Scrisori cĂtre Europa LiberĂ
DRAGI PRIETENI1
În oropsita şi de Dumnezeu uitată ţară a Românilor rânjesc semnele apocalipsului. Aici în sufletele celor născuţi sub zodia Mioriţei pasc turmele disperării mânate înspre pierzanie de către păcurarii fără de suflete şi de către lupii procopsiţi în dulăi de pază. Căci în fără de sufletele lor a încolţit şi dă rod floarea de mătrăgună, bălteşte otrava aducătorilor de suferinţă şi de moarte, a profanatorilor de lumină şi a uzurpatorilor de istorie.
Am devenit un popor de deţinuţi… fără haine vărgate şi fără de celule zăbrelite (acelea sunt ,,jucăriile” torturii doar pentru temerarii care îndrăznesc să spună NU mascaradei). Închisoarea noastră se întinde de la un hotar la altul şi e străjuită de mitraliere, iar în ultimul timp de garduri de sârmă şi gropi de pământ…
Suntem ,,liberi” să ne mişcăm şi… să fim ,mişcaţi, suntem ,,liberi” să ne adunăm şi… să fim adunaţi, să ne spargem plămânii de entuziasm şi să ne tăbăcim palmele de aplauze în cinstea celor care ne înfometează în frig şi întuneric, care ne umilesc până şi în sfinţenia iubirii… în cinstea celor care ne ucid monumentele istoriei şi ne profanează mormintele, ne terfelesc demnitatea prezentului şi ne ruinează speranţele viitorului…
Suntem ,,liberi” să preamărim dictatura unui clan în blazoanele căruia paranoia şi fudulia, viclenia şi cruzimea, incultura şi repulsia faţă de cultură se împletesc într-un simbolic contur de şarpe încolăcind harta nenorocitei noastre ţări.
Şi totuşi, umbrele disperării n-au devenit atotcuprinzătoare. Speranţa ne luminează încă dăinuirea. Ea este ca un foc sacru pe care îl întreţin mereu cei mai buni şi cei mai îndrăzneţi fii ai neamului nostru… uniţi în disperare, ca minerii de pe Valea Jiului sau ca muncitorii de la Braşov, ori izolaţi de poterele regimului, ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Deşliu şi cei şase conducători ai partidului… pentru a-i aminti doar pe cei mai recenţi din cei mai cunoscuţi.
Rezistenţa românilor însă popor paşnic şi blând dar teribil când ajunge la capătul răbdării este astăzi asemenea unui aisberg… Nu i se vede decât partea de deasupra. Formele de rezistenţă sunt numeroase şi diverse, dar din cauza regimului de teroare şi a lipsei de mijloace, ele rămân în cea mai mare parte necunoscute şi necoordonate. Una e însă atotcuprinzătoare… Tirania îi simte efectele dar rămâne neputincioasă în faţa ei… Poporul român se află într-o grevă generală sui-generis. Eşecurile tuturor planurilor, mult mai profunde şi mai cuprinzătoare decât apar ele în lamentaţiile şi ameninţările dictatorului îşi au originea, fără îndoială, în falimentara strategie politică şi economică, dar într-o măsură foarte importantă în reacţia ostilă a întregului popor faţă de această politică şi faţă de autorii ei. O ostilitate concretizată în muncă puţină şi de proastă calitate, sustrageri multe şi de toate felurile (pentru a se compensa astfel, fie şi parţial, mizerabila salarizare), mistificări de jos şi până sus ale realităţii.
În rezistenţa şi tăriile poporului nostru ni se află speranţa… Dar ea ne este întărită mereu de dumneavoastră, cei care în fiecare seară şi dimineaţă spargeţi zidul minciunii, luminându-ne întunericul şi dăruindu-ne floarea încrederii că nu suntem singuri.
Ea ne este întărită de nenumăratele şi tulburătoarele semne de solidaritate, nu numai ale fraţilor care au luat calea exilului, dar ale atâtor conştiinţe individuale şi colective din întreaga Europă.
