The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Personal Research & Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Posts Tagged ‘nicolae ceausescu 1989’

“ORWELLIAN…POSITIVELY ORWELLIAN:” PROSECUTOR VOINEA’S CAMPAIGN TO SANITIZE THE ROMANIAN REVOLUTION OF DECEMBER 1989 (Part 10, The Drumbeat of the Myth of the “Heroic” Prosecutor Voinea Grows Nearer)

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on October 6, 2010


“ORWELLIAN…POSITIVELY ORWELLIAN:”

PROSECUTOR VOINEA’S CAMPAIGN TO SANITIZE

THE ROMANIAN REVOLUTION OF DECEMBER 1989

by Richard Andrew Hall

Disclaimer:  All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency.  Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views.  This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information.

This paper MAY be cited when accompanied by a full, proper citation.  Thank you.


The Drumbeat of the Myth of the “Heroic” Prosecutor Voinea Grows Nearer

The construction of Prosecutor Dan Voinea’s “heroic” image—better yet, myth[175]—is well under way.  No doubt, the story will be ineluctable for the international press (already in June 2006 Le Monde ran an article of the kind)[176] once Voinea “finalizes” the files of the Revolution, perhaps this December, in time for the 17th anniversary of the events (fittingly, a decade since the anti-Iliescu opposition first came to power).  And it undeniably makes for a great story:  the man who was one of the tribunal that sentenced Ceausescu to death “admits to having been duped,” he has since committed himself to a one-man struggle for the “truth”…and finally it is being realized.  Romania’s long nightmare, as Voinea has referred to it, will finally be over. [177]

Or will it?

Even if Voinea were getting things right, it is true the second-guessing, questioning, and reconsideration would continue.  That is simply the nature of human events, especially contentious key historical moments in a modern media age.  But I believe the accumulation through the years of so much convincing countervailing evidence, the continued telling and retelling by participants of accounts that don’t square with Voinea’s forced conclusions—despite the deaf ear much of the Romanian media has shown toward them—and Voinea’s ties to the Ceausescu regime (a military prosecutor since 1982) and his presence and role at the trial of the Ceausescus, will provide more impetus for reinterpretation and challenges to Voinea’s conclusions than a typical historical event does.

At the same time, the “group think” among Romanian journalists and intellectuals that has prevailed on the question of the “terrorists” for so long and the conviction and certainty of so many of them—captured so well in Stejarel Olaru’s wish expressed to Voinea in his open letter quoted earlier:  “…on 17 December 2006 I can enjoy for the rest of my long life that I could see two defendants in the box and not just one:  Nicolae Ceausescu and Ion Iliescu”—will continue to prevent acceptance and serious presentation and discussion of any evidence that does not incriminate Iliescu and other senior Front officials of the time.

So the next stage in this—and one cannot be clear how long this will take or how strong it will be—is likely the argument that the “terrorists” did in fact exist, and that Voinea’s decision to argue otherwise is designed to protect Iliescu and his comrades from even greater embarrassment and punishment.[178] True, that will still leave us a fair distance from what happened, but at least it will bring us a step to closer to admitting the “terrorists” existence and revealing their affiliation with the Securitate.  Small steps are probably the best we can hope for, given the present starting point.

Until then the “terrorists” will remain only a hallucination.  For that feat, the only appropriate response to Prosecutor Voinea and his promoters and embracers at home and abroad is aplauze indelungate.[179]

[175] The terminology of “myth” has been used (and arguably abused) in connection with December 1989, almost from the beginning.  In English, Michael Shafir (1990 in Radio Free Europe Research) and Dennis Deletant (1994 in the Slavonic and East European Review) used it prominently.  Vladimir Tismaneanu’s excellent exegesis about mythological or “magical” thinking in post-communist Romania and the former Eastern Europe is even entitled Fantasies of Salvation—a play on words undoubtedly meant to conjure up and inspired by Iliescu and Co.’s “National Salvation Front”…(all-too-conveniently, of course, those who believe in and advocate myths, according to Tismaneanu, are the opponents and competitors of liberal democratic intellectuals such as Tismaneanu).   Monica Ciobanu’s review of Siani-Davies The Romanian Revolution of December 1989 and Tom Gallagher’s Modern Romania:  Theft of a Nation is entitled “The Myth Factory” (found at http://www.tol.cz).

