Sunt mentionate cazuri din Brasov, Arad, Bucuresti, si alte locuri

1) Brasov:  „Civilii primeau arme de proastă calitate, însă în morga spitalului Judeţean au fost găsite persoane ucise cu gloanţe Dum-Dum, care nu au fost distribuite revoluţionarilor [lucru confirmat in filmul lui Maria Petrascu]”, a povestit Vasile Mardare.

http://www.mytex.ro/texrevoluTie/print/zilele-eroice-si-tragice-de-acum-20-de-ani_243189.php

2) Braşovenii şi-au comemorat eroii

de: H.O.

http://www.monitorulexpres.ro/?mod=ultima_ora&p=ultora_local&a=citeste&s_id=84036

http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=actualitate&s_id=84062

3) Arad:

“Ulterior aveam să aflu că un glonţ „dum-dum” a explodat lângă capul meu! Norocul meu a fost că în clipa respectivă palmele mâinilor îmi acopereau faţa, schijele intrând în mâna stângă. Atât eu cât şi Andrei Safaleru ne-am lăsat pe spate, între scaune. Am deschis ochii, eram speriat că am orbit. Am reuşit să-l văd pe şoferul Ciumedean Dănuţ căzut peste volan, curgându-i sângele din gură. Mai târziu am aflat că un glonţ ieşit prin gură, i-a rupt patru dinţi. Speriat mi-am întors capul în cealată parte, tocmai când mandibula lui Doru Miclea a fost străpunsă de un glonţ. Dintr-o dată mandibula „i-a sărit” câţiva centimetri în faţă şi un şuvoi de sânge i-a ţâşnit pe gură! Atunci Andrei Safaleru a făcut o greşeală capitală, s-a ridicat în fund, după care s-a aruncat pe burtă. În noua sa poziţie l-au străpuns 17 gloanţe! Unul i-a intrat în plămân, iar restul, până la 17 gloanţe, în bazin şi în rinichi! Tot atunci, un glonţ „dum-dum” m-a lovit în laba piciorului. În momentul exploziei, adidasul mi-a fost smuls din picior! Apoi cabina basculantei s-a rabatat înainte şi am căzut de pe pod între malul râului Mureş şi intrarea în Ştrand! După circa 40 – 50 de minute am fost adunaţi de militarii care au inspectat zona, să vadă pe cine au împuşcat!” („Întrebătorul din Agora”, vol.I, p. 268 – 278).

http://www.observator.info/eveniment-1/22-25-decembrie89

4) Bucuresti

Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.

5)  Câteva zile nu a mai muncit nimeni. Nu ştiam cine ne conduce, nici pentru cine muncim. Stăteam în curtea fabricii şi discutam evenimentele petrecute, ne dădeam cu părerea. În peretele unei hale vizibil ciuruit de misterioşii trăgători de elită, am observat un glonte mai puţin obişnuit. Era foarte lucios şi bine finisat şi nu era din bronz, ca de obicei, ci dintr-un oţel în genul celui folosit la cuţitele de strung. Era celebrul glonţ cu cap vidia. Am încercat să-l scot din zid dar nu am reuşit. Am plecat să caut ceva unelte ca să-l extrag, dar când m-am întors deja dispăruse.

Decembrie 1989, amintiri de la revoluţie

Se împlinesc 20 de ani de la acel decembrie însângerat. Pe vremea aceea eram un puşti de 21 de ani, care terminase armata de câteva luni şi trudeam într-una din fabricile patriei, mai precis “Uzina de maşini electrice Bucureşti” (U.M.E.B).

Deoarece, înainte de stagiul militar, nu intrasem la Politehnică, la Facultatea de Electronică şi nu reuşisem nici să mă pregătesc pentru sesiunea din acel an, singura opţiune viabilă fusese să mă alătur clasei muncitoare biruitoare.

Lucram cu tot felul de unelte şi utilaje grele, iar accidentele de muncă erau destul de numeroase. Destui tineri de vârsta mea se alegeau cu membre amputate, sau chiar mureau, iar fetele erau practic scalpate în anumite cazuri, când îşi agăţau părul în diverse componente în mişcare, ale utilajelor pe care lucrau, cot la cot cu bărbaţii.