Cuvintele rămân foarte palizi mesageri ai mulţumirii şi recunoştinţei noastre faţă de dv., faţă de poporul belgian şi conducătorii lui faţă de Franţa şi Elveţia, Anglia şi Italia, faţă de S.U.A., faţă de solidaritatea poloneză şi forţele democratice ale poporului maghiar care au fost şi sunt alături de suferinţele noastre, care şi-au ridicat glasul împotriva unui regim medieval în toaletă de secol XX.
Vă mulţumim tuturor şi ne exprimăm speranţa că veţi face tot ce este posibil şi pe toate căile pentru a ne ajuta să readucem România în Europa şi în pragul sec. XXI!
Este bine să se ştie un adevăr fundamental: principiul neamestecului în treburile interne îşi pierde orice valabilitate atunci când el este invocat de o bandă de uzurpatori de tip mafiot care terorizează prin puterea armelor şi a tuturor pârghiilor economice un întreg popor, lipsit în această confruntare de alte mijloace în afara libertăţii şi a vieţii fiecăruia dintre indivizii ce-l compun.
România face parte din treburile interne ale Europei şi ale întregii lumi. Iar cine încalcă legile lumii civilizate şi chiar legile bolnave hotărâte de el însuşi, n-are dreptul să beneficieze de inviolabilitate.
Nu uitaţi strigătele de ajutor ale poporului maghiar din 1956 care, deşi au fost auzite pretutindeni, au rămas strigăte în pustiu stinse sub şenilele tancurilor! …
Din ţara Românilor, de peste 10 ani, se aude acelaşi strigăt! … Atâta doar că tancurile de atunci au devenit buldozere, iar agresorii n-au mai venit din afara, ci din lăuntrul ţării! …
Ascultaţi strigătele noastre de ajutor şi ajutaţi-ne înainte de a fi prea târziu! …
Acestor rânduri pe care vi le adresăm dv. şi întregii lumi, am dori să le alăturăm şi un mesaj către Congresul al XIV-lea al P.C.R., instanţa care ar trebui să fie forul suprem al celor peste 3 milioane de comunişti şi nu instrumentul de manevră al clanului Ceauşescu, interesat în primul rând să-şi menţină puterea, indiferent cu ce mijloace şi cu ce preţ.
Vă rugăm să-l transmiteţi la postul dv. de radio, periodic, până la începerea congresului şi în timpul desfăşurării lui!
Dacă nu ne declarăm identitatea, nici alte detalii despre noi, suntem convinşi că veţi înţelege perfect raţiunea unui astfel de comportament. Sperăm să vă putem transmite şi alte mesaje.
Frontul Salvării Naţionale
APEL
CONGRESULUI AL XIV-LEA AL P.C.R.
Deşi ,,alegerea” dv, la congres a fost regizată după tipicul ştiut în vederea asigurării acelei mase inerte de oameni chemaţi să mistifice şi să tămâieze, să asculte şi să aplaude în ovaţii, ştim că în adâncul conştiinţei celor mai mulţi dintre dv. mocneşte dezgustul, ruşinea şi îngrijorarea faţă de situaţia catastrofală în care a fost adusă ţara de dictatura Ceauşescu şi faţă de marile primejdii care ameninţă viitorul nostru.
Credem că am ajuns în ceasul al doisprezecelea al acestui tragic impas al istoriei româneşti. Credem că măcar în acest ceas aveţi datoria sfântă de a deveni, cu îndrăzneală şi spirit de sacrificiu, dacă e cazul ceea ce teoretic sunteţi, dar practic n-aţi fost niciodată: reprezentanţii unui partid de peste 3 milioane şi, în mod declarat, reprezentanţii unui popor întreg.
Credem că e ultimul ceas pentru a da glas şi a hotărî în spiritul acelei conştiinţe lucide şi temerare care s-a auzit prin vocea lui C. Pârvulescu la Congresul al XII-lea. Vocea singulară de atunci trebuie să devină vocea colectivă de acum! Vocile foştilor conducători ai partidului din scrisoarea deschisă adresată lui N. Ceauşescu, vocile Doinei Cornea, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, toţi aceştia fiind în ultimă instanţă adevăraţii purtători de cuvânt ai poporului trebuie să se audă în congres şi să devină temei de analiză şi de hotărâre.