[176] See Paul Mirel Bran, “Le parquet militaire promet un ‘rapport explosif’ sur les dessous de la revolution,” Le Monde, 18 May 2006, online edition.

[177] I suspect that as the Voinea myth grows and even garners some minimal international press coverage (a possible precursor can be seen in Le Monde June 2006), glib Romanian émigré academics in North America who have dabbled in the Revolution will be tempted to add their voices to the chorus.  We have an idea of what they might say.  Well-known writer and National Public Radio commentator Andrei Codrescu wrote last year:

“The new President (1996-2000)[Emil Constantinescu] did all he could to stop the thieves and tried also to bring to justice the murderers who created the fake revolution of 1989 in Romania, an event during which more than a thousand people were assassinated at random to give the world the illusion that an actual revolution was taking place. This is a long and sordid story, told in many books, including one by me [The Hole in the Flag], and unresolved to this day. The new President jailed some of the killers (most of them escaped) but none of them did any time when he was voted out of office and the bad old guy came back.”

(Andrei Codrescu, “Humor and Responsibility,” Jewish World Review 26 May 2005 at http://www.jewishworldreview.com/0505/codrescu052305.php3 and in The Penny Post Downtown Express Volume 18, Number 1 ( MAY 27 —JUNE 2, 2005) at http://www.downtownexpress.com/de_107/thepennypost.html.

Vladimir Tismaneanu wrote with Peter Gross in the Journal of Democracy in April 2005:

“Many Romanians now hope that the truth about the postcommunist leadership and its policies and actions will be revealed…They expect that there will finally be a dignified and responsible effort to examine the nation’s true communist and postcommunist histories, including the still unresolved questions regarding the December 1989 revolution…[such as] the secret military tribunal, and Ceausescu’s execution.  Who was shooting at the crowds?  Who and what drove the evolution of events?  Was this a series of premeditated events and if so, who was responsible?” (p. 150; emphases added).

If Tismaneanu’s loaded and leading questions aren’t enough to telegraph his understanding of the “truth,” then his approval of Siani-Davies’ grasp of “the myths and realities” of the Revolution and his pronouncement of Andrei Codrescu’s The Hole in the Flag as “impeccably accurate [!!!  …such a characterization speaks volumes]” (Jurnalul National, February 2005) should add clarity.

In Prosecutor Voinea’s conclusions Codrescu and Tismaneanu will no doubt find the discovery of the “truth” for which they have so long been waiting.

[178] The title of a recent article perhaps captures what it might look like:  “Everyone is ‘happy’:  The Revolution had no terrorists, while no one is guilty for the mineriada [of June 1990],” see “Toata lumea –I ‘multumita’:  La Revolutie n-au fost teroristi, iar pentru mineriada nu sunt vinovati,” Cronica Romana, 13 June 2006, online edition.

[179] The “prolonged applause” of a bygone era.

Posted in raport final, Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Procurori si decembrie 1989 : “MARIAN VALER: Asistam la ingroparea Revolutiei” EXPRES nr. 33 (septembrie 1990).

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on February 19, 2010

In articolul acesta, se face referiri la demisia procurorului Marian Valer in 1990.  Am postat interviul cu Marian Valer in toamna trecuta.  Ceea ce este intersant, si ceea ce nu ne spune Antonie Popescu, este faptul ca atunci cind Marian Valer a demisionat in 1990, credea in securisti-teroristi si Planul Z-Z…

http://www.ziuaveche.ro/component/content/article/39-ultimele-stiri/788-maries-la-revolutie-fsn-primea-arme-la-liber

