “The Dynamics of Media Independence in Post-Ceausescu Romania,” Special Issue:  Post-Communism and the Media in Eastern Europe (ed. Patrick H. O’Neil), The Journal of Communist Studies and Transition Politics, Volume 12, no. 4 (December 1996)]

image0-003

http://books.google.com/books?id=Yy2aAgAAQBAJ&pg=PA111&lpg=PA111&dq=sorin+rosca+stanescu+securitate&source=bl&ots=tJMuOxvX3o&sig=70fgo29CTHBQ6Te6YCQZcz3yJA0&hl=en&sa=X&ei=nSY3VOWcEMTbsASmq4D4CQ&ved=0CEEQ6AEwBTgK#v=onepage&q=sorin%20rosca%20stanescu%20securitate&f=false

Back in late 1995/early 1996, fellow former Indiana University of Political Science Ph.D. Patrick H. O’Neil (at the time a Hungarianist) asked me if I wanted to participate in a special journal issue on the media in post-communist “Eastern Europe.” (I suppose I should be thankful that he and the publishers allowed me to publish a chapter as narrowly-focused as the one I did:  on coverage of the Romanian Revolution of December 1989 in the Romanian media.)  I could have written an anodyne, predictable Frankenstein-like chapter–Regime press bad; opposition press GOOOOD–that would have been easily accepted and cited by the Romanian studies community.  But by then that was impossible.  My dissertation year of 1993-1994 in Romania had truly undermined my previous views and understandings of many things in post-communist Romania that I had accepted as gospel before that field research.  On the other hand, I probably should have heeded the words of a professor who cautioned several years earlier about not publishing while still writing the dissertation, but I desperately needed a publication to keep any chance of an academic career a possibility (it didn’t work and if anything hurt me!).  Indeed, the years 1994-1996 were years of great confusion for me in working through what I had found to that point and full of false starts.  Therefore, I am not particularly proud of this chapter as it contains ideas and directions (it was written in March-May 1996) that in the face of evidence I was soon to abandon (i.e. yes, I made mistakes and I freely admit so!).  I did, however, get some things right, and one of those was the case of Sorin Rosca Stanescu.

image0-005

Senior Romanianists, Vladimir Tismaneanu and Tom Gallagher, two leading authorities on opposite sides of the ocean in the English-speaking world, did not publish a word of dissent or questioning of Sorin Rosca Stanescu until the mid-2000s.  Indeed, Tom Gallagher’s 2005 Modern Romania continued to portray Stanescu in almost heroic terms.  Tismaneanu only seemed to have remembered Stanescu’s Securitate past in 2006 when Stanescu and Stanescu’s daily Ziua bitterly criticized him.  These things are verifiable.  Any doubts they may have had significantly never seem to have made it to print or the Internet until the mid-2000s at the earliest.  In fact, Tismaneanu still seemed to focus on the “good” Stanescu until quite recently, as the following excerpt about June 1990 makes clear:   ” …despre conversatiile cu Sorin Rosca-Stanescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar si cu Florin-Gabriel Marculescu, ziarist de o impresionanta tinuta morala, amandoi inca la Romania Libera,” http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/13/raportul-final-si-mineriada-din-13-15-iunie/

I recall in the mid-90s attempting to relate my doubts and misgivings about Stanescu’s reporting on December 1989 to Tismaneanu.  He neither cared, nor took it seriously.  In the tradition of academic putdowns, Gallagher actually accused me in a review of low standards of professionalism for questioning journalists of the independent press.  Hence, why I was so thankful to come across Alina Mungiu-Pippidi’s  1995 observation–cited above–that crystallized and explained the double standard I had been witnessing (of course, at the time, I hadn’t realized that there was more of a back story to why Mungiu had Rosca Stanescu in her sights, but her analysis was still spot on and a breath of fresh air.)

image0-008

image0-010

image0-012

Advertisements

One Response to “Sorin Rosca Stanescu, the Historiography of December 1989, and Romanianists”