Aici am aflat pentru prima dată despre “revoluţie”. Cam pe 16 – 17 decembrie s-a auzit, printre muncitori mai întâi, ca un zvon, apoi pe la megafoane, unde Ceauşescu ţinea discursuri despre “agenturili străine” şi “elementele huliganice” care vor să destabilizeze ţara. Oamenii lucrau cu urechile ciulite la difuzoarele răspândite prin hale, sau se adunau în grupuleţe şi comentau cu înfrigurare evenimentele. “N-auzi bă, că îl dă jos pe Ceauşescu?!” “E groasă rău de tot! La Timişoara e răscoală, mor oamenii pe stradă!”

Secretarul de partid, un individ trecut de 50 de ani, înalt, masiv, cu o căciulă de astrahan pe cap şi încălţat cu nişte cizme de piele groasă, aşa cum purtau ofiţerii  de armată, patrula agitat de colo-colo prin secţii. În zilele sale bune obişnuia adesea să urle la muncitori că “el este Ceauşescu în această fabrică”. Pe mine mă sancţionase cu mustrare, pentru că pe vremea aceea eram rocker şi aveam părul lung, lucru care nu se încadra în morala tinerilor din societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Acum “micul Ceauşescu” se dezumflase şi simţea că îi cam fuge pământul de sub picioare, ba chiar aveam impresia că se teme ca nu cumva muncitorii să se revolte împotriva lui şi să îl linşeze.

Pe 21 decembrie eram schimbul doi, aşa că dimineaţa eram acasă. Stăteam turceşte pe covor şi mă uitam la televizor, la mitingul unde Nicolae Ceauşescu încerca să “dreagă busuiocul” în ceasul cel de pe urmă. La un moment dat imaginea a început să tremure, Ceuaşescu a rămas blocat de uimire cu mâna în aer şi dinspre mulţime s-a auzit un vuiet de ţipete şi huiduieli care acopereau uralele şi aplauzele înregistrate pe bandă şi difuzate la megafoane.

A fost al doilea moment de şoc pentru telespectatorul român de atunci, după prima ştire, în stil Pro TV, din istoria României, aceea cu sinuciderea generalului Vasile Milea. Au urmat celebrele “Alo, alo…” ale lui Ceauşescu şi anunţul de toată jena, cu majorarea salariilor şi pensiilor cu 100-200 de lei. La nici o jumătate de oră de la acest eveniment incredibil, am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene. Din stradă se auzea un zgomot infernal, aşa cum nu mai auzisem niciodată, nici la meciurile de fotbal, nici la mitingurile populare la care eram scos cu forţa. Aveam impresia că trăiesc într-un film de război sau ceva de acest gen. “Jos comunismul!”, “Jos Ceauşescu!”, Jos Dictatorul!” Cine ar fi avut curajul să strige aşa ceva pe stradă în urmă cu câteva zile???

Mi-am urmat totuşi programul normal şi am plecat la serviciu, ca de obicei. Acolo mai toată lumea era adunată în secţie şi aştepta să primească semnalul de plecare. Am fost preluat imediat, împreună cu alţi câţiva tineri colegi şi am fost dus la comandamentul “Gărzilor Patriotice” din cadrul uzinei. Pentru cine nu ştie, “Gărzile patriotice” erau un fel de armată civilă
din care făceau parte practic toţi cetăţenii români de vârstă adultă, de regulă bărbaţi. Uniforma era aproape identică cu cea a armatei, cu singura diferenţă că, în loc de vestita bonetă, membrii gărzilor purtau un fel de bască sau beretă, aşa ca la vânătorii de munte.

Ajunşi acolo am primit imediat uniforme, iar pe post de armă câte o lopăţică rabatabilă de campanie, aceea pe care soldaţii o poartă la centură şi este folosită la săpatul tranşeelor. Am fost informaţi că vom merge în Piaţa Universităţii pentru a apăra ţara de huliganii unguri de la Timişoara care au venit să devasteze Bucureştiul. Lopăţelele în cauză erau destinate pocnirii în cap a acestor huligani.

Înainte să fiu îmbarcat în autobuzul cu destinaţia Piaţa Universităţii am aflat ce s-a întâmplat de fapt la mitingul care a declanşat rebeliunea de la Bucureşti, de la colegii din schimbul de dimineaţă care fuseseră trimişi acolo de liderii de  la partid. La un moment dat cineva din mulţime a aruncat o petardă, care a creat panică în rândul participanţilor. Femeile au început să ţipe şi mulţimea început să se îmbulzească şi să se calce în picioare. În situaţia creată, nişte băieţi mai solizi şi cu ochii albaştri au început să strige “Jos Ceauşescu!”, “Jos Comunismul!” şi alte asemenea lozinci agitând participanţii neavizaţi. Şi aşa a început nebunia!

