It is not such a mystery who killed with dum-dum explosive bullets in Timisoara and Bucharest before Nicolae Ceausescu fled on 22 December 1989…

Pe certificatul medical de constatate a decesului soţiei scrie: plagă împuşcată torace, glonţ exploziv. Deci a explodat în inimă glonţul, iar Procuratura Militară, după declaraţiile care au fost, care le-am dat eu, mi-a dat alt certificat care zice că a fost în coloana de manifestanţi de la Podul Decebal din Timişoara şi a fost împuşcată în seara din 17 Decembrie.

Masacrul de la Podul Decebal

I.B.: În prezent, sunt vicepreşedinte la Asociaţia Memorialul Revoluţiei şi în această calitate reprezint urmaşii cu probleme lor, acuma, după 18 ani, în această asociaţie.

I.B.: Sâmbătă seara, în 16, eram organizatorul Competiţiei Cupa 30 Decembrie la Minifotbal pentru Întreprinderea din Ambalajul Metalic unde eram instructor şi organizator. Aveam meciul de fotbal la Sala 2 şi, când am ieşit de la foarte târziu, am văzut ceva mişcări, dar nu mi-am dat seama. … eram în temă cu toate … ascultam Radio Europa Liberă,  Radio Novisad .. mai ales că unul dintre cumnaţii mei, cel mai mic, Vălean Vasile, deci fratele Leontinei, a făcut frontiera din Timişoara înspre sârbi de nu ştiu câte ori, a fost şi prins, a făcut un an de detenţie la Popa Şapcă  … Probabil că familia i-a fost urmărită, probabil că familia mi-a fost urmărită, fiindcă de la noi se pleca şi el era şi un fel de ghid care ducea şi pe alţii, aşa că ştiam că dincolo se trăieşte mai bine. Dimineaţă la ora 6 sau 6.30, aşa cum eram eu de obosit, m-am trezit ca niciodată duminica. În dimineaţa aceea, am văzut că soţia doarme liniştită şi, ce mi-a venit mie: să-i fac o surpriză. La alimentară şi la aprozar, în Calea Girocului unde locuiam, erau nişte cozi mari şi se găseau de toate. Deci, în noaptea aia, datorită mişcărilor care au fost în oraş, or dat din depozite tot ce or avut în alimentări ca să fie lumea mulţumită şi să îşi cumpere alimente. Şi la acele cozi, am aflat ce s-a întâmplat în noaptea respectivă, că or fost tineri pe străzi şi au strigat „Jos Ceauşescu! ” … Şi-atunci am zis că şi în România se întâmplă, că Ceauşescu nu mai apucă Crăciunul, asta i-am spus soţiei, am zis că o rog să vină cu mine, să mergem la Maria să vedem ce e acolo. Ştiam că s-a plecat şi mi-a promis: „Da vin, dar tu îmi promiţi că vii cu mine la biserică?”- Ea mergea la biserică tot la Maria, la … acolo,pe Bega, la Betel, la Petre Dugulescu. Şi am promis că – da. Şi-atunci, de comun acord, am plecat pe la ora 9.30 -10.00, la biserică, pe la Maria. Dar n-am plecat singuri, am plecat cu ăl mic în braţe şi pe umeri … înainte de Maria tramvaiele s-au oprit. Am mers pe jos până la Cluj şi de la Cluj am plecat cu tramvaiul până aproape de Maria şi-acolo mai multe tramvaie erau oprite una după alta … m-am dat jos din tramvai ca şi alţii, şi aşa s-a adunat lumea, după ce circulaţia s-a întrerupt înainte, toată Piaţa Maria era înconjurată, strada lui Tokes, şi nu se putea circula decât pe trotuar, pe partea cealaltă şi pe străzile din spate. Dar, eu fiind cu copilul pe umeri şi cu soţia lângă mine, am zis – Hai, că trecem! Nu mai ocolim. Trecem că noi pe-aici avem drumul. Doar n-o să mă oprească cu copilul. Şi-ntr-adevăr, soldaţii care înconjurau acolo nu mai au fost vigilenţi şi am trecut printre ei. Am intrat în interiorul cercului, cine erau, erau civili care vorbeau şi erau şefii de partid, securitatea … am trecut pe-acolo pe lângă ei, nu s-o legat nimeni de mine, am trecut în partea cealaltă, am ajuns în zona magazinelor sparte. Acolo am văzut scutieri cu baionete, mai nervoşi fiindcă acolo era lume multă, deja se trecea pe trotuar, dar nu se putea intra înspre Maria, înspre Tokes. Magazinele erau sparte Şi am trecut pe lângă ele Şi am mers la biserică. La biserică a fost o cununie de baptişti şi am asistat acolo … deci a fost oarecum o înştiinţare cum că Dumnezeu acţionează şi în stradă. N-am stat până s-a terminat slujba, am ieşit mai repede cu vreo juma de oră findcă nu aveam răbdare şi tot i-am făcut semn la soţia că plecăm, plecăm, până la urmă am ieşit cam pe la ora 12, 12 şi ceva, când am ieşit exact când, la Maria, defila coloana de soldaţi care duceau drapelul de luptă şi cântau cântecele acelea patriotice. Şi, în urma lor s-a format o coloană de copii, de tineri care mergeau dezordonat, dar mergeau în urma coloanei. Şi, după ce au trecut de Maria şi au luat-o peste podul de peste Bega înspre Catedrală, atunci coloana s-a îngroşat şi a început deja să se strige câte o lozincă … eu am rămas în urmă, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu coloana aceea care ducea drapelul …, dar la Catedrală era lume multă. Şi de aia spun că nu mai Ştiu ce s-a întâmplat cu cei care au ieşit, fiindcă în noaptea de 16 s-au înţeles că ne întâlnim din nou la Catedrală, dar nu ştiu la ce oră. Şi ne-am unit cu cei de la Catedrală, după aia am plecat spre Operă … Cred că era 12.30. Am plecat spre Operă, unde se auzea ceva gălăgie … şi-ntr-adevăr acolo s-a format o coloană care a început să strige lozinci. Coloana respectivă s-a îndreptat înspre Complexul Studenţesc, deci pe strada … din parc peste Podul Michelangelo, deci nu pe partea ceastalaltă, ci prin spate pe lângă muzeu. Am intrat şi noi în acea coloană, eu am fost foarte nerăbdător să strig lozinci şi, cu copilul în braţe, tot chemam soţia să vină mai repede şi până la urmă n-am putut să ajung acolo între primii unde se striga cel mai tare. În spate era lumea mai răsfirată, dar în faţă era un grup care striga lozinci foarte sonor şi se auzea foarte puternic şi acolo am vrut să ajung. Pe cei din faţă i-am ajuns cam pe la Podul Michelangelo, dar până acolo, cum eram cu copilul în braţe şi mergeam pe centrul străzii, pe trotuar erau doi bătrânei care văzând că, copilul strigă împreună cu noi:<Libertate! Libertate!>, era pe umerii mei şi striga: <Libertate!, Libertate!> , au venit înspre mine şi, cu lacrimi în ochi, bătrânii ăia au pupat copilul şi au rămas impresionaţi că a strigat şi el: Libertate! Şi pe urmă, am dat copilul la soţia şi am plecat chiar în faţă. Acolo în faţă, pot să spun că, după revoluţie, i-am recunoscut, lideri erau: Petre Boroşoiu, era un om cu barbă, cu un palton lung, negru, care dădea tonul la lozinci, şi în jurul lui s-a format grupul acela care striga foarte puternic lozincile respective. Mi-aduc aminte că Boroşoiu avea rolul de a conduce şi de a da tonul la lozinci, iar Viorel făcea ordine, oprind coloana să se adune toţi, să fie mai aproape, iar copiii care o luau înainte îi oprea şi îi trimitea în spate, să nu fugă în faţă că erau şi copii mici. Şi am ajuns în Complex, acolo m-am pierdut de soţie … În Complex, s-au strigat multe lozinci: „Români veniţi cu noi şi voi sunteţi români!”. „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” Lozincile au fost foarte diverse. Studenţii n-au coborât fiindcă erau căminele închise. Am văzut că, de la parter a sărit cineva pe geam, dar e nesemnificativ … Am aflat ulterior că studenţii erau plecaţi acasă … De Sărbători, dar le-a dat de data asta liber mult mai repede … soţia a plecat acasă cu copilul, findcă noi locuiam în Girocului, iar eu am pornit cu una dintre coloane fiindcă din Complex, iară, s-au format coloane care au plecat unii la Catedrală, alţii la Consiliul Judeţean, Prefectura actuală, unde erau organele de partid, şi ziceam că acolo să manifestăm. Şi-am intrat într-una dintre coloane şi-am pornit-o din nou peste Podul Michelangelo, dar după ce-am trecut podul n-am mai mers înspre Operă, şi am mers înspre Consiliul Judeţean, deci pe lângă Conti şi la dreapta, la Consiliul Judeţean. Coloana era imensă fiindcă pe traseu veneau alte coloane mai mici decât pe străzile laterale. Una a venit din Calea Girocului, alta a venit dinspre Catedrală, deci se formau mereu coloane. Şi se uneau şi se despărţeau, şi iar se formau pe toate străzile Timişorii. Şi coloana asta fiind cea mai mare, s-a unit cu noi şi am plecat înspre Consiliul Judeţean. Ei acolo, de la Poştă, până la Consiliu Judeţean, om lângă om a fost acolo, deci să zicem că au fost, ştiu eu, un 50 de mii, 100 de mii de manifestanţi care înaintau înspre Consiliu Judeţean, ca să ne spunem ce avem de spus şi, eventual, să ne vorbească cineva ce-o să se întâmple cu Ceauşescu. Că noi strigam clar: Jos Ceauşescu! Jos comunismul! … Reacţia a fost că, pe traseu erau maşini militare, erau militari, dar se dădeau la o parte din faţa coloanei … Când coloana se apropia de ei, deci ei nu aveau arme, nu erau violenţi, deci în timpul zilei, duminică dimineaţa şi se dădeau deoparte şi ne lăsau să trecem. La Consiliul Judeţean, în schimb, au fost forţe foarte numeroase care înconjurau Prefectura şi nu ne lăsau să ne apropiem, erau maşini militare, două, trei tunuri de apă care ne-au aşteptat ca să ne împrăştie cu apă şi soldaţi cu baionetele puse, cu scuturi care erau unul lângă altul şi barau trecerea. Când ne-am apropiat la vreo 20 de metri, am refăcut coloana, ne-am pus om lână om, am chemat să vină în faţă femei şi copii, am zic că n-o să aibă curajul să tragă … deoarece ne ameninţau şi începeau să dea ordine ca să tragă să … dar nu mai puteam să nu mai înaintăm, că cei din spate făceau presiune. Şi tot înaintam până când s-a dat ordin ca să se acţioneze cu turnurile cu apă. Şi au început să arunce cu apă pe noi şi-atunci s-a provocat o dezordine. Tinerii au mers pe lateral, pe trotuar, au smuls pietre din caldarâm, au rupt crengi din copac, au înconjurat aceste tunuri, militarii care erau mult mai puţini decât noi au fugit în spatele Prefecturii, s-au retras, iar turnurile de apă au fost cucerite şi devastate. Geamurile sparte, rupt tot de pe ele, cei care erau au fost invitaţi să iasă afară, nu s-au opus şi n-am văzut pe nici unul să lovească. Erau porţile mari ale Prefecturii închise şi baricadate înăuntru, dar câţiva tineri s-au urcat pe un geam lateral, au făcut o scară, s-au urcat pe umeri şi au spart geamul, au deschis pe dinăuntru şi au intrat pe geam şi au reuşit să meargă să deschidă poarta. Au deschis poarta mare de la Prefectură, şi-atunci a intrat foarte multă lume, mai ales tineri care erau mai curajoşi. Eu am rămas afară şi n-a durat două minute până când ce-i care au ajuns la balconul de la Prefectură au ieşit în faţă şi au început să strige: Victorie! Victorie!… Eu eram cu mâna sângerândă că am dat şi eu cu mâna într-un geam de la TAB-ul respectiv, nu ca să-l sparg, dar aşa ca protest, şi cum deja era crăpat geamul respectiv de o piatră, m-am tăiat în geamul ăla … Deci, s-a strigat, foarte intens „Libertate!, Libertate!, Victorie!, Victorie!” După aia au început să cadă de la balcon tot felul de sticle, de băuturi, ţigări scumpe şi după aia mobilier, tablourile lui Ceauşescu şi Elena, lumea le prindea şi le călca în picioare. Asta a fost o bucurie care a durat cam 10-15 minute, timp în care, vreau să spun că, prima care a ajuns la balcon a fost o tânără cu un drapel găurit, care a strigat <Victorie! Victorie!> cu noi … Şi-acea tânără de-atunci tot întreb … e de negăsit. Dacă e revoluţionară la ce asociaţie este, dacă e rănită … că poate a fost arestată, că pe urmă au făcut arestări înăuntru … dacă a fost arestată ar trebui să fie pe lista ALTAR-ului, daca-r fi moartă ar trebui s-o ştim la noi, la asociaţie, fiindcă lista cu morţii o ştim şi aparţinătorii … Nu figurează niciunde, nu este de negăsit şi nici nu e revendicată printre morţi. Deci, consider eu că e dispărută şi moartă, iar primul mort al Revoluţiei nu s-a întâmplat seara, ci s-a întâmplat acolo, la Prefectură, şi mai zic eu c-a mai fost încă un mort, fiindcă în momentul următor, când forţele de ordine din … care s-au retras în spate şi de la Podul Decebal şi prin spatele Prefecturii …când am venit noi nu erau aşa de mulţi. S-au regrupat şi au venit, am înconjurat acel spaţiu, Piaţa Prefecturii şi au venit ameninţător înspre oamenii care erau acolo. Cei care erau mai în spate şi nu erau aşa revoltaţi, bineînţeles când au văzut că vin cu baionetele spre ei, şi cu ameninţări, au fugit. Şi le-a făcut loc ca să plece. Şi pe urmă au rămas tot mai puţini,acolo, în cadrul Prefecturii, eu am fost printre ultimii care am fugit de-acolo … fugeau soldaţii după noi să ne ameninţe, şi-n momentele alea, probabil, s-au făcut arestări, în Prefectură, la tinerii care au rămas pe-acolo … dar vreau să spun că, pe treptele Prefecturii era un tânăr, zic eu nu chiar tânăr, de 35-40 de ani, îmbrăcat aşa destul de modest, care era plin de sânge şi zăcea pe trepţe. Deci înseamnă că, cineva l-a înţepat cu baioneta, nu se trăgea atunci. Sau sub o altă formă, nu se ştia. Deci puţinii care am mai rămas acolo, am vrut să ne apropiem şi am zis că: Lăsaţi-ne să luăm rănitul ! Şi nu ne-au lăsat să-l luăm, dar nici ei, cei din Armată, ofiţerii care erau acolo, soldaţii … nu l-au ridicat de acolo. Şi asta a durat, să zic două trei minute, până când au venit şi-ntra-adevăr ne-au alungat pe ultimii rămaşi acolo şi ne-au făcut loc să fugim. Şi, nici de acel rănit … că ăla sigur trebuie să figureze printre răniţi şi morţi, nu ştiu nimic … L-a ridicat până la urmă cineva de acolo. Şi cine putea să-l ridice decât Armata? Pun eu întrebarea: unde l-a dus, ce-a făcut cu el? … Şi nu figurează nici printre răniţi …

Am ajuns acasă, soţia curăţa cartofi ca să facă o mâncare …  şi n-am mai mâncat …cum s-a întâmplat, ştiu că a venit un coleg la mine, un prieten Cojocaru, şi a început să-mi povestească: „Bânciule, să vezi ce se întâmplă în oraş! Tu stai acasă ?! “ … Atunci am plecat împreună, din nou, cu ea. Ne-am dus pe jos până la Catedrală, fiindcă nu mai circula nimic la ora aia şi toate străzile erau pline de oameni. Unii veneau din centru, alţii plecau spre centru şi se circula pe mijlocul străzii fiindcă mijloacele de transport nu mai circulau, iar maşinile mici care erau puţine îşi făceau loc sau erau forţate de manifestanţi: < Unde mergi încolo? Încolo mergi, încolo se trage!> … Erau în stradă zece persoane care ziceau: „Unde te duci încolo? Mergem în centru! Acolo se aude că-s…” şi îi opreau, îi obligau să vină cu noi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi din trolee, şi din tramvaie, erau coborâţi oameni şi obligaţi: Hai strigaţi cu noi!. .. am ajuns la Catedrală … în centru ardea magazinul de blănuri, erau urme de cărţi arse în faţa librăriei Eminescu, erau sparte mai multe magazine până la Operă, iar focul acela mare de la Blănuri se încerca să fie stins de nişte pompieri, dar fără vlagă, fără apă, fără personal, mai mult făceau vecinii care veneau şi dădeau apă de la balcon. Ne-am deplasat la Operă, de la Operă am vrut să mergem în Piaţa Libertăţii, fiindcă în Piaţa Libertăţii se auzeau ţipete şi împuşcături şi se întâmpla ceva grav acolo. Şi am vrut să mergem acolo cu soţia şi cu mai mulţi care erau în jur acolo, dar în drum spre Piaţa Libertăţii, spre Muzeu … atunci era strada Karl Max, parcă, ne-am dus numai vreo zece metri şi ne-au ameninţat că trag în noi: ”Nu înaintaţi ! Vi s-a urât cu viaţa!?” Erau chiar pe stradă şi opreau trecerea. „Vi s-a urât cu viaţa? Întoarceţi-vă înapoi!”. Şi ne-am întors înapoi şi s-a format o coloană în faţa Operei … în faţa Catedralei am văzut că e lume mult mai multă, chiar pe trepţi. În faţă la Primăria actuală, s-a format un grup care o început să manifesteze şi să strige lozinci. Tinerii erau în faţa cordonului de armată care era pe două, trei rânduri, cu scuturi şi cu baionete şi înconjurau Primăria ca să nu putem intra. Ofiţerii care înconjurau acele plutoane, acele trupe care erau acolo ne rugau ca să nu forţăm trecerea că ei n-o să tragă niciodată în noi. Că deja se ştia că au murit oameni. Şi noi tot timpul strigam lozinci. „Fără violenţă!, Armata e cu noi!, Şi voi sunteţi români! Noi suntem părinţii voştri!”. Şi tot lozinci de genul ăsta. Şi ofiţerii au zis că să nu forţăm că nici ei nu au treabă. Şi n-o să ne agreseze nimeni. În felul ăsta li s-a spus l-a soldaţi, ca să nu fie agresivi cu noi. Şi stăteam piept în piept cu soldatul şi strigam lozinci. Soldatul ţinea ochii în jos şi nu erau atât de violenţi cum o fost în timpul zilei sau cum erau cei de la Tokes, dimineaţa, când am trecut pe-acolo, când se uitau la tine şi te ameninţau cu bastoane. Atunci erau mai viteji fiindcă nu era lume atât de multă. Şi nu s-a intrat în Primărie, s-a manifestat acolo cam juma de oră, era un tânăr cu barbă care se urca pe umerii celorlalţi şi striga lozinci că şi la Cluj o început, şi la Oradea … „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică! Curaj!” Deci încuraja lumea ca să meargă mai departe, că-n toată ţara se-ntâmplă ca la Timişoara. Dar se pare că erau nişte lozinci inventate de el sau pus de alţii să le spună ca să aibă lumea curaj şi să nu se ducă acasă. Şi bineînţeles că şi acolo s-a găsit un drapel care a fost găurit şi era fluturat de acel tânăr … apoi de altul. Era un rănit din Baia-Mare – a fost în evidenţă, în Asociaţia 17 Decembrie, deci noi l-am înregistrat ca rănit în Revoluţie fiindcă a fost rănit … în acea zi de 17, da. Ne-am unit cu cei din faţa Catedralei, care stăteau pe trepte, dar nu strigau lozinci, ci stăteau pur şi simplu, pe treptele Catedralei, şi am strigat lozinca: Există Dumnezeu! fiindcă s-a zis că nu s-a strigat. S-a strigat, în 17 Decembrie, ştiu sigur, că soţia n-a strigat toate lozincile, dar asta a strigat-o cu putere. Ba mai mult, parcă mi-aduc aminte că mi-a zis mie că să zic ceva de lozinca asta, c-a auzit pe cineva că strigă şi n-a avut ecou, ca să strig şi eu să se audă mai bine. Şi am strigat Şi eu: Există Dumnezeu! Şi ne-am unit cu aceia şi ne-am dus, din nou, peste Podul Mihai Viteazu, până în Complex, pe str. Pestalozzi … şi spre Podul Decebal. Nu a durat mult şi a început să se tragă. Pe stradă era întuneric, în jurul meu era numai ţipete fiindcă erau mulţi răniţi şi morţi … Toţi cei din faţă au căzut sau au fugit. Era unul lângă altul pe jos. Ştiu că, mergând spre gard, cred că ne-am şi împiedicat în cineva care era deja căzut. Şi, am prins-o pe soţia în cădere şi m-am oprit asupra ei, am încercat să-i dau primul ajutor. Am întrebat-o: Unde te-au lovit? A zis: „Nu ştiu, nu ştiu …” de două ori şi după care … n-a mai putut să spună nimic, am încercat să îi caut rana, credeam că mai trăieşte, în timpul ăla nu m-a mai interesat ce se întâmplă, dacă trag în mine, oricum, după un minut sau aşa ceva s-au oprit şi n-au mai tras. Şi-n momentul ăla, au venit cei care au supravieţuit şi au fost cu cineva împreună, au venit înapoi ca să îşi salveze prietenii, prietena sau să-şi ia rănitul sau mortul. Şi printre cei care au venit era unul care a fost lângă mine. Nu ştiu ce căuta el, dar l-am rugat: Tinere, ajută-mă să îmi iau soţia să, o ducem în spate! Că nu puteam să mergem în faţă. Se trăgea, mergeam în spate, înapoi. Şi m-a ajutat acel tânăr şi am mers până pe Pestalozzi cu ea, am dus-o foarte greu, şi-acolo erau oprite maşinile particulare, ulterior am auzit c-au venit şi nişte salvări … am crezut că mai respiră şi dacă ajung repede la spital o salvez. Am urcat-o într-o maşină în care mai erau în spate trei patru răniţi, iar eu m-am urcat cu ea pe scaunul din dreapta şoferului. Era o maşină particulară. Leontina era la mine în braţe şi, văzând că e caldă, am crezut că mai trăieşte. La Judeţean, acolo era o foarte mare agitaţie, la Urgenţă erau morţi, răniţi şi foarte mult personal: asistenţi, doctori, toţi erau pe fază. Şi ne-a preluat şi pe noi cineva, am rugat o asistentă şi mi-a zis că nu trăieşte, l-a chemat asistenta pe doctor:”Domnul doctor, veniţi încoace!”. Doctorul era ocupat în altă parte, medicul a venit şi mi-a spus şi medicul respectiv … Şi, am rămas lângă ea, ei mergeau la alt răniţi, nu ştiam ce să fac, atunci am strigat: Ajutor! Veniţi! Faceţi-i ceva! Am strigat <Ajutor!> la asistente, pe la alţi medici. O mai venit încă un medic, între timp, şi mi-a confirmat … el şi o asistentă m-au întrebat: „Aveţi copii acasă?” Am trei copiii, le-am spus. „N-aveţi decât să mergeţi la copii. Ce fac copiii?” Păi, copiii sunt singuri. „Mergeţi la copii că nu se mai poate face nimic. Pe soţia o lăsaţi aici şi veniţi ulterior să vedem.” Şi n-am avut încotro. Am lăsat-o acolo şi am plecat acasă. A rămas acolo. Oricum, era moartă … probabil c-au dus-o direct la morgă sau nu ştiu. Şi, când am ajuns acasă … Calea Girocului era aproape, nici o juma de kilometru până la casa mea …, locuiam chiar pe str. Elevului, la zece metri de unde erau blocate tancurile. Chiar în momentul ăla, pe la opt seara, timişorenii au blocat tancurile ccare veneau de la unităţile militare din Giroc, şi le-au devastat, erau foarte bucuroşi că au reuşit să câştige contra armatei, care făcea război cu timişorenii. Şi, primul lucru a fost să-mi caut copiii. Am găsit-o pe fiică-mea cea mare, şi pe urmă şi pe Ana ş ăsta … unde credeţ că i-am găsit? Nu în faţa locului, ci printre tancuri. În Calea Girocului. … Şi s-o tras până pe la ora 1.00, atunci se fluiera, se urla : „Criminalilor!”. Findcă muriseră deja mulţi oameni … Aproape de ora 2.00, a venit o furtună cu fulgere şi trăznete peste Timişoara. Asta a fost în noaptea de 16 spre 17… În 18 am încercat să mă duc la Spitalul Judeţean şi nu se putea pătrunde în Spitalul Judeţean, fiindcă erau forţe armate, forţe de Securitate care au înconjurat Spitalul şi nu te mai lăsau să intri.

L.K.: Când aţi obţinut certificatul de deces şi când aţi aflat că soţiei i-a fost ars cadavrul ?

I.B.: Noi timişorenii ne căutam morţii prin gropile comune care s-au descoperit în ianuarie în Cimitirul Eroilor, în Cimitirul Săracilor, era voba de trenul groazei, trenul morţii care s-o descoperit, un vagon cu morţi, la gara mică, se ştia că la paiele de la Freidorf s-au ars cadavre, toată Timişoara ştia şi ştie şi acum, cercetări nu s-au făcut şi nu s-au mai găsit alţi morţi decât cei care au fost identificaţi ca fiind duşi la Bucureşti şi arşi la Crematoriul Cenuşa. Despre data de 19 se ştie c-au fost furate cadavrele de la Spitalul Judeţean, au fost duse la PopeŞti-Leordeni într-o dubă frigorifică, ulterior am aflat că au fost două dube frigorifice, deci de la Judeţean numai una plecată, alta plecată din altă zonă a Timişoarei. Eu ştiu sigur că, de la Podul Decebal s-au ridicat cadavre de pe caldarâm de către armată, Armata nu le-a dus la Spitalul Judeţean, unde le-o dus numai ei ştiu … eu ştiu povestea unui vânător de la Podul Decebal … printre cei care au tras de peste canalul Bega, deci şi în soţia mea, au fost civili şi a fost chiar declaraţia unui martor de la vilele de pe strada Narciselor cum că, un vânător şi cu mai mulţi care au fost cordonaţi de Corpodeanu, care ulterior a fost arestat de către locţiitorul Securităţii sau Miliţiei, au fost puţi acolo ca să facă ordine pe strada respectivă şi au tras în cei care au trecut pe la Podul Decebal. Erau îmbrăcaţi în civil, da. Şi aveau pistoale ascunse sub ăsta, iar un martor foarte important, de la Podul Decebal a declarat că unul pe nume Valer … şi nu mai ştiu cum îl chema … a fost printre cei care au tras de-acolo.

I.B.: Martor este Fiţ Elena şi a locuit în vila nr.2 de pe strada Narciselor de peste Bega, de unde s-a tras …

I.B.: Păi au văzut fiindcă au fost în casă la ea şi este o declaraţie foarte vastă, cu care au pătruns la ea în casă, au ameninţat-o, au trimis-o să plece peste hotare, şi ei şi-au găsit acolo culcuşul lor … În noaptea de 16 spre 17, acolo au fost organizaţi cei care făceau, să zicem, ordine, în zona respectivă. Şi au făcut ordine c-au tras în oameni. Nu numai Armata a tras …, iar treaba cu articolul … că masacrul de la Podul Decebal a fost primul articol care a fost scris de mine la declaraţia lui Fiţ Elena, fiindcă eu eram la 17 Decembrie, în Comisia pentru Adevăr şi Dreptate, al doilea articol a fost scris de către Monoran, fie iertat, am făcut două casete cu declaraţia lui Fiţ Elena, care spunea tot ce s-a întâmplat acolo. Locuia cu o bătrânică care era o rudă a ei. Oricum, cele două bătrâne care locuiau acolo, erau venite din Basarabia, şi locuiau în Timişoara, era un fel de punct kaghebist în Timişoara, şi înainte de Revoluţie şi la Revoluţie. Deci cine zice că KGB-ul n-a avut nici o influenţă minte. Fiindcă ştiu declaraţia de la Podul Decebal care a dus până acolo că era şi un procuror de la Bucureşti implicat, un procuror Dima, care ulterior s-a înscris în Alianţa Civică şi asta vreau să spun, mai ştiu că, au fost scrise trei articole cu Declaraţia de la Podul Decebal, cu masacrul de la Podul Decebal de către mine primul şi de către Monoran încă două, şi pe urmă s-a oprit acest serial şi nu s-a mai scris mai departe, cu toate că George Şerban era conducătorul ziarului Timişoara, ziar care spunea totul despre Revoluţie … Nu se ştie din ce motiv, fiindcă au intervenit, din nou, cei de la Bucureşti, a intervenit procurorul Dima, deja politica era în roluri, şi la Bucureşti era Iliescu, în Timişoara era Alianţa Civică, care nici aia nu e chiar curată şi aşa mai departe.

L.K.: Da, şi femeia aceasta, Fiţ Elena, mai trăieşte astăzi ?

I.B.: Fiţ Elena se pare că mai trăieşte, dar ulterior a fost în străinătate … a fost ameninţată, i s-a cerut să i se facă protecţie permanentă, nu se ştie dacă   …

I.B.: De către cei care erau implicaţi în aceste declaraţii care erau concrete. În primul rând, acel Valer, care a fost vânător şi a fost văzut că a tras de pe malul Begăi.

L.K.: Fiţ Elena cu ce se ocupa atunci, era pensionară sau … în câmpul muncii? …

I.B.: Se pare că, era un fel de om de legătură, fiindcă înainte de Revoluţie, dacă era vizitată prin bunicile ei care stăteau, dacă erau vizitate acolo, ea se avea bine cu cei de la Poliţie, îl cunoştea bine pe Corpodeanu, îi cunoştea bine pe toţi care au fost la ea acasă, nu le-a dat numele, dar după aia, când a vrut să spună adevărul i s-a băgat căluşul în gură şi … Cine a fost Dima, cine a fost acel Valer, nimeni nu i-a luat la rost. Asta este …, iar ulterior, după ce am aflat adevărul despre Crematoriul Cenuşa şi, pe urmă, mult mai târziu, despre unde s-a aruncat cenuşa, am făcut o serie de marşuri în Bucureşti, organizate de 17 Decembrie unde eram vicepreşedinte şi mergeam la Bucureşti ca să ni se spună adevărul, fiindcă era clar că forţele politice nu ne spun unde sunt morţii noştri. Nu ştiam, în ’90, unde-s morţii. Sau, chiar dacă am aflat prin martie – aprilie că s-au ars la Crematoriul Cenuşa, fiindcă au apărut acele fişe, ulterior, la Spitalul Judeţean, de constatare a morţii, şi după ele se identifica cadavrul. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu cenuşa şi acest adevăr despre Cenuşa l-am aflat abia în 1991, luna martie sau aprilie 91 când am făcut un mare marş din Timişoara la Bucureşti … când procurorul Voinea, ca să nu intrăm masiv în Procuratura Militară … Justiţie, nu ştiam unde să mergem. Oricum, la Iliescu n-am vrut să mergem că ne-a chemat, dar de câte ori ne-am dus la Iliescu, nu era acolo. Noi aveam ce aveam cu Justiţia. Fiindcă voiam adevărul. Şi a venit procurorul Voinea în stradă, a zis: „Cine conduce acest marş?”. Şi lumea a zis că – domnul – domnul am fost eu, eram şi înregistrat la Poliţia capitalei, la Primărie, că era un marş autorizat, şi a venit la mine şi mi-a dat documentele. Totul ce s-a întâmplat la Cenuşa; câte cadavre au fost arse, perioada când au fost arse, tomberoanele erau pozate unde s-a aruncat cenuşa, unde s-a depozitat … Era fotografia cu canalul de la Popeşti-Leordeni, canalul Casta Forum, aşa l-au numit ei şi aşa a rămas … Era iarnă, erau gunoaie în jurul canalului, acolo i s-au pus multe întrebări, a răspuns cum a putut şi adevărul despre această cenuşă se pare că este adevărat, deci acolo s-a aruncat cenuşa a 43 de cadavre … se spune că şi la Slatina a ajuns o altă maşină cu morţi … Cea de a doua, dar au plecat deodată, numai una s-a defectat şi n-a mai putut să ajungă la Bucureşti şi atunci au hotârăt să se oprească în Slatina, un punct care era foarte bine organizat de către Ceauşescu fiindcă era …

I.B.: Acolo se zice c-ar fi fost 38, 39 de cadavre în maşină …

L.K.: Care figurează dispăruţi pe listele oficiale întocmite, ulterior, aici?

I.B.: Nu figurează defel, pentru că mulţi aparţinători din ţară veneau la Timişoara să-şi caute morţii şi erau trimişi înapoi acasă fără să li se dea nici o informaţie. Şi aşa că au rămas fără tinerii lor care se zice că au fugit dincolo sau pur şi simplu familia nu i-o mai căutat, i-o căutat o dată, de două ori nu i-o găsit, alţii nu mai aveau familie, alţii aveau acasă o bătrânică şi uite aşa. Alţii erau din cadrul Armatei, se zicea clar că cei care au ars cadavrele au declarat că, cadavrele de la Bucureşti au fost cu înţepături de baionetă, cu capete sparte, spintecate pe piept, şi mult mai puţine … mai puţini morţi prin împuşcare sau chiar nici unul. Şi pe lista noastră se găsesc opt sau nouă femei, iar ei au declarat că au fost numai trei femei la Popeşti-Leordeni, la Crematoriul Cenuşa. Deci, se pare că s-au inversat maşinile. Maşina care a plecat de la Penitenciar sau de undeva cu cadavre moarte în 16 … din cadrul Armatei chiar care s-au ţinut secret şi au ajuns la Popeşti-Leordeni şi cealaltă maşină s-a împotmolit la Slatina …

Pe certificatul medical de constatate a decesului soţiei scrie: plagă împuşcată torace, glonţ exploziv. Deci a explodat în inimă glonţul, iar Procuratura Militară, după declaraţiile care au fost, care le-am dat eu, mi-a dat alt certificat care zice că a fost în coloana de manifestanţi de la Podul Decebal din Timişoara şi a fost împuşcată în seara din 17 Decembrie.

A consemnat Liza Kratochwill (Fond documentar video AMR – Mărturii Timişoara)

22 Decembrie 2010, Ora 00:00, 0 comentarii

Maria Baramari (64 de ani) este o mamă care îşi plânge feciorul dispărut în decembrie 1989. În dimineaţa zilei de 21, acum 21 de ani, Petru a plecat de acasă împreună cu sora lui, hotărâţi să-l dea jos pe Ceauşescu. După două ore, Petru zăcea însă fără suflare la morga din oraş.

În fiecare an, în ziua de 21 decembrie, Maria vine la mormântul fiului ei din Cimitirul Eroii Revoluţiei, din Bucureşti. Nu contează cât de frig este afară. Trebuie să stea toată ziua cu el. Aşa a făcut şi ieri, când a fost ceva mai norocoasă. Gerul se mai înmuiase faţă de zilele trecute şi, în plus, a fost şi soare… Dar nu şi în sufletul ei. Trăirile bietei femei sunt în fiecare an, în fiecare zi şi în fiecare clipă de la Dumnezeu aceleaşi. Durere şi ură! “Nici acum nu ştiu cine mi-a ucis copilul. Încerc să aflu de 21 de ani ce s-a întâmplat. Doar dorinţa de a-i vedea pe criminali în puşcărie îmi dă tăria să merg mai departe. În rest, sunt un om terminat”, ne-a spus femeia, cu ochii în lacrimi, în timp ce mângâia cu o mână piatra de mormânt a tânărului Petru.

«Erau bucăţi de creier pe jos»

“Pentru voi, tine- rii care vă bucuraţi acum de libertate, a murit feciorul meu. Să aveţi grijă de acest drept pe care l-a cucerit Petru, împreună cu alţi eroi… A plecat de acasă cu gândul să-l dea jos pe Ceauşescu. A ajuns, împreună cu sora lui, la Sala Dalles, unde în scurt timp au venit tancurile. A fost ceva de coşmar acolo. Fiica mea, în braţele căreia a murit fratele ei, Petru, îmi povesteşte şi acum şi nu îşi poate scoate din minte imaginile masacrului, cu bucăţi de creier împrăştiate pe caldarâm, peste care călcau oamenii disperaţi.

Fiul meu a fost împuşcat de un securist, care ţinea pistolul în buzunar. Glonţul i-a explodat în interiorul organismului. Când am primit vestea, soţul meu a făcut un şoc. A înnebunit. Nu şi-a revenit niciodată. Acum 6 ani l-am pierdut şi pe el, s-a dus lângă Petru”, ne-a mai povestit femeia, plângând.

Ei nu ştiu ce s-a întâmplat în 1989

Alexandru Lupu are 20 de ani şi spune că nu ştie prea multe lucruri despre Revoluţie. Oricum, este foarte dezamăgit de ce se întâmplă în ţara noastră şi ar schimba şi el ceva, aşa cum au făcut tinerii acum 21 de ani.

Simona (18 ani, stânga) şi Oana (20 de ani) au trecut ieri prin Piaţa Universităţii, unde se comemorau eroii Revoluţiei. Fetele spun că nu prea înţeleg ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi de ce spun oamenii că era aşa de greu înainte.

Lumânări aprinse pentru revoluţionarii din Cluj

În jur de 100 de revoluţionari au mărşăluit, ieri la amiază, pe străzile Clujului, în amintirea celor 26 de persoane împuşcate mortal în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989. După marşul în timpul căruia s-au cântat colinde şi Imnul naţional, câteva zeci de clujeni au mers la Cimitirul Central, unde au aprins lumânări pentru cei care s-au stins în timpul Revoluţiei. (Mihai Bacalau)

Citeşte şi: “Liber la cuvânt | Un popor drogat cu fericire!”

fotografii: Gabriel Pătruţ