Descrierea evenimentelor într-o interpelare parlamentară a deputatului Emil Crişan: Prinşi de un grup de atacatori vizibil excitaţi de băutură şi cuprinşi de o furie ucigaşă, cei doi au fost supuşi unei ploi de lovituri de cuţit şi topor, care le-au transformat curând trupurile într-o masă de carne şi oase, din care sufletele îngrozite încercau, într-un ultim efort de eliberare, să-şi ia zborul. Apoi, stropiţi cu benzină, cei doi au fost transformaţi în făclii groteşti şi spectacolul acesta a continuat, victimelor fiindu-le tăiat urechile, nasul şi organele genitale, gurile fiindu-le umplute cu mizerii de nişte minţi bolnave de turbare şi ură.
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5313&idm=1,14&idl=2

Deputatul respectiv pretinde şi titlul de “martiri ai revoluţiei” pentru acei doi miliţieni, cerînd drepturi corespunzătoare pentru familiile acestora.

În 2002 persoanele vinovate de omorîrea celor doi miliţieni au fost arestate şi îşi ispăşesc pedeapsa cu închisoare. Unul din cei implicaţi s-a sinucis. http://agache1989.googlepages.com/cugir.htm

Prin Decretul-Lege 3/1990 CFSN amnistiase “infracţiunile politice prevăzute în Codul penal şi în legile speciale săvîrşite după data de 30 decembrie 1947. Prin infracţiuni politice, în sensul prezentului decret-lege, se înţeleg faptele care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii şi cultului personalităţii, împotriva terorii şi abuzului de putere din partea celor ce au deţinut puterea politică;
b) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, obţinerea de drepturi civile şi politice, economice, sociale şi culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii;
c) obţinerea oricăror alte revendicări democratice.”

Întrebarea pe care o pun este în ce măsură este corectă condamnarea persoanelor care au ucis pe acei miliţieni din Cugir, şi dacă respectiva faptă, săvîrşită în timpul revoluţiei din 1989, nu este de fapt o infracţiune politică care a avut un rol în răsturnarea regimului Ceauşescu.

Este cert că miliţienii de la Cugir au deschis focul, şi nu numai în aer. De pildă, într-un articol din 2002, citesc despre “Alexandru Iosa, împuşcat în picior cu gloanţe “dum-dum” în 21 decembrie 1989 şi care a fost timp de aproape 10 ani şeful asociaţiei revoluţionarilor din Cugir” http://unirea.3x.ro/arhiva/2002/12/18/pag1.html
Acest Alexandru Iosa se dezice de cei care au participat la omorîrea miliţienilor, dar eu cred că, independent de părerile sale personale, deschiderea focului de către miliţieni şi apariţia unor răniţi precum dl. Iosa în rîndul mulţimii au fost motive importante ale linşării celor doi miliţieni.

Vestea despre cele întîmplate la Cugir s-a aflat mai departe şi cred că a avut ca efect o benefică timorare a forţelor de represiune. În capitala de judeţ, Alba Iulia, în dimineaţa de 22 decembrie ora 8,20, prim-secretarul PCR Ioan Savu acceptă să predea puterea fără a opune rezistenţă unui comitet revoluţionar condus de Mihai Babiţchi (vezi cartea lui Mihai Babiţchi – “Revoltă în labirint. Decembrie ’89”, Editura BAB, Alba Iulia 1996).

Sînt convins că cele întîmplate la Cugir au fost aflate nu doar la Alba Iulia ci şi la Bucureşti, de către capii forţelor de represiune. Non-combatul adoptat de aceste forţe în 22 decembrie (contrastînd cu intervenţia din 21 decembrie) se poate datora şi veştii despre linşarea miliţienilor la Cugir, care i-a făcut pe capii forţelor de represiune să înţeleagă ce îi poate aştepta dacă persistă în a-l sprijini pe Ceauşescu. Persoanele care au omorît pe acei doi miliţieni la Cugir poate că au salvat vieţi omeneşti la Bucureşti, Alba Iulia şi în alte oraşe.

Mi se pare mai credibilă ideea că non-combatul adoptat de forţele de reprimare în 22 decembrie s-a datorat fricii generată de vestea unor evenimente precum cele de la Cugir coroborată cu prezenţa în stradă a sute de mii de manifestanţi, decît unor comploturi din Cişmigiu care durau de 10 ani.

Întrebarea pe care o pun este: nu trebuia în acest caz aplicată amnistia conform art. 1 din Decretul-Lege 3/1990, fiind vorba de “exprimarea protestului împotriva dictaturii şi cultului personalităţii, împotriva terorii şi abuzului de putere din partea celor ce au deţinut puterea politică”. E adevărat, protestul s-a exprimat printr-o formă violentă, în condiţiile în care miliţienii respectivi deschiseseră focul şi răniseră demonstranţi. Dar oare poporul român avea dreptul doar la proteste non-violente împotriva regimului comunist?