In legatura cu procurorii care au instrumentat aceste dosare, in afara de Dan Voinea, Antonie Popescu a reamintit cazul procurorului Marian Valer din Satu Mare, care a a fost delegat la Sibiu pentru a face cercetari in legatura cu evenimente din 20 decembrie 1989, si care si-a dat demisia din procuratura in august 1990, printr-o scrisoare publica adresata procurorului general din acea vreme. In scrisoarea respectiva, procurorul acuza ‘’lipsa de cooperare si obstructiile’’ facute de SRI (‘’ca urmare a unui ordin dat de insusi Virgil Magureanu’’, scria Valer), MapN, politie in ancheta pe care o desfasura’’, ‘’profanarea institutiilor reprezentative ale tarii cu persoane corupte, cercetate penal, foste cadre sau colaboratori cu structurile ceausiste’’, accederea in structurile esentiale ale Justitiei ale unor persoane compromise moral, ‘’vinovate de prostituarea justitiei romanesti in perioada dictaturii’’ etc.


from Orwellian Positively Orwellian

Where and From Where Was There Gunfire?

So if there is evidence of ammunition that cannot be accounted for in standard arsenals and of people killed and identified as “dead terrorists”—who clearly do not fit into the standard categories of those killed during the events—what is perhaps the next logical question?  That might be:  where and from where did the gunfire come?

To continue with Sibiu and Lt. Col. Dragomir’s claims, former Prosecutor Marian Valer, who claimed to have “noticed shortly after the publication of his resignation from this position [claiming obstruction] that I was benefiting from the services of the organization of Virgil Magureanu [i.e. the SRI, the Securitate’s institutional successor],” stated in September 1990:

…during the events of December 1989 in Sibiu, the army found a map with the safehouses of the Securitate, around the city’s military units, in which Securitate cadre were to be placed to act against them, in the eventuality of a defection by the army from the Ceausist regime.  Following the investigations conducted, it was determined that from these same houses gunfire was opened on some of these military units, beginning with the afternoon of 22 December 1989, therefore after the overthrow of the dictatorship.  It was also established that, in general, in these respective houses lived former cadre of the Securitate and Militie, who had retired or crossed into reserve status, or informers of the Securitate, and also that, following the outbreak of the antiCeausist demonstrations in Sibiu, at these houses entered cars that had license plates from other counties, for example Constanta, Iasi, [and] Bacau.  Thus upon the [Army unit] U.M. 01512, gunfire was opened from the house at no. 7 Stefan Cel Mare Street…in which lived the families of a former Sibiu Securitate commander and an informer of the Securitate…On U.M. 1606 there was shooting from no. 47 Moldoveanu Street, in which lived a former Militia chief of Sibiu county, while upon U.M. 01080 there was fire from vila Branga [see earlier discussion of this location referencing five mm caliber bullets]…It was determined that the owners of these places were not at home during the events, having left several days earlier, and that in some houses there was no furniture or signs of habitation.  The map of the safehouses of the Securitate and Militie came into possession of Lt. Col. Dragomir, commander of the Sibiu garrison, but when he was asked to present it to the investigatory commission he said he could not find it.[59]

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , , , | 1 Comment »

9 cazuri dintr-o tragedie: soldati si civili impuscati cu gloante dum-dum (aka gloante explozive) dupa 22 decembrie 1989 in Bucuresti (dovezi disponsibile pe Internetul)

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

Filoti Claudiu ( 172 )
Profesie: Locotenent major la UM 01171 Buzau, capitan post-mortem
Data nasteri: 30.07.1964
Locul nasterii: Vaslui
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 22 decembrie 1989
Locul mortii: Bucuresti, zona MApN
Cauza: Impuscat in torace cu gloante dum-dum
Vinovati:
Observatii:
:
Lupea Ioan Daniel ( 255 )
Profesie: Soldat in termen la UM 01929 Resita
Data nasteri: 02.06.1970
Locul nasterii: Hunedoara
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 24 decembrie 1989
Locul mortii: Resita, in dispozitivul de aparare al unitatii mil
Cauza: Impuscat pe 23 decembrie 1989 cu un glont dum-dum, care a intrat pe deasupra piciorului stang si a iesit pe sub mana stanga
Vinovati:
Observatii:

1) Claudiu Filoti

2) Daniel Ioan Lupea

MANESCU Dan, născut în 25.03.1964, student la Facultatea de Transporturi, s-a alăturat tineretului încă din 21 decembrie şi a participat la manifestaţiile din centrul oraşului. Vineri dimineaţa a plecat cu fratele la manifestaţie şi s-a întors după fuga tiranului. S-a schimbat şi de data aceasta a plecat fără întoarcere, deoarece în seara de 22/23 decembrie, un glonţ dum-dum i-a perforat stomacul, în Piaţa Palatului. Dus la Spitalul de urgenţă n-a mai putut fi salvat.