  1. romanianrevolutionofdecember1989 said

    Dupa razboi multi viteji se arata

    Destinul lui SRS sau saloperia ca mod de viață (Actualizat)
    Vladimir Tismaneanu octombrie 8, 2014 Cultura, Reactie rapida, Societate/Life
    13 comentarii 6,036 Vizualizari

    L-am cunoscut în anii ’70. Terminase Dreptul, era cu un an sau doi mai mare decât mine. Fusese coleg cu cu Stelian Moțiu. A ajuns redactor la “Viața Studențească”. Prima soție era secretar al Consiliului UASCR, el a luat și numele ei, devenind din Sorin Stănescu, Sorin Roșca Stănescu. Avea, se spunea, probleme de dosar, mariajul le-a rezolvat. În istoria celor 25 de ani ce s-au scurs de la revoluție, numele lui SRS figurează la loc de indubitabilă necinste pe mai toate paginile dezonorante ale acestor vremuri tulburi.

    Debarcat de la UASCR în urma unor scandaluri din viața personală, Stelian Moțiu a ajuns redactor-șef la “Viața Studențească” și “Amfiteatru”, deci șeful fostului său coleg de an. Adjunctul lui Moțiu a fost Ion Cristoiu, până când a plecat la “Scînteia Tineretului”. N-am fost angajat acolo, colaboram însă permanent la lunarul “Amfiteatru” și, ocazional, la “Viața”. Secretar de redacție a fost, un timp, Tudor Octavian, apoi Nicolae Dan Fruntelată.

    Între redactori, de-a lungul vremii, mulți care au devenit voci importante ale presei de după 1989, de la Dan Pavel, Octavian Știreanu și Cornel Nistorescu, la Ioan Buduca, Dinu Flămând și Ioan T. Morar. Să nu-l uit pe regretatul critic literar și bunul meu prieten, Radu G. Țeposu. La fel, trebuie amintită marea doamnă a literelor care a fost Constanța Buzea. Ulterior, unii au mers spre valorile liberale, alții spre ideologia fesenistă. Știreanu și Moțiu au ajuns în fruntea ziarului “Azi”, oficiosul regimului Iliescu. SRS a aterizat la “România Liberă”, unde a făcut figură de portavoce a opoziției democratice până când a fost deconspirat ca fost informator al Securității. Credibilitatea sa democratică a suferit atunci o teribilă lovitură.

    SRS nu făcea parte din grupul celor care ne adunam în biroul lui Moțiu și, cu cafeaua și votca în față, puneam țara la cale. Nu l-am întâlnit niciodată la Moțiu acasă. De fapt, dacă îmi amintesc bine, Moțiu se ferea de el. Îl întâlneam pe coridoarele redacției atunci când treceam pe-acolo. L-am revăzut dupa revoluție, în Statele Unite și în România. În perioada mineriadei din iunie 1990, am mers într-o seară la el acasă, mi-a arătat o colecție superbă de covoare, parcă și una de tablouri. Ochii îi sticleau de voluptate când își exhiba proprietățile. Locuia somptuos, aristocratic, într-o vilă aproape de Foișorul de Foc. La subsol, în două cămăruțe amărâte, locuia, împreună cu a doua sa soție, N. S. Dumitru, leninistul de catedră și unul din principalii ideologi feseniști în acea perioadă.

    La “România Liberă”, SRS devenise vedeta de necontestat, era flagelul regimului Iliescu, presa înregimentată îl ataca virulent. El răspundea la fel de dur. Se apropiase, prin intermediul lui Cornel Dumitrescu, editorul revistei “Lumea libera românească” de la New York, de generalul Pacepa. Părea cel mai anticomunist dintre anticomuniști. A venit însă momentul revelării trecutului său. Nu și-a cerut scuze, nu i-a păsat că toată lumea îi spunea “Ciripoi”. A pretins că își servise patria în lupta împotriva potențialilor teroriști. Fusese un “informator de bine”, iar remușcarile nu fac parte din bagajul său psihologic. Este impenitent întru nemernicie. Infinit mai puțin culpabil, admirabilul jurnalist Florin-Gabriel Mărculescu și-a asumat trecutul. Nu și SRS, însetat de putere și influență, venal, cupid si arghirofil. A devenit protectorul si mentorul a tot ce era mai crapulos in presa românească.