Imensa majoritate a poporului român vă cere, dacă aţi acceptat să deveniţi delegaţi la congres să reprezentaţi şi să apăraţi în mod autentic interesele lui:
1. Să aduceţi în dezbaterea congresului adevărul realităţilor noastre economice, sociale şi politice care să nu eludeze următoarele aspecte:
A. Întreaga viaţă economică este profund afectată de voluntarism şi incompetenţă, concretizată într-o politică economică falimentară, decisă aproape integral de N. Ceauşescu şi familia sa. Aceşti factori de decizie, fără nici o pregătire de specialitate care să le permită a înţelege mecanismele şi fenomenele economice în complexitatea dinamicii lor, n-aveau cum să ajungă la o strategie economică optimă de vreme ce intelectualitatea şi specialiştii de înaltă calificare au fost practic eliminaţi din actul deciziei, cu dispreţ şi cu ură.
Nepricepându-se la nimic, ,,conducerea superioară de partid” a decis că se pricepe la toate şi … a distrus economia.
S-au construit capacităţi de producţie care lucrează cu mult sub nivel proiectat.
S-au făcut investiţii iraţionale, risipindu-se miliardele împrumutate în obiective economice sau de altă natură, nerentabile şi niciodată amortizabile.
S-au hotărât planuri de producţie nerealiste care au ignorat mijloacele energetice, disponibilităţile de materii prime şi necesităţile de import.
S-au exportat produsele industriei noastre cu mult sub valoarea costurilor de producţie, ceea ce a însemnat, de fapt, risipirea averii naţionale şi dispreţ faţă de munca trudnică a clasei muncitoare.
Agricultura a fost distrusă prin distrugerea ţăranului. Exploatarea acestuia a căpătat proporţii mai grave decât sub regimul burghezo-moşieresc. Mărturiile sunt atât de numeroase şi atât de cunoscute încât ele se află la îndemâna fiecăruia.
Ce poate fi mai condamnabil şi mai compromiţător, din punct de vedere economic şi politic, decât faptul că agricultura se face cu studenţii şi elevii, cu militarii şi puşcăriaşii, iar când nici aceştia nu ajung, cu muncitorii din fabrici, şi că aproape în fiecare an o bună parte de recoltă rămâne pe câmp?
Ce poate fi mai antiuman, mai antisocialist, mai culpabil decât să vinzi peste graniţă, la preţuri derizorii, cea mai mare şi cea mai bună parte a producţiei agricole, într-un total dispreţ faţă de producătorii de bunuri materiale şi spirituale care au fost lăsaţi să flămânzească?
B. Erorile din economie şi-au avut reflexul lor în plan social-cultural.
I. A fost afectat profund nivelul de trai al populaţiei aducându-l la parametrii cunoscuţi doar în timpul războiului, uneori chiar sub aceştia:
lipsa alimentelor de strictă necesitate, a încălzirii şi luminării spaţiilor de muncă şi de locuit, a benzinei, a unor produse de strictă necesitate, de la pastă şi lame de ras, la piese de schimb pentru mai toate bunurile aflate în posesia unui cetăţean (ce ruşine mai mare poate cunoaşte un regim decât cartelizarea alimentelor şi benzinei, la sfârşitul sec. XX, într-o ţară atât de dăruită de natura ca ţara noastră?).