Autobuzul a fost parcat pe o stradă laterală în zona hotelului “Intercontinental” şi ni s-a spus să aşteptăm ca la momentul potrivit să primim semnalul de atac împotriva “huliganilor”. Am stat aşa vreo 2 – 3 ore, timp în care oamenii care treceau prin zonă, fie ei revoluţionari, fie huligani şi terorişti, ne arătau gestul acela cu degetul, ne înjurau, ne făceau bulangii
sau ne băteau obrazul.

Marele meu noroc, pentru care, poate, astăzi sunt încă în viaţă, a fost faptul că nu am primit acel de semnal şi după un timp, nu mai ştiu exact, ori liderul de sindicat ne-a dat drumul, ori am hotărât eu să cobor din autobuz şi m-am îndreptat spre casă.

Stau şi acum şi mă chinui să îmi amintesc cum am reuşit să mă strecor prin mulţime, fără să fiu linşat, fără să fiu udat de tunurile cu apă şi fără să primesc un glonte în cap. Am ajuns la metro şi am pornit spre casă cu convingerea tot mai clară că nu era vorba de o revoluţie populară ci de ceea ce mai târziu aveam să aflu că se numeşte lovitură de stat.

În vagoane erau o mulţime de oameni, mulţi în perechi, uzi până la piele şi surprinzător, unii dintre ei erau foarte veseli râzând de parcă se întorceau de la un film sau spectacol distractiv.

Pe 22 decembrie nu m-am mai dus, am stat acasă şi am urmărit evenimentele la televizor, încă nefiind sigur dacă ce se întâmplă este real, sau doar visez. Am aflat în zilele următoare de la un coleg foarte entuziast, care fusese non-stop în Piaţa Palatului (acum parcă se numeşte Piaţa Constituţiei), cum zeci de puştani şi gură-cască de pe acolo fuseseră omorâţi de gloanţele, trase de soldaţii în termen, care ricoşau din pereţii clădirilor şi îi nimereau din greşeală.

M-am întors la muncă pe 23 sau pe 24 decembrie. În acele zile în Bucureşti domnea cu adevărat teroarea. Nu acea teroare închipuită din vremea regimului comunist, ci o teroare izvorâtă din teama pentru propria viaţă. Se auzeau peste tot vorbe că te poţi trezi oricând, în timp ce mergi liniştit pe stradă, cu un glonţ în cap, tras de lunetişti.

Am ieşit de la metrou, ca de obicei la staţia “Politehnica”, vis-a vis de complexul studenţesc “Leu” şi am luat-o pe bulevardul Ho Şi Min, actualul Vasile Milea, unde se afla uzina în care lucram. Am zărit un Oltcit avariat proptit într-un stâlp. Avea parbrizul şi un geam lateral făcute praf şi caroseria ciuruită de gloanţe. M-am apropiat şi am văzut la volan un bărbat corpolent îmbrăcat cu un pulover tricotat de mână cum se obişnuia pe vremea aceea, vânăt la faţă şi cu capul căzut într-o parte. Era mort. M-am mirat singur de faptul că nu eram deloc îngrozit, practic nu simţeam nicio emoţie. Am trecut mai departe şi m-am grăbit puţin pentru că din depărtare încă se mai auzeau rafale de arme automate.

Oamenii de prin zonă spuneau că bietul om din maşină fusese doborât de gloanţele lunetiştilor de pe acoperişul Academiei “Ştefan Gheorghiu” sau “Şcoala de partid”, cum se mai numea şi care avea sediul în apropiere. Apoi am aflat, tot din auzite, că a fost omorât de nişte muncitori idioţi din uzină, care au primit arme de la “Gărzile Patriotice”. Au început să se joace de-a războiul şi să someze trecătorii. Omul de la volan s-a speriat şi a acelerat, cineva a început să strige “Teroristul” şi au început să tragă în el până l-au omorât.

Câteva zile nu a mai muncit nimeni. Nu ştiam cine ne conduce, nici pentru cine muncim. Stăteam în curtea fabricii şi discutam evenimentele petrecute, ne dădeam cu părerea. În peretele unei hale vizibil ciuruit de misterioşii trăgători de elită, am observat un glonte mai puţin obişnuit. Era foarte lucios şi bine finisat şi nu era din bronz, ca de obicei, ci dintr-un oţel în genul celui folosit la cuţitele de strung. Era celebrul glonţ cu cap vidia. Am încercat să-l scot din zid dar nu am reuşit. Am plecat să caut ceva unelte ca să-l extrag, dar când m-am întors deja dispăruse.

A urmat execuţia lui Ceauşescu, de Crăciun şi un Revelion trist şi tăcut, când îmi amintesc că au fost interzise petradele, pocnitorile şi artificiile pentru a nu fi confundate cu focurile de armă ale teroriştilor.

Treptat, după aceea, viaţa a început să revină la normal. Ziarele au început să se înmulţească şi să publice cu frenezie, cele vechi şi-au declarat independenţa şi libertatea şi şi-au schimbat denumirile comuniste. Iliescu şi ai lui au format Frontul Salvării Naţionale (FSN).

Eram liberi. Sau cel mult aşa credeam atunci…

http://danl33.wordpress.com/2009/12/21/decembrie-1989-amintiri-de-la-revolutie/

6) Revolutie? a fost o lovitura de stat cu participarea maselor.Adica masele au reactionat peste asteptarile celor ce au pus la cale caderea lui Ceausecu.De tras cu arma s-a tras cu arma si cu tunul(atnculin cladirea Militiei) la Sibiu. am auzit tras cine a vrut ca arme aveau toti armata,securitatae ,militieni unii,garrzile patriotice etc.sau impartit arem ca la nuta numa cien nu a vrut sa ia nu a luat si cine nu a ticipat.In Timisoara a tras armata pe langa luptaori din trupele sppeciale Roamne si diversionisti straini mercenari.Toti au tras si au intaratat multime.Aveam un fost coleg de scoala in armata la Timisora si ei au tras la revolutie.O ruda militian detasat inainte de a incepe era la reciclare in Bucuresi,a zis ca la un metru de le au ajuns niste gloante in perete cu vidia speciale numai usla cred ca aveau asa ceva si straini,mercenari etc.. • CA

7)

Postat de vasile la 17.12.2009 09:13

Pot sa va spun ca eu am facut armata in timpul Revolutiei. Aspectul pe care vroiam sa vi-l marturisesc tine de faptul ca acest eveniment, Revolutia, a fost asteptat in toata luna decembrie, ’89. Nu intamplator primeam zilnic alarme seara tarziu, chiar noaptea cand trebuia sa ne adunam pe platou cu tot echipamentul de lupta si ni se spunea mereu ca urmeaza sa primim o alarma adevarata. In 16 decembrie, cand s-a primit alarma cu indicativul “Radu cel frumos”, la fel ne-am adunat pe platou si asteptam sa ne spuna “tovarasul” comandant sa mergem la dormitoare. nu s-a intamplat insa asha si toata noaptea aceia am incarcat * in TAB-uri. Apoi ne-au spus tot pe platou ca trupe de teroristi si diversionisti au intrat in Timisoara si vor sa destabilizeze tara. Am plecat de pe platou toti cu gandul ca vom nimici fara remuscari orice inamic sau terorist. Am primit ordin sa tragem si fara somatie si sa avem si cartus pe teava, pt ca acestia au arme cu infrarosii f performante si pot vedea si noaptea. Stateam 9 ore in post la obiectivele importante si 6 ore de veghe. Au urmat 3 sapatamani in care am facut cel mult o baie si in care dormeam cu pistoalele automate in pat, cu port incarcatorul plin cu * si cu inca patru incarcatoare pline in buzunarele de la mantai. Si la masa mergeam cu armele dupa noi. peste tot. sunt multe de spus, insa, in privinta teroristilor treaba e cat se poate de limpede. au existat. se folosea altfel de *, cu gloante din vidia, au fost prinsi in arest si chiar ne cereau tigari, dar nu stiau sa vorbeasca in lb romana. noi le aratam arma in schimbul tigarilor. apoi au venit ordine de sus si au fost eliberati. nu se stie nici acum de catre cine si de unde veneau acesti teroristi imbracati integral in combinezoane negre. de ce nu intrebati soldatii acelor vremuri din unitatile in care s-a tras? veti afla f multe amanunte, esentiale poate.

http://www.gandul.info/dupa-20-de-ani/20-de-ani-de-libertate-pro-tv-si-gandul-te-provoaca-sa-ti-spui-povestea-tu-ce-ai-facut-cu-libertatea-ta-citeste-revolutia-monicai-cum-l-au-impuscat-pe-tati-5185501

de Pescaru Octavian

23.12.2009

16 comentarii

	Mail
	Yahoo Messenger
	Digg
	Facebook
	Stumble Upon
	MySpace

Aboneaza-te la newsletter-ul GSP

// <![CDATA[//

Locul unde se odihneste Florin Butiri
(1/3)

Imaginea 2
(2/3)

Imaginea 3
(3/3)

Gazeta vă prezintă povestea unui tînăr rugbyst, Florin Butiri (20 de ani), omorît la Revoluţie. Nici pînă acum familia sa nu a aflat cine l-a ucis

1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ’89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.

După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.

Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.

“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă.

Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.

Încerca să stingă un incendiu
Familia a aflat ulterior ce la prietenii care l-au însoţit în ziua aceea cum s-a întîmplat. Florin a ajuns pe strada Nuferilor, lîngă direcţia RATB, unde ardea o casă. S-a dus să-i ajute pe proprietari, iar cei care erau cu el au povestit că din casa respectivă, o vilă, a început să se tragă. Au apărut 2 inşi îmbrăcaţi în salopete de muncitori care au început să tragă în cei care încercau să stingă incendiul. Florin a fost singurul atins de gloanţe. A căzut la pămînt şi spunea că-i e sete. A fost urcat într-o maşină şi dus la spital. Restul se ştie…

“Nu ne-au spus nimic”
Ruxandra continuă: “În anii următori, părintii mei au încercat mereu să afle cine l-a omorît pe Florin. <>, a fost răspunsul autorităţilor române, însă nimic pînă în ziua de azi. Anchetatorii ne spuneau că armata a fost de vină, însă n-am primit niciodată vreo informaţie concretă. Mama a murit acum 15 ani fără să ştie cine i-a ucis feciorul, iar tata de fiecare dată cînd vine decembrie nu mai ştie de capul lui”. La 20 de ani de la moartea lui Florin, familia Butiri nu ştie încă cine i-a răpit lumina ochilor!

“Florin era un băiat super. La fizicul lui, avea un viitor strălucit ca rugbyst. Nu era genul care sărea la bătaie, mai mult gura de el. Mare păcat că s-a stins aşa”
Silviu Toncea, fost căpitan Triumf în ’89

1)

http://www.mytex.ro/texrevoluTie/print/zilele-eroice-si-tragice-de-acum-20-de-ani_243189.php

Zilele eroice şi tragice de acum 20 de ani

Publicat in: myTex.ro – portalul tau de stiri online nr. 4980 din Ma, 22 Dec 2009

În urmă cu 20 de ani, în centrul Braşovului, aproape 100.000 de oameni strigau în faţa actualei Prefecturi: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”.

În Braşov, oamenii au început să iasă în stradă în 21 decembrie. Startul l-au dat muncitorii de la ICA Ghimbav, care, au aflat că de la Fabrica de Avioane urmează a fi trimise la Timişoara două elicoptere. Atunci, în curtea întreprinderii, oamenii au început să protesteze, apoi s-au îndreptat spre Braşov, conduşi de Ioan Demi. Între timp, după ce au urmărit la televizor celebra adunare populară din Bucureşti, când dictatorul a fost huiduit de muncitorii aduşi pentru a-l ovaţiona, iar transmisia TV a fost întreruptă, braşovenii au început să se îndrepte către sediul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român (actuala Prefectură). S-au aprins lumânări lângă magazinul Universal (actualul magazin Star), iar forţele de ordine au intervenit. Pentru scurt timp, mulţimea a fost împrăştiată. Coloanele de muncitori încep să apară, iar în jurul orelor 17.00, îşi face apariţia, în faţa Judeţenei de Partid, şi grupul de muncitori de la ICA Ghimbav. Se trag salve de avertisment, mulţimea strigă „Fără Violenţă!”, se aprind lumânări, iar oamenii îngenunchează. Clădirea Judeţenei de Partid este înconjurată de o mare de oameni, care au rămas în stradă până în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când populaţia a oferit militarilor ţigări şi alimente. În acelaşi dimineaţă, angajaţii marilor uzine vin încolonaţi spre centrul oraşului.
Personalul secţiei Speciale de la Uzina Tractorul, unde se produceau tanchete, modifică circuitele electrice ale vehiculelor, pentru ca acestea să nu mai poată fi folosite în reprimarea manifestanţilor. De altfel, şi muncitorii fabricii de autocamioane, unde se produceau vehicule blindate, au demontat roţile şi volanele blindatelor, încă din 17 decembrie, pentru a nu fi utilizate în reprimarea mişcării de la Timişoara. În jurul orei 9.30, o delegaţie a manifestanţilor este primită la Comitetul Judeţean al PCR, unde cer demiterea lui Ceauşescu, însă delegaţia este respinsă deoarece nu cuprindea „reprezentanţi din toate colectivele de oameni ai muncii”. Mulţimea iritată ripostează prompt, scandând: „Nu mai vrem minciuni!”. La orele 12.00 îşi face apariţia, în zona actualului Colegiu Naţional „Unirea”, un grup de timişoreni, printre care şi copii, toţi îmbrăcaţi în roşu. Câţiva manifestanţi au apărut cu o creangă de plop, de care sunt agăţate câteva pere şi un pantof, iar mulţimea strigă: „Plopul face pere”, aluzie la o legendă urbană conform căreia, la un moment dat, dictatorul ar fi spus că îşi va pierde poziţia când va face plopul pere şi răchita micşunele. Ulterior, dinspre magazinul Universal se iveşte alaiul condus de părintele Coman, cu un prapur purtat în faţă, cu steaguri decupate, dar şi cu cizme şi cârnaţi agăţaţi de beţe.
Locuitorii scot la geamuri televizoarele, astfel că braşovenii sunt la curent cu evenimentele de la Bucureşti. Se urmăreşte în direct fuga dictatorului, iar entuziasmul mulţimii atinge cote inimaginabile.

Apar zvonurile
Euforia a durat destul de puţin, deoarece  încep să circule tot felul de zvonuri, cum că ar fi otrăvită apa sau că vor fi atacate fabricile. În noaptea de 22 decembrie, pe străzile oraşului îşi fac apariţia maşini cu megafoane, din care se cheamă oamenii în centrul oraşului pentru a apăra Revoluţia. Noaptea, în jurul orei 2.00, se trage masiv din clădirea Modaromului, de pe Colegiul „Unirea”, din turla bisericii de lângă Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” şi din alte clădiri aflate în vecinătatea Prefecturii. În mai puţin de un sfert de oră sunt ucişi zeci de braşoveni nevinovaţi, veniţi să manifesteze. În dimineaţa zilei de 23 decembrie, oraşul arăta ca după un război urban, clădirea Hotelului Capitol fumega deoarece s-a tras cu aruncătorul de grenade asupra ei, iar platoul din faţa actualei Prefecturi, plin cu o zi înainte de manifestanţi, era acum gol. În schimb, spitalele din oraş erau pline până la refuz cu răniţi şi cadavre.

Ameninţarea teroristă
După aceste evenimente şi în contextul zvonurilor privind atacarea fabricilor de către terorişti se ia decizia scoaterii vehiculelor de luptă în stradă. Cum, în Braşov, unităţile militare nu deţineau vehicule de luptă, la Uzina Tractorul Braşov au fost asamblate în mare grabă două tanchete MLVM (maşini de luptă pentru vânătorii de munte), care au fost dotate cu muniţie de război, adusă de la unitatea de Securitate din Rulmentul. Tot în 23 decembrie, au mai fost asamblate încă două MLVM-uri, ce au rămas la dispoziţia conducerii fabricii, pentru a se riposta în cazul unor atacuri teroriste. „Aici exista fabrică de oxigen, fabrică de acetilenă, deci, dacă ar fi sărit acest obiectiv în aer, rădea jumătate din oraş”, povesteşte Aurel Moigrădan, inginer în cadrul Secţiei Speciale, unde se produceau aceste vehicule. Ulterior, au mai fost aduse de la Predeal alte şase tanchete. De asemenea, de la Întreprinderea de Autocamioane din Braşov au fost preluate şapte vehicule blindate de tip TERA, ce au fost dotate cu armament preluat de la Unitatea Militară de pe Strada Mihai Viteazul. Aici, potrivit declaraţiei unuia dintre revoluţionari, Vasile Mardare, s-a petrecut un eveniment asemănător celui de la Otopeni. „Înainte de a ajunge la unitate, am sunat pentru a comunica numerele de înmatriculare ale vehiculelor blindate cu care mergeam pentru a ridica armamentul. Soldaţii de acolo ne-au confundat cu teroriştii şi au început să tragă în noi. Ne-au distrus cauciucurile, iar blindajul era ciuruit. Din fericire, nu a fost nimeni rănit”, îşi aminteşte revoluţionarul. În acelaşi timp, de la Comisariat (actualul Centru Regional Militar Braşov), membrii Gărzilor Patriotice, dar şi civilii au putut ridica arme doar cu buletinul. Astfel s-a organizat paza principalelor fabrici şi s-au instituit filtre în punctele fierbinţi ale oraşului, pentru a se evita atacarea Rafinăriei, a Uzinei Tractorul sau a altor fabrici unde se produceau substanţe periculoase. De altfel, toţi locatarii blocului situat la intersecţia străzilor Toamnei şi Vlahuţă au fost evacuaţi în dimineaţa zilei de 23 decembrie, deoarece de pe clădire s-au tras focuri de armă.
Vehiculele militare au patrulat pe străzi până în 15 ianuarie, iar tanchete cu echipaje mixte, formate din civili şi militari, au asigurat ordinea în oraş. „Peste tot pe unde am patrulat, când apăream cu tanchetele, înceta orice foc”, îşi aminteşte unul dintre revoluţionari.

Multe semne de întrebare
Revoluţionarii se întreabă şi acum cine este vinovat pentru uciderea celor 69 de braşoveni, în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Parţial s-a răspuns, deoarece militarii care controlau ulterior clădirile din care se trăgea descopereau că se trăgea dintr-o clădire de către un grup al Gărzilor Patriotice sau oameni înarmaţi pe bază de buletin, în alte grupuri de gărzi patriotice sau civili ori militari. „Efectiv trăgeau unii în alţii, fără nici un discernământ”, îşi aminteşte Aurel Moigrădan. Acest scenariu pare a fi confirmat şi de Serviciul Român de Informaţii. Potrivit unui punct de vedere preliminar, publicat în volumul „Un pas spre libertate”, coordonat de Marius Petraşcu, masacrul din noaptea de 22 decembrie a pornit de la o rafală trasă de un angajat al Universităţii din Braşov, care a deschis foc automat din faţa actualei Prefecturi, gest ce a condus la dezlănţuirea bruscă a unei canonade în care s-au consumat peste 275.000 de cartuşe, soldată, în mai puţin de 20 de minute, cu 47 de morţi şi 79 de răniţi. În aceste condiţii, reprezentanţii SRI susţin că nu se poate stabili nici o culpă. De altfel, în acelaşi document se menţionează că cea mai mare parte a victimelor au fost cauzate de focurile de armă trase în mod accidental. Practic, teroriştii par a nu fi existat.
De cealaltă parte, rămân semnele de întrebare ale revoluţionarilor, legate de muniţia folosită şi de numărul mare de victime împuşcate cu precizie în cap. „Civilii primeau arme de proastă calitate, însă în morga spitalului Judeţean au fost găsite persoane ucise cu gloanţe Dum-Dum, care nu au fost distribuite revoluţionarilor”, a povestit Vasile Mardare. De altfel, el a reamintit şi de episodul petrecut la sfârşitul lunii decembrie, când în spatele actualului Grup Şcolar Industrial „Astra”, se pare că ar fi fost rănit un terorist. „Acolo am găsit urme de sânge, dar persoana împuşcată de noi a dispărut”, a mai spus acesta.

Se va mai afla adevărul?
Urmaşii martirilor Revoluţiei aşteaptă şi acum adevărul referitor la aceste evenimente. Astfel, nici Corneliu Boteanu sau Nicolae Ilici sau alţi părinţi ai căror copii au murit atunci nu au primit nici în ziua de azi vreun răspuns referitor la moartea copiilor lor. „Nu am aflat nici în ziua de azi cine a tras asupra unităţii militare unde îşi satisfăcea stagiul militar fiul meu. S-au făcut expertize, au constatat calibrele, ce fel de arme s-au folosit, dar nu am primit nici un răspuns. Tot ce am putut afla de la colegii lui Bogdan a fost că s-au folosit arme automate”, îşi aminteşte Corneliu Boteanu.