    Amic cu Dinu Patriciu, a cultivat și unii intelectuali. Când a lansat “Ziua”, a reușit să-i aducă printre comentatori pe Zoe Petre, Gabriel Andreescu, Dan Pavel. Era unul din apropiații lui Adrian Severin. Înțeleg că avea o vilă la Snagov lângă aceea a lui Dinu Patriciu. În paginile ziarului său erau lansate periodic tiribombe care de care mai extravagante și mai aiuritoare. Se spunea că nu ezită să recurgă la orice armă împotriva cuiva care îl călca pe bătături, inclusiv șantajul. Pe mine m-a cruțat până în momentul înființării Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, în aprilie 2006. La începutul lunii mai, cu acordul, poate că și din ințiativa sa, apărea pe prima pagină din “Ziua” o infamie ordinară împotriva mea, semnată de unul din lacheii săi (alt fost turnător, avea să se dovedească). L-am informat că dacă nu retractează urgent porcăria, îl dau în judecată în Statele Unite pentru un milion de dolari. Nu blufam, vorbisem cu o firmă de avocați din Washington. S-a speriat, nu-i convenea să nu mai poată călători când și unde îl apuca pofta. A publicat dezmințirea, lăsând însă întredeschisă o portiță pentru viitoare mișelii. Anticomunismul lui Ciripoi era unul de paradă, lipsit de substanță și de nerv. Ca tot ceea ce a facut in viață, era o impostură. Se temea de luminarea trecutului ca dracul de tămaie.

    Când i-a murit fiul, i-am trimis un scurt mesaj de condoleanțe. Mi-a răspuns politicos. A devenit politician, a fost senator PNL, poza în analist și comentator. Obsedat de bani, a intrat cu fervoare în afaceri pe mâna lui Dinu Patriciu. Era de fapt mercenarul total, omul fără niciun fel de scrupule, simbolul a tot ceea ce-a fost mai sordid în tranziția românească. Dacă s-ar fi organizat un concurs al lipsei de caracter, ar fi ieșit pe locul întâi fără probleme. Nu s-a iubit decât pe sine, nu i-a păsat de nimic în viață decât de interesele sale. Acum a ajuns după gratii, ca participant la un grup infracțional organizat. Își va petrece următorii doi ani și ceva în compania unor Felix, Vântu, Copos și Becali.

    A batjocorit fără rușine standardele onestității jurnalistice și a cultivat tot ce putea fi mai josnic în rândul celor pe care i-a “școlit”. Cum îmi spunea un prieten, a fost unul dintre cei mai nocivi stricători de presă și mai siniștri “maeștri” de jurnalism. A disprețuit libertatea, acum are parte de opusul ei. Poate că în solitudinea celulei de închisoare va descoperi SRS că există și principii pe lumea aceasta, că nu totul e de vânzare, că delațiunea este o infamie, cum este și calomnia, că lipsa conștiinței morale este un blestem, nu o binecuvântare.

    Vladimir Tismaneanu spune:
    10/10/2014 la 16:04
    Pana in ziua condamnarii definitive, SRS (un personal universal stiut ca venal, corupt, corupator, simbolul patologiilor tranzitiei romanesti in ceea ce-au avut acestea mai repugnant, de la cinism si calomnie la santaj si delapidare) era senator PNL, iar Klaus Iohannis presedintele acestui parti. Deci, really :) Regret ca v-a deranjat tonul articolului. M-am straduit sa-l scriu in cel mai calm registru cu putinta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: