The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Personal Research & Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Archive for December 15th, 2009

Timisoara, decembrie 1989: “Piramida Umbrelor” (Orizont, martie 1990)

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 15, 2009

S-a dovedit mai tirziu prin 1990/1991, ca Roland Vasilevici, fost securist Dir. I (Culte) judetul Timis, era sursa…

Posted in Uncategorized | Tagged: , , | Leave a Comment »

15 decembrie 1989: Timisoara, inceputul sfirsitului

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 15, 2009

An excerpt from

A chapter from my Ph.D. Dissertation at Indiana University: Richard Andrew Hall, Rewriting the Revolution: Authoritarian Regime-State Relations and the Triumph of Securitate Revisionism in Post-Ceausescu Romania (defended 16 December 1996). This is the original chapter as it appeared then and thus has not been revised in any form.

Chapter Five

The Beginning of the End: Timisoara, 15-17 December 1989

A week after the mysterious attack by the masked intruders, all of the windows of the parochial residence and nearby buildings were smashed. Interestingly, the report drawn up for Bucharest by the Timisoara Securitate attempted to argue that “workers” from the Timisoara Mechanical Enterprise, offended by pastor Tokes’ behavior, had broken the windows. According to Puspoki, the use of a propaganda-like description was not accidental: the local Securitate was trying to present the incident as evidence of “the dissatisfaction of the working people of Timisoara” in the hope that it would finally prompt Ceausescu into approving definitive measures against Tokes.[42]

Was Ceausescu responsible for the fact that the Tokes case dragged on without resolution? Support for such a conclusion comes from the comments of Securitate officers Colonel Filip Teodorescu and Major Radu Tinu. Teodorescu was dispatched to Timisoara with sixty other Securitate information officers in order to “verify” the request of the local Securitate that proceedings for treason be initiated against Tokes.[43] Teodorescu laments:

Unfortunately, as in other situations…Nicolae Ceausescu did not agree because he didn’t want to further muddy relations with Hungary. Moreover, groundlessly, he hoped to avoid the criticisms of “Western democracies” by taking administrative measures against the pastor through the Reformed Church to which [Tokes] belonged.[44]

Major Radu Tinu suggests that Ceausescu’s approval was necessary in the case of Securitate arrests and that the local Securitate remained “stupefied” that after having worked so long and hard in gathering information with which to charge Tokes with the crime of treason, Ceausescu rejected the request.[45] Tinu speculates that Ceausescu “did not want to create problems at the international level.”

Because former Securitate officers rarely pass up the opportunity to absolve themselves of blame, and it would appear both easier and more advantageous to blame the deceased Ceausescu for being too unyielding in the Tokes affair, these allegations seem plausible. Thus, it would appear that because Nicolae Ceausescu was skittish of further damaging Romania’s already deteriorating relations with the international community, and the Tokes case was a high-profile one, he refrained from approving visible, definitive action against the pastor. The Securitate’s attempt to goad Ceausescu to bolder action would appear to confirm Ghita Ionescu’s suggestion that where the security apparatus comes to dominate regime affairs it attempts to impose its institutional prerogatives upon political superiors. Ceausescu and the Securitate appear then to have had sometimes conflicting views over how to resolve the Tokes affair in the quickest and most efficient fashion.

By December 1989, a huge group of Securitate officers were working on the Tokes case: the entire branch of the First Directorate for Timis county, the special division charged with combatting Hungarian espionage, high-ranking members of the First Directorate and Independent Service “D” (responsible for disinformation) from Bucharest, and members of the division charged with “Surveillance and Investigation.”[46] Puspoki describes Timisoara at this late hour as follows:

Day and night, the telex machines on the top floor of the [County Militia] “Inspectorate” incessantly banged out communications, while the telephones never stopped ringing. Minister Postelnicu yelled on the phone, Colonel Sima yelled through the offices and the hallways. The officers ran, as if out of their minds, after information, besieged neighbors of the pastor, and dispatched in his direction–what they call–”informers with possibilities.”[47]

Yet the case lingered on. On Sunday, 10 December 1989, Pastor Tokes announced to his congregation that he had received a rejection of his most recent appeal: the regime would make good on its threat to evict him on Friday, 15 December. He termed this an “illegal act” and suggested that the authorities would probably use force since he would not go willingly. He appealed for people to come and attend as “peaceful witnesses.”[48] They came.

The Evolution of the Timisoara Protests: Securitate Complicity or Tactical Miscalculation?

From the morning of Friday, 15 December until the afternoon of Sunday, 17 December 1989, regime forces were unable to halt the expansion of the street protests which began with the intention of preventing the eviction of pastor Tokes. Regime forces appear to have had several opportunities to intervene and put an end to these demonstrations, and either chose not to do so, or did so remarkably ineffectively. Indeed, at certain key moments, regime forces seem to have disappeared or ceded control of the streets to the demonstrators for extended periods of time. Moreover, eyewitnesses suggest that there were many plainclothes Securitate operatives among the crowds. Even if the Securitate had not intended for the scheduled eviction of Tokes to spark anti-regime demonstrations, had a faction from within it attempted to exploit this unexpected opportunity?

On the morning of Friday, 15 December 1989, the scheduled day of pastor Tokes’ eviction, small groups of three to four people from his congregation began gathering in front of the parochial residence at Piata Maria. The crowd gradually grew to number in the hundreds. At this stage, most demonstrators were still ethnic Hungarians. By evening, however, many Romanians had joined the crowd. The crowd now exceeded one thousand people. Interestingly, many of these Romanians were members of the Romanian Baptist and Pentecostal communities in Timisoara. Earlier that week, a senior member of Tokes’ congregation had informed these religious communities of the scheduled eviction and they had turned out in support of Tokes. By the evening of Saturday, 16 December 1989, the crowd had been swelled by the addition of high school and university students, and its radicalized contingents decided to march on the principal regime buildings in the city.[49]

Three factors which favored the genesis of these demonstrations deserve mention here. Timisoara, located less than fifty miles from both the Hungarian and Yugoslav (Serb) borders, has an uncharacteristically cosmopolitan climate for this part of the world. Through the years, majority Romanians and minorities of Hungarians, Germans, and Serbs have lived in relative harmony. The traditional absence of inter-ethnic tensions clearly strengthened the chances for protest to bridge ethnic boundaries. That the initial core of the Timisoara demonstrations was provided by members of religious communities–and especially religious communities which were persecuted because of their identification with a particular ethnic group or because they lay outside the mainstream (Orthodox Christian in Romania)–was also vital. Throughout the communist world, after an initial period of attempting to extinguish religious institutions, communist regimes had grudgingly come to tolerate their existence (if under strict control) and even to see them as a beneficial vehicle for absorbing popular dissatisfaction with the regime.

But in a country such as Romania–where almost every other societal institution (no matter how small or seemingly innocuous) had been destroyed, outlawed, or denied local autonomy–at the grassroots level religious institutions served as a unique hub for association and resistance. Thus, Hungarian religious institutions came to be viewed as vehicles for the defense of Hungarian ethnic identity even among secular Hungarians. The sense of community among those religious institutions most persecuted by the regime provided the basis by which a demonstration of a small number of Hungarians could transform into a large crowd in which Romanians were the majority. Finally, Timisoara’s proximity to Hungary and Yugoslavia, which enabled residents to pick up Hungarian and Yugoslav television broadcasts (the latter of which ran taped CNN broadcasts at night at the time), likely meant that the population of Timisoara was better informed than others in Romania about the collapse of communism elsewhere in Eastern Europe.

How had a protest of several dozen timid parishioners evolved into a radicalized crowd of thousands in less than thirty-six hours? The answer appears to lie in the cliched image of a totalitarian regime, so overconfident of its own control and endurance, and so drunk with its own propaganda, that it is caught off-guard by the slightest expression of open dissidence and misjudges the potential for further trouble. Such regimes are prone less to an impulsive, bloody crackdown against demonstrators, than to a confused mix of violence and concessions which reflects the regime’s own confusion and hesitation. The unclear message sent by such a confused response appears to have backfired in this case and emboldened the Timisoara protesters who, perhaps after what had happened elsewhere in Eastern Europe, had come to believe that anything was possible.

After what Tokes describes as an initial “half-hearted attempt to impose control” on the morning of 15 December, around midday the Securitate and Militia men at the scene suddenly withdrew. Guards who had been posted in front of the Tokes residence for weeks disappeared. They even took with them the vehicles they had warmed themselves in during their surveillance operations. That this was merely a tactical retreat is made clear by what happened later that evening. At approximately 10:30 p.m., with about one thousand protesters blocking the entrance to the parochial residence, the authorities finally reappeared.

Mayor Petre Mot and a small delegation of officials arrived on the scene. Mot feigned ignorance of the orders for Tokes’ eviction. Nevertheless, he pledged that he would arrange a temporary civil residency permit for Tokes; that Tokes’ pregnant wife, who was quite ill, would be able to see a doctor; and that the windows–so mysteriously smashed weeks earlier and now allowing the winter air to fill the apartment–would be repaired immediately. The proposed concessions achieved their goal and the crowd began to break up. Only about 150 people stayed to stand vigil through the night. Plainclothes Securitate men then moved in with clubs and dispersed these remaining demonstrators. On this first day, the regime’s carrot-and-stick approach succeeded. It was reminiscent of what had happened in Motru in 1981 and Brasov in 1987. The targets of popular hatred–the Securitate and Militia–had disappeared merely until the setting was more to their advantage.[50]

[42].. Puspoki, “Piramida Umbrelor (III).”

[43].. Teodorescu, Un Risc Asumat, 45-46.

[44].. Ibid., 90.

[45].. Bacescu, Din Nou in Calea, 78.

[46].. Puspoki, “Piramida Umbrelor (II).”

[47].. Ibid.

[48].. Tokes, With God, for the People, 1-4.

[49].. For information on the evolution of events on the 15 December see ibid., 1-20.

[50].. Ibid.

Posted in Uncategorized | Tagged: | Leave a Comment »

Vi se pragatea ceva regimul ceausist, august-octombrie 1989

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 15, 2009

Uzina Sadu-Gorj, august-septembrie 1989,

comanda de fabricatie a gloantelor explozive DUM-DUM

Referitor la existenta cartuselor explozive si perforante, dupa unele informatii rezulta ca in perioada august-septembrie 1989 la uzinele Sadu-Gorj s-a primit o comanda de executare a unor asemenea cartuse explozive.  Comanda a fost ordonata de Conducerea Superioara de partid si executata sub supravegherea stricta a unor ofiteri din fosta Securitate.

Asa cum s-a mai spus, asupra populatiei, dar si asupra militarilor MApN teroristii au folosit cartuse cu glont exploziv. Cartusele respective de fabricarea carora fostul director al uzinei Constantin Hoart–actualmente deputat PSM Gorj–si ing. Constantin Filip nu sunt straini, au fost realizate sub legenda, potrivit careia, acestea urmai a fi folosite de Nicolae Ceausescu in cadrul partidelor de vanatoare.

Consider ca lt. col. Gridan fost ofiter de Contrainformatii pentru Uzina Sadu–actualmente pensionar ar putea confirma fabricarea unor asemenea cartuse si probabil si unele indicii cu privire la beneficiar.  Daca intr-adevar aceste cartuse au fost fabricate in Romania atunci este limpede ca o mare parte din teroristii din decembrie 1989 au fost autohtoni, iar organele de securitate nu sunt straine de acest lucru.

(Sergiu Nicolaescu, Cartea revolutiei romane.  Decembrie ’89, 1999, p. 217.)

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , , | 6 Comments »

Iasi, 14 decembrie ’89: citeva articole uitate

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 15, 2009

Posted in Uncategorized | Tagged: , | Leave a Comment »

Timisoara, decembrie ’89: citeva articole uitate

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 15, 2009

Posted in Uncategorized | Tagged: , , | 2 Comments »

decembrie 1989: cine trage dintr-un ARO ?

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 15, 2009

Moartea vine dintr-un ARO al trupelor USLA Stefan Both Adevarul 3 decembrie 2009

REVOLUŢIE: Moartea care a venit dintr-un ARO al trupelor USLA

  • Ştefan Both
  • 4498 afişări
  • Joi 3 dec 2009


Georgeta Carpin regretă morţii din decembrie 89


Georgeta Carpin regretă morţii din decembrie 89

După 20 de ani de la Revoluţie, până în 20 decembrie când Timişoara a fost declarat oraş liber de comunism, redacţia Adevărul de Seară vă prezintă 20 de poveşti despre 20 de familii timişorene care au plătit cel mai scump preţ pentru cei 20 de ani de libertate: viaţa. Astăzi: povestea familiei Carpin.

Dănuţ Carpin era parchetar, iar duminică avea de făcut o lucrare de palux, la un apartament. Acolo s-a decis să meargă împreună cu prietenii la demonstranţie. Acesta a ajuns într-un grup care se deplasa spre Facultatea de Agronomie, aflat la intrarea în oraş. În faţa Uzinei de Textile, din Calea Aradului, s-a aflat un cordon al armatei, care nu lăsau pe nimeni să iasă sau să intre în oraş.

În momentul în care soldaţii i-au somat pe manifestanţi, dintr-un ARO s-a scos o mitralieră pe geam şi au început să tragă. Dănuţ a fost lovit de un glonţ în burtă, a făcut hemoragie şi a murit”, a declarat Georgeta Carpin.

Celebrul ARO al Ministerului de Interne şi-a făcut apariţia în mai multe zone ale oraşului, în zona Podului Decebal, în Piaţa Maria şi în Piaţa Traian. Din mărturiile martorilor, cei din ARO, îmbrăcaţi în salopete ale gărzilor patriotice, ridicau manifestanţi şi îi duceau în aerestul miliţiei judeţene.
Cei care au tras au rămas neidentificaţi. Se pare însă că era vorba de un echipaj al Unităţii Speciale de Luptă Antiterostistă, pentru că numai ei aveau în dotare acest tip de ARO, blindat.

În scurt timp de la deschiderea focului, la faţa locului a sosit o salvare, care l-a dus pe Dănuţ Carpin la Spitalul Judeţean. „Prietenii lui mi-au spus că a murit. Pe 20 decembrie m-am dus la judeţean. Vroiam să iau cadavrul să-l îngrop, dar nu am găsit nimic. A dispărut. La fel şi registrele”, a mai povestit Georgeta Carpin.

Psihoza gropilor comune

A urmat psihoza gropilor comune printre cei care şi-au pierdut persoanele dragi. Sute de oameni au luat la colindat cimitirele. S-a săpat în căutare de împuşcaţi în cimitirul Eroilor, în cimitirul săracilor şi pe o tarla din cartierul Freidorf. Au şi fost găsite câteva persoane împuşcate!
Corpul lui Dănuţ Carpin s-a aflat printre cele 43 de cadavre care au fost furate de securitatea şi duse cu un camion frigorific de la Comtim, la crematoriul Cenuşa, din Bucureşti.

De abia în ianuarie 1990 s-a aflat ce s-a întâmplat cu morţii. „Pentru că nu avea acte la el, în foaia întocmită de medic au fost trecute doar semnalmentele şi cum era îmbrăcat. Scria că e o persoană neidentificată! Era descris pantoful, pantalonii, geaca”, a mai declarat Georgeta Carpin.

„Păcat de cei care au murit”

După 20 de ani de la acele evenimente, Georgeta Carpin este extrem de dezamăgită. Pentru ea, Revoluţia nu a adus mult aşteptata schimbare. „Păcat de acei tineri care au murit. Nu este o mare schimbare. Tot acolo locuiesc unde am stat şi înainte de 89. Nu am altă locuinţă, nu am maşină, nu am nimic. Poate aş fi avut mai multe dacă ar fi trăit el”, a mai declarat Georgeta Carpin.

Aceasta susţine că nu a primit nici până astăzi nu a primit pământul promis de Primărie, pentru copilul lor. „Spun că suntem în evidenţa lor, dar nu au terenuri libere acum”, a mai declarat Georgeta Carpin. Femeia merge în fiecare an în pelerinaj la Bucureşti, la crematoriu şi în Popeşti Leordeni, locul unde a fost aruncat cenuşa celor arşi.

Doi morţi şi nouă răniţi în “Aradului”

În sinteza Parchetului Militar, despre evenimentele din 17 decembrie, din Calea Aradului, se spune că un detaşament de 50 de militari de la UM 01008 comandat de maiorul Surdu Dănuţ şi maiorul Negovan Petrică, au primit ordin să asigure paza Intreprinderii Textile.

În jurul orelor 22 o coloană de manifestanti s-a deplasat pe Calea Aradului, spre ieşirea din oraş. Când coloana s-a apropiat la circa 100 metri de poarta intreprinderii, militarii, care nu au cunoscut intenţiile demonstranţilor, au somat prin voce şi foc de avertisment. Demonstranţii s-au refugiat spre imobilul la parterul căruia se afla librăria Tudor Arghezi”.

Pe fondul deschiderii focului de către militari, din spatele coloanei de demonstranţi, persoane neidentificate aflate într-un ARO au tras împotriva manifestanţilor. În zonă au fost împuşcate mortal două persoane şi rănite nouă.


(Si altii aveau masinile ARO in decembrie 1989, dar in prim plan cine au tras dintre ele atunci?…)

BRASOV 15 noiembrie 1987

Se zvonea ca muncitorii care iesisera in strada urmau sa fie condamnati la moarte. Era duminica, ora 13.00, cand l-am vazut pe Catalin cu pancarta.

M-am asezat langa el. Dupa vreo cinci minute, ni s-a alaturat si Horia. Apoi a venit politia si ne-a arestat”, povesteste Lucian Silaghi. Alti studenti, aproape o suta de colegi de la Facultatea de Silvicultura si Exploatari Forestiere Brasov, au cerut eliberarea celor arestati. „In nici cinci minute, au aparut 7 Aro cu trupe USLA care i-au imprastiat”, spune Silaghi.

Ovidiu Eftimie, “Brasov 1987:  Revolta si Teroare” Evenimentul Zilei, 15 noiembrie 1987

TIMISOARA 17 decembrie 1989

Declaratie Kali Adrian Matei: nascut in 30 iulie 1968 la Timisoara, muncitor la IJPIPS (1989), impuscat in spate

In 17 decembrie am mers la lucru, unde lumea spunea ca huliganii au distrus orasul, ca s-a strigat “Jos Ceausescu!”, “Jos pantofarul!”. Eu am tacut, am asteptat sfirsitul programului, apoi am plecat acasa. Tramvaiele nu circulau. Ajungind la “Sinaia” am vazut o duba a militiei care circula si facea apel la intelegerea noastra. De la biserica ortodoxa la podul de la “Maria” circulatia era posibila pe o singura parte, geamurile de la magazine erau sparte si inlocuite. Un cordon de militari de securitate oprea accesul pe partea unde e biserica reformata. Ocolind, am vazut ca si in spatele strazii lui Tokes se aflau camioane cu prelata si doua masini ARO blindate, cu mitraliere jumelate. Linga ele, 6 persoane cu salopete verzi si casti.

(Suharu Anton, 17 decembrie 1989)
Cind am ajuns pe pod am vazut la lumina becului de pe stilp ca sint impuscat in piciorul drept. A inceput sa ma doara groaznic. M-am indreptat mai mult in fuga cu piciorul drept tiris cu gindul sa ajung la depoul de tramvaie, dar cind am traversat b-dul Leontin Salajan am fost interpelat de o masina ARO in care erau doi indivizi. Unul mi-a spus sa urc in masina, in spate. Am intrebat pentru ce si mi-a dat de inteles ca ma impusca daca nu fac ceea ce-mi cere. Acel individ era imbracat cu un costum inchis (gri) si pe cap palarie neagra. Sub haina mi-a dat de inteles ca are o arma, deoarece a dus mina dreapta spre haina. Mi-a deschis usa spunindu-mi ca nu se intimpla nimic, voi da o declaratie si imi da drumul. Dupa ce am urcat am vazut ca in ARO erau trei persoane intinse cu fata in jos. Mi-a ordonat sa ma culc peste ei. Eu m-am facut ca ma supun ordinului dar dupa ce a inchis usa m-am asezat pe bancheta din dreapta unde am inceput sa ma gindesc ca s-a apropiat sfirsitul zilelor mele. ARO-ul a intrat in curtea militiei judetene. Aici au deschis usa din spate si au spus jos. Eu am coborit primul, iar dupa mine ceilalti trei. Am fost predati la un militian solid si inalt care era impreuna cu doi militari de militie insotiti de bite proaspat facute. Militianul i-a intrebat pe cei ce ne-au adus “acestia ce au facut?”, la care cel ce ne-a deschis usa ARO-ului i-a spus rizind ca au vrut sa ia scaunul lui Ceausescu.
Carpin Danut ( 86 )
Profesie: Parchetar
Data nasteri: 1960
Locul nasterii: Timis
Calitate: Erou Martir

Data mortii: 17 decembrie 1989
Locul mortii: Timisoara, Calea Aradului
Cauza: Impuscat in abdomen
Vinovati: Persoane neidentificate care au tras asupra manifestantilor dintr-un ARO
Observatii: Ars la Crematoriul “Cenusa”

Nicolae Lacatus, din Timis, muncitor, a murit in 17 decembrie, impuscat in torace, in Piata Traian. A fost ars la Crematoriul “Cenusa”. Vinovati de moartea lui : indivizi neidentificati care au tras asupra multimii dintr-un ARO (al M.I.).

Sinteza Parchetului Militar despre revolutie: “Dosarul nr. 252/P/1992 – privind evenimentele ce au avut loc in 17 decembrie 1989 pe Calea Aradului din Timisoara.

In seara zilei de 17.12.1989, un detasament de 50 militari de la UM 01008 Timisoara comandat de maiorul Surdu Danut si maiorul Negovan Petrica, au primit ordin sa asigure paza Intreprinderii Textile Timisoara. Misiunea a fost ordonata de comanda UM 01024 Timisoara, la solicitarea conducerii intreprinderii.

In jurul orelor 22 o coloana de manifestanti s-a deplasat pe Calea Aradului, spre iesirea din oras. Cind coloana s-a apropiat la circa 100 metri de poarta intreprinderii, militarii, care nu au cunoscut intentiile demonstrantilor, au somat prin voce si foc de avertisment. Demonstrantii s-au refugiat spre imobilul la parterul caruia se afla libraria “Tudor Arghezi”.

Pe fondul deschiderii focului de catre militari, din spatele coloanei de demonstranti, persoane neidentificate aflate intr-un autoturism ARO au tras impotriva manifestantilor. Acest aspect este confirmat de martorii oculari si de 3 dintre raniti.

In zona au fost impuscate mortal 2 persoane si ranite 9.

Martorul ocular Mosiesei Petru declara ca cei doi decedati au fost impuscati de persoane necunoscute ce se aflau in acel ARO. Martorul Vidican Mihai, fost ofiter de securitate, declara ca in prezenta sa, un lucrator M.I. a afirmat ca a tras dintr-o masina pe Calea Aradului in 17.12.1989″.

Barzeanu Atanasie, 65 anit, medic primar, doctor in stiinte, chirurg, Spitalul Judetean Timisoara

“…sintem deci in 18 decembrie…Pe la orele doua si patruzeci, cind inchideam o operatie–Sava Florica, 33 de ani, vinzatoare la Loto-pronosport in cartierul Fabric, impuscata din mers, in Piata Traian, dintr-un ARO, pacienta prezentindu-se o echimoza cu distrugerea tesuturilor (plaga in diametru de 15 centimetri), a tesuturilor din regiunea epigastrica, inclusiv a muschilor drepti abdominali, cu ruptura a colonului ascendent transvers si a jejuno-ileonului, fiind in stare de soc grav traumatic, hemoragic–, fara sa-mi poti explica nici macar acum cu ce fel de gloante a putut fi lovita, pentru ca nu am identificat nici orificiul de iesire si nici pe cel de intrare, a venit o asistenta de la Chirurgie I, care mi-a spus sa merg la domnul Ignat.”

Titus Suciu, Reportaj cu Sufletul la Gura, (Editura Facla 1990), pp. 133-134.

BUCURESTI 21 decembrie 1989

Mai multe persoane au relatat ca, exact inaintea inceperii panicii, pe laturile exterioare ale multimii – dinspre Hotelul Negoiu si zona Hotelului Bucuresti – au aparut masini ARO din care au coborat persoane inarmate cu bate, care, penetrand cordonul de asigurare exterior, au inceput sa-i loveasca pe participanti.

SIBIU, 21 decembrie 1989

Doua autoturisme ARO si un autoturism Dacia au inconjurat grupul Piata Mare, facand arestari. Militienii din ARO albastru au facut 3 arestari, placand in viteza. Autoturismul 1-SB-3634 a demarat in viteza printre oameni, solicitand respectarea linistii si ordinei publice. ARO cu numarul 1-SB-1425 a fost intors cu rotile in sus si a fost incendiat de o tanara.

Sfântu Gheorghe, 24 decembrie 1989


Pe la orele 3 dimineaţa, trupele se aflau deja în cazarmă , într-un dispozitiv de luptă circular, conform unui plan prestabilit. Întrucât se trăsese în jurul unităţii, comandantul emisese deja ordinul de evacuare a locuinţelor pt. toţi locatarii din imediata vecinătate, conform procedurilor pt. astfel de situaţii. Cum misiunea cercetaşilor era să culegem informaţii, eu şi subalternii mei n-am rămas decât câteva minute în cazarmă pt. a ne acorda cu şefii dispozitivului de apărare, ca nu cumva să ne împuşcăm între noi. Apoi am plecat în 2 ARO, în afara oraşului, spre zona de nord de unde proveniseră împuşcăturile cu pricina. Era o zonă virană vastă, plină de smârcuri şi loturi parcelate, între malul stâng al Oltului şi calea ferata ce ducea spre Miercurea-Ciuc. Am coborât, ne-am dispersat în 3 echipe şi ne-am aşezat la pândă, în speranţa că vom depista ceva. Din locul în care ne aflam vedeam clar luminile oraşului, care de obicei la acea oră erau stinse, dar nu şi în Decembrie 1989. La un moment dat, telegrafistul mă întrerupe din reverie:
˝ – Tovarăşu´ locotenent, se transmit semnale luminoase în codul Morse dinspre şoseaua ce duce la Bacău˝.
Şoseaua curgea undeva la vreo 3 km în stânga noastră şi era inundată de farurile maşinilor care intrau sau ieşeau din oraş. Într-adevăr, dintr-un punct situat de-a lungul şoselei se transmiteau regulat semnale luminoase către oraş, cu faza lungă a unui autovehicul staţionat. Telegrafistul s-a apucat să noteze semnele pe jurnal la lumina lunii: linei-punct-linie-linie, în timp ce eu încercam să depistez cu cine corespondau cei care emiteau. Am rămas surprins să constat că se transmitea în acelaşi cod Morse, din vreo 5-6 puncte situate la nivelele superioare ale unor blocuri din oraş. Erau semnale clare de proiectoare si lanterne…?v=iCNZ8IIbSPo.
˝ – Ce zic, Aldea, ăia din afară?˝, m-am adresat transmisionistului, în timp ce încercam să descifrez un semnal transmis dintr-un apartament situat la ultimul etaj al unui bloc din centrul oraşului. Olteanul s-a apucat să-mi silabisească semnalele emise din autovehicul:
˝ – Zdesi, Başia! Komanda Volif, esli u tebia esti contact s comandai Vîvesca(˝ – Aici Turnul, echipa Lupul aveţi cumva contact cu echipa…?˝Nu era în regulă, am luat legătura prin staţie cu comandantul şi i-am explicat cum stă treaba.
˝ – Mergi de-i prinde pe nemernicii de pe şosea! Vezi, ai grijă de oameni!˝.
Ne-am urcat în maşini şi am ieşit pe şoseaua spre Bacău. O maşină de-a noastră a rămas cu sergentul Pop în urmă să blocheze eventuala fugă a celor care emiteau, iar eu cu cealaltă maşină am mers înainte pe şosea. Am văzut de unde proveneau semnalele, era un ARO alb, cu număr de Bacău, staţionat pe un drum lăturalnic, perpendicular pe şoseaua noastră. Am mers cam 100 metri înainte şi apoi am virat pe celălat sens de mers, ajungând la vreo 50 metri înapoia ARO-ului alb, căruia i se auzea motorul pornit. Am stins luminile şi am coborât, apoi ne-am făcut una cu pământul jilav, ţinând sub observaţie maşina împieliţată. I-am dat ordin lui Gal, tragătorul la RPG (…eature=related) să-şi ocupe o poziţie de tragere şi să aibă permanent în vizor ARO-ul alb. Telegrafistul mă atinge uşor şi-mi arată un semnal clar în Morse luminos, transmis cu o lanternă, în limba română, exact din comandamentul unităţii noastre.
˝ – Aici, R 22, schimbaţi urgent poziţia, sunteţi căutaţi!˝. Atunci ARO-ul alb a demarat brusc, încadrându-se pe şosea spre oraş. Printr-un cartuş de semnalizare roşu, am transmis ordinul celei de-a doua maşini să blocheze ARO-ul ce fugea. A reuşit s-o blocheze, însă ARO-ul alb a întors aproape pe loc, a urmat o răpăială scurtă de armă automată, apoi autotuturismul a luat-o pe şosea spre Bacău.
˝ – Foc, Gal!˝, i-am ordonat AG-istului, care în următoarea fracţiune de secundă asta a şi făcut. S-a auzit bubuitul grenadei, urmată de o vâlvătaie, maşina a mai mers haotic câţiva metri şi s-a răsturnat pe o parte, în şanţul ce despărţea câmpul de şosea. Din întuneric s-a auzi o voce ce ne ruga cu un puternic accent basarabean să nu mai tragem, că se predau.
I-am scos afară pe ocupanţi, unul câte unul, cu mâinile la ceafă: erau 4, îmbrăcaţi în salopete vătuite, kaki şi negre. Am verificat maşina şi am găsit câteva grenade şi 2 pistoale ce le vedeam pt. prima dată: Stechkin automat, despre care ştiam cum arată doar din poze şi că e atât în dotarea atât a KGB, cât şi a unor forţe speciale din cadrul Securităţii noastre. Sergentul Pop era rănit de glonţ în umăr, însă nu se arătat afectat.
N-am uitat de transmisia din comandament şi l-am înştiinţat pe comandant urgent, că cineva din rândul nostru trăda. Ne-am urcat în maşini şi ne-am îndreptat spre unitate. I-am băgat la arest pe terorişti, pt. că terorişti erau dacă aveau arme şi trăseseră. Doar unul avea acte, şoferul, era băcăuan, iar maşina era a lui. În unitate, surprize, surprize: CI-istul (ofiţerul de contraspionaj) era la arest. El transmitea semnalele luminoase şi în timp ce noi aveam treabă cu ARO-ul alb, comandantul îl arestase.