nivelul sub orice critică al asistenţei sanitare care a dus la creşterea îngrijorătoare a morbidităţii populaţiei, la reapariţia unor boli eradicate cu 20 de ani în urmă în urmă (sifilisul, tuberculoza, râia), la creşterea mortalităţii şi la nivelul scăzut al naşterilor în pofida ruşinosului şi abuzivului decret dat tocmai pentru a se asigura sporirea acestora; cauzele sunt multiple dar câteva se impun în primul rând:
· cele menţionate la punctul anterior cu privire la alimentaţie şi habitat;
· suprasolicitarea cotidiană a celor ce muncesc, fără compensarea materială şi morală corespunzătoare şi fără de nici o speranţă
· precaritatea actului medical datorat lipsei de medicamente şi a celorlalte mijloace elementare pentru îndeplinirea lui, suprasolicitarea medicilor, corupţia foarte răspândită ca urmare a lipsurilor de tot felul
· eliminarea practică de la asistenţa medicală a bătrânilor
nivelul sub orice critică al vieţii culturale, transformate de dictatură într-un act de perpetuă oficiere a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu şi a soţiei sale;
· generalizarea atamorismului
· suprimarea subvenţiilor pentru toate instituţiile de cultură, dar limitarea drastică a oricărei libertăţi de opţiune culturală
· transformarea ridicolă a televiziunii în ceva de două ore imposibil de a fi definit
· paralizarea activităţii uniunii scriitorilor şi a altor uniuni de creaţie
· privarea tineretului, mai ales, de mijloacele de acces la valorile universale ale muzicii, cinematografiei, teatrului contemporan
· poluarea activităţii sportive, în special a fotbalului, prin imixtiunile puterii politice şi prin erorile de tot felul care afectează competiţiile şi participările la întrecerile internaţionale
II. Învăţământul a fost foarte grav afectat, ca urmare a faptului că organizarea şi desfăşurarea lui a fost decisă de acelaşi cuplu, cu aceeaşi incompetenţă şi cu acelaşi voluntarism. De altfel, cum ar fi putut să decidă optim în problemele şcolii cineva pentru care şcoala este o vagă amintire, iar studiile superioare nici măcar atât?
Ce poate fi mai insultător şi degradant pentru învăţământ şi ştiinţă decât asumarea frauduloasă de titluri ştiinţifice şi academice şi mai ales conducerea acestui sector vital pentru oricare societate sănătoasă de către cineva fără pregătire, fără cultură elementară, de fapt fără nici o competenţă?
Urmările celor de mai sus se găsesc în situaţia catastrofală a învăţământului românesc, unul din cele mai apreciate pe plan european între cele două războaie mondiale. Toate articulaţiile sistemului au fost afectate.
Au fost anulate motivaţiile pentru activitatea şcolară, precum şi pârghiile de stimulare ori de coerciţie la îndemâna corpului didactic.
Desfiinţarea repetenţiei la ciclul elementar, sancţionarea profesorilor exigenţi în numele statisticilor triumfaliste, transformarea mijloacelor de verificare, a principiilor docimologice şi a bacalaureatului în adevărate parodii, sistemele nestimulative ale repartizărilor absolvenţilor, dezvoltarea aberantă a învăţământului seral toate acestea au generat nu numai un dezinteres general pentru învăţătură dar şi o infirmizare morală a tinerelor generaţii care, începând de la grădiniţă şi până la facultate, sunt modelate sub semnul minciunii, al demagogiei, al făţărniciei şi parvenitismului.
Ideea integrării învăţământului cu cercetarea şi producţia, generoasă în sine a fost compromisă prin exces şi mai ales prin imposibilitatea ei de realizare propriu-zisă, în cadrele cerute şi în condiţiile date. Rezultatul îl constată orice conştiinţă onestă.
Redusă cu peste 47%, pregătirea generală, teoretică şi modelatoare sub raport intelectual, a fost profund afectată, fără ca în schimb să se realizeze o pregătire practică autentică. Intreprinderile şi instituţiile unde este planificată o asemenea activitate n-au nici mijloacele nici motivaţiile pentru a o asigura, aşa încât practica a devenit un factor de perturbare a învăţământului şi a producţiei şi un prilej instituţionalizat de pierdere a vremii.
Statutul social şi profesional al cadrului didactic a fost foarte grav degradat, atât prin salarizarea mizeră cât şi prin umilirea permanentă la care e supus. Devenit un fel de slugă bună la toate, cadrul didactic a început să înţeleagă, din păcate că supravieţuirea lui depinde nu de calitatea muncii didactice, ci de promtitudinea cu care răspunde chemărilor primăriei şi activiştilor, ,,Cântării României” şi ,,Daciadei”, asigurării planurilor economice, ieşirilor cu elevii la mitinguri, vizite şi alte asemenea deşertăciuni propagandistice.
În esenţă, învăţământul a devenit un oficiu de prestări servicii, de cele mai multe ori gratuit la dispoziţia primarilor şi a altor activişti, pentru strângerea recoltei, pentru curăţenia localităţilor şi instituţiilor, pentru încărcarea şi descărcarea mijloacelor de transport etc. etc. etc.
C. Sub raport politic situaţia este şi mai gravă. Esenţializând anomaliile, din care au generat, în ultimă instanţă toate cele anterior relevate şi multe altele (ar fi necesară o Carte Albă pentru a le cuprinde şi analiza) se impun în primul rând următoarele:
a) S-a concentrat în mod anormal întreaga putere executivă şi legislativă în mâna unui singur om, de fapt a unei singure familii, suprimându-se orice control asupra felului cum este ea exercitată
b) S-a instituit un dezgustător şi foarte nociv cult al personalităţii, depăşindu-l chiar pe cel al lui Stalin care a pus viaţa politică sub semnul misticismului, al idolatriei.
Consecinţele sunt multiple:
desfiinţarea practică a partidului care este redus de fapt la N. Ceauşescu şi la familia sa; ceilalţi peste 3 milioane sunt doar nişte cotizanţi care au obligaţia să aprobe, să aplaude şi să omagieze tot ce hotărăşte secretarul general, indiferent dacă e bine sau rău, să aplice în viaţă aceste hotărâri, indiferent dacă ele sunt benefice ori dăunătoare, dacă pot fi aplicate sau nu; anularea principiului organizatoric al partidului, din cele două componente ale lui nemaifuncţionând decât centralismul; obsesia unanimităţii este blazonul acestei amputări; atât de trâmbiţatul democratism este o simplă ficţiune, atât în partid, cât şi în stat; exemplul cel mai recent ,,propunerea” de realegere a lui N Ceauşescu în fruntea partidului care a fost îmbrăţişată cu o ,,deplină umanitate” evident de familia sa şi de slugile care o deservesc;
promovarea cadrelor în munci de răspundere pe linie de partid şi de stat doar pe criteriul fidelităţii faţă de familia Ceauşescu; de aici, succesul impostorilor, a incompetenţilor, a demagogilor care procopsesc întru ruină mai toate domeniile puşi să le conducă
sterilizarea şi prostituarea mai tuturor formelor de cultură obligate să-şi cîştige dreptul la existenţă doar prin participarea masivă la oficierea acestui cult:
c) Este refuzat orice dialog autentic cu ţara, cu cei care împărtăşesc alte opinii decât dictatura. Sunt reprimate cu violenţă orice încercări ale unui asemenea dialog, deşi el se înscrie perfect în legile şi în statutul partidului. Măsurile de reprimare luate împotriva celor 6 conducători ai partidului, împotriva scriitorilor N. Dinescu şi D. Deşliu, a celor care s-au solidarizat cu ei, barbaria cu care este tratată o femeie curajoasă şi demnă de peste 60 de ani ca Doina Cornea adevărat simbol al rezistenţei româneşti împotriva dictaturii sunt tot atâtea mărturii ale încălcării legilor ţării, statutului partidului, legilor şi reglementărilor internaţionale.
d) Aplicarea principiului eronat privind omogenizarea socială şi naţională are numeroase efecte dăunătoare sub raport social. Acest principiu anulează spiritul de competiţie, afirmarea şi împlinirea valorilor, aspiraţia individului de a-şi depăşi mereu condiţia, aşa precum generează fenomene de discriminare naţională atât de dăunătoare convieţuirii armonioase şi unităţii unui popor;
e) Derivată din primele patru, alături de ruinarea economiei şi a vieţii sociale este falimentara politică externă, dusă îndeosebi în ultimii ani şi care dovedeşte nu doar voluntarism şi incompetenţă, ci şi un ridicol, un periculos infantilism politico-diplomatic în stare să prejudicieze prestigiul şi interesele noastre pe plan mondial:
încălcarea legilor internaţionale
comportamentul impertinent, agresiv şi obstrucţionist în viaţa şi organismele internaţionale
sfidarea O.N.U. şi a mai tuturor ţărilor lumii în care se exprimă poziţii critice faţă de politica de încălcare a drepturilor omului de către dictatura Ceauşescu
organizarea de acţiuni teroriste în străinătate, vânzările clandestine de arme în zonele de conflict militar, manipularea propagandistică, pe valuta forte a ţării a presei străine şi a unor instituţii, în vederea oficierii cultului personalităţii şi dincolo de graniţele ţării
erijarea în unic posesor al adevărului despre construcţia socialistă, blamarea experienţelor şi eforturilor înnoitoare din celelalte ţări socialiste şi prezentarea experienţei falimentare a socialismului de la noi drept singura adevărată şi autentică
ignorarea semnificaţiilor foarte grave ale emigrărilor în masă din România, mai ales a emigărilor din ultimii ani în Ungaria şi transformarea acestui fapt, ale cărui cauze se află tragedia adusă în ţară de dictatura Ceauşescu, în pretext de campanii ostile împotriva ,,vecinilor noştri”. Este o atitudine care-şi are explicaţia şi în procesele înnoitoare din Ungaria unde adevărurile aduse la lumină sună a funie în casa spânzuratului pentru dictatura de la noi; ridicarea gardului de sârmă de-a lungul graniţei cu Ungaria este nu numai o mare stupizenie politică dar şi o ruşine imensă pentru ţara noastră, amintind de sârma ghimpată a lagărelor hitleriste.
2. În spiritul aceleiaşi necesităţi de a afirma şi de a dezbate adevărul, pentru ca plecând de la el să se poată lua hotărârile cele mai înţelepte, să cereţi discutarea în Congres a scrisorilor deschise trimise secretarului general de cei 6 foşti conducători ai partidului, de Doina Cornea şi Dan Deşliu şi să hotărâţi anularea tuturor măsurilor administrative şi poliţieneşti luate împotriva lor, ca şi împotriva tuturor celorlalţi oameni care şi-au exprimat deschis opinii critice, privind viaţa economică, socială şi politică a ţării. Toţi aceştia n-au făcut decât să uzeze de drepturile prevăzute în constituţia ţării, în tratatele şi legile internaţionale la care suntem cosemnatari, de statutul partidului. Ei au făcut chiar mai multe: cunoscând practica curentă a dictaturii de a încălca orice lege, dacă aceasta nu-i convine, cunoscând violenţa cu care înăbuşă orice încercare de a pune în discuţie politica elaborată de ea, aceşti oameni şi-au asumat riscul confruntării cu tirania în numele adevărului şi al dreptăţii, în numele unui popor îngenunchiat, terorizat şi dus în pragul pierzaniei.
3. Să supuneţi discuţiei şi să decideţi cu cea mai mare răspundere pentru prezentul şi viitorul ţării hotărârea privind sistematizarea satelor. Deşi în principiu aceasta pleacă de la o necesitate reală, ea a devenit prin felul în care a fost gândită şi aplicată un adevărat atentat la fiinţa noastră naţională, la trecutul şi la viitorul nostru, un atentat inadmisibil la adresa individului, transformat într-un simplu obiect pe care statul îl manevrează cum vrea.
Cine i-a dat lui N. Ceauşescu drept de viaţă şi de moarte asupra oamenilor, familiilor, satelor şi oraşelor? Cine-i dă dreptul lui şi uneltelor lui la cinismul de a-i obliga pe oameni să-şi dărâme casele cu propriile mâini sau să ceară în adunări regizate sub semnul terorii să fie sistematizate, de fapt ucise satele?
Ne aflăm în faţa uneia din cele mai grave şi perfide ameninţări la adresa poporului nostru. O ameninţare pe care n-au gândit-o nici măcar turcii, ruşii ori austro-ungarii în vremurile când au dorit pieirea noastră.
4. Pe baza unei analize, în spiritul adevărului, a realităţilor economice, sociale şi politice, a problemelor ridicate în scrisorile menţionate, plecând de la principiul rotirii cadrelor, atât de consecvent aplicată de dictatură de la ea în jos de la faptul că N. Ceauşescu în pofida unor merite reale dovedite mai ales în primii 5 ani din cei peste 20 de când se află în conducerea partidului, a comis numeroase şi grave greşeli, având în vedere starea precară a sănătăţii sale şi vârsta înaintată, Congresul să hotărască eliberarea lui din funcţie şi reînnoirea conducerii partidului. Să decidă, de asemenea ca, pe baza unui dialog deschis şi autentic cu ţara, să se fundamenteze o nouă strategie şi tactică politică, menită să scoată ţara din impasul în care se află şi să mobilizeze toate energiile naţionale în realizarea lor.
5. Plenara C.C. al P.C.R. din 27 iunie 1989, abordând, e adevărat cu vizibil dezgust din partea multor participanţi realegerea lui N. Ceauşescu ca secretar general, a dovedit nu doar imaturitate politică, ci şi o totală iresponsabilitate faţă de partid şi faţă de ţară, un adevărat act de trădare a acestora.
Decriptitudinea biologică şi intelectuală vădită chiar la acea plenară de N. Ceauşescu, promisiunea cinică că va continua aceeaşi politică falimentară dusă până acum, recunoaşterea greşelilor, dar neanalizarea lor şi mai ales neanalizarea autocritică a contribuţiei lui fundamentale în săvârşirea acestora, cuvântarea de a doua zi, lamentabilă prin agresivitate, dogmatism, scleroză a gândirii şi mai ales prin lipsa oricărei perspective de a depăşi tragedia noastră istorică, toate acestea sunt argumente zdrobitoare, alături de starea în care a fost adusă ţara şi partidul, pentru nealegerea lui în funcţia supremă a partidului, pentru înnoirea sănătoasă a conducerii acestuia.
5. Credem că este poate ultima ocazie de a se opera cu înţelepciune şi în mod paşnic schimbările esenţiale pe care starea de criză actuală le impune cu necesitate. Este poate ultima ocazie de a evita un conflict social major, de a evita vărsarea de sânge la care aproape totdeauna duce disperarea.
Aveţi misiunea istorică de a evita o asemenea tragedie, aşa după cum aveţi datoria să vă gândiţi la răspunderea nemiloasă nu doar în faţa istoriei, ci şi a judecăţii imediate care nu va întârzia să vină. Răbdarea românului e proverbială, dar nu e fără de margini!
Frontul Salvării Naţionale
1 Acest mesaj a fost transmis de Europa liberă, la 27.08.1989. Fotocopiile după care s-a transcris textul de faţă au fost obţinute de către generalul Militaru. După ce ne-am cunoscut în martie 1990, în urma scrisorii deschise publicate de mine în Adevărul şi după ce a aflat că rugămintea adresată d-lui Emil Hurezeanu de a-mi transmite copii după mesajele mele, a rămas fără răspuns, dumnealui, nu ştiu pe ce căi, le-a obţinut şi mi le-a înmânat. Cu acea ocazie i-am oferit şi proba că eu sunt autorul lor, aşa cum îi spusesem şi d-lui Hurezeanu atunci când a pus la îndoială paternitatea scrisorilor. Cifrele din josul siglei Frontul Salvării Naţionale sunt un cifru care dau Al. Melian.
For additional interesting details on Melian and his experiences see, for example, http://www.tismana.ro/semanatorul/articole/2011/alexandru-melian.htm and http://www.confidentialpress.ro/?p=409
The Archive of the Romanian Revolution of December 1989 