TIMISOARA, 24 decembrie 1989

“Un ARO care aduce moartea”

Revenind la duminica aceea de 24 decembrie, lucrurile au inceput sa se mai linisteasca.  Am iesit in oras la barajele facute de soldati impreuna cu civilii.  Deja fraternizasem…Pe la ora prinzului, dinspre gara Timisoara Est catre unitatea noastra, pe strada Borzesti, venea un ARO al MI.  Numai ei aveau in dotare tipul acela de masini blindate [e vorba de un ABI ?], cu turela si mitraliera.  Eu eram cu niste civili, cu un ofiter slabut si inalt de la batalion si un maistru militar mai in varsta.  Am oprit masina.  Inauntru erau 3 sau 4 barbati imbracati cu haine de Garzi Patriotice, fiecare cu cate un pistol mitraliera tip MI, cu pat ratabil si teava scurta, munitie si saculete de strans tuburile (!!).  Astia ne-a pus pe ganduri pentru ca cine trage cinstit nu era interesat ca un glont isi pierde tubul pe unde s-a tras, fara sa fie recuperat…Pe cand saculetele acelea se amplasau pe arma pentru a putea fi sigur ca recuperezi toate tuburile de la cartusele trase si nu lasi urme…De asemenea, mitraliera de la turela avea banda cu cartuse montata…Masina a fost retinuta si ei dusi la unitatea noastra.  Interesant este ca, in urma cu vreo doua ore, niste civili ne-au relatat ca, la o coada la lapte–undeva in zona–s-a tras asupra oamenilor dintr-un ARO blindat, cu mitraliera…Asta se intamplase pe la Calea Aradului, cam la 1 km si ceva de noi.  Masina pe care o oprisem era exact la fel cu cea din care ni se relatase ca s-a tras.  Dar, puteau fi si mai multe masini de acest fel.

Liviu Stefanut, fost soldat, UM 01864/l Timisoara, cu Dan Preisz, “Teroristii Timisoarei,” Romania Libera, 21 aprilie 1994

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , | 1 Comment »