3) Dan Manescu Piata Palatului

BUTIRI Florin, s-a născut în Joia Mare, la 11 aprilie 1969, locuia la Bucureşti pe Aleea Posada 8, bl.31 şi era angajat la întreprinderea Metrou Bucureşti. Făcea sport de performanţă fiind rugbist. în 22 decembrie a participat la manifestaţia de la Dalles. în 23 decembrie a plecat să apere Radiodifuziunea de pe str. Nuferilor, în timp ce salva nişte bătrâni din blocul incendiat, a fost împuşcat. Dus la Spitalul Militar din cauza unei plăgi de la şold, făcută de un cartuş dum-dum, a trebuit să i se amputeze un picior. Stomacul, de asemenea, i-a fost răvăşit de un alt glonţ. în cursul zilei de 26 decembrie 1989 a murit.

4) Florin Butiri

Mustafa Petre (627)

  • Data nasterii: 22.01.1948
  • Locul nasterii: Bucuresti
  • Profesia: Pensionar, fost muncitor la IPS Starea civila: Casatorit, patru copii
  • Data mortii: 22 decembrie 1989
  • Cauza mortii: Impuscat cu gloante dum-dum in abdomen si injunghiat in spate cu baioneta
  • Locul mortii: Bucuresti, zona Antiaeriana
  • Calitate: Erou Martir
  • 5) Petre Mustafa

    Banea Florea (30)

  • Data nasterii: 09.11.1952
  • Locul nasterii: Axintele, Ialomita
  • Profesia: Tipograf la Combinatul Poligrafic Starea civila: Casatorit, doi copii
  • Data mortii: 25 decembrie 1989
  • Cauza mortii: Impuscat in umar cu un glont dum-dum
  • Locul mortii: Bucuresti, in timp ce apara centrala termica a intreprinderii
  • Calitate: Erou Martir
  • 6) Florea Banea

    La Drobeta Turnu Severin nu se comemoreaza Eroii Revolutiei

    Viata lui Eugen Mares a fost curmata de gloantele din Decembrie 1989

    Evenimentde Florin LOBDA
    (citeste alte articole de acelasi autor »)

    Autoritatile din Mehedinti nu si-au adus aminte de Eroii Revolutiei din Decembrie 1989. Luni, cind s-au implinit 13 ani de la moartea sublocotenentului Eugen Mares, singurul erou din Drobeta Turnu Severin strapuns de gloante in Capitala, la bustul sau de pe strada Walter Maracineanu nu au aprins luminari decit parintii si citiva vecini.

    In seara de 23 decembrie 1989, Eugen Mares, de 20 de ani, militar in termen, a fost trimis sa organizeze un filtru rutier pe soseaua Chitilei, la intrarea in Bucuresti. Acasa, la Drobeta Turnu Severin, parintii il asteptau sa petreaca impreuna Sarbatorile de iarna. N-a mai apucat insa sa se intoarca. Asupra celor 25 de soldati, printre care se afla si Eugen, s-a abatut o ploaie de gloante, dintr-o directie ramasa necunoscuta.
    „A fost singurul dintre camarazii sai care a fost lovit. Colegii lui l-au tras din strada si i-au acordat primul ajutor. Daca nu erau ei, murea acolo. S-au luptat si medicii cu moartea, dar n-au reusit sa-l salveze. A fost impuscat cu gloante explozive, iar schijele i-au spart organele. Rafala a pornit din turla unei biserici. Au fost doi tragatori, care aveau echipament cu infrarosu, pentru vederea pe timp de noapte, dar n-am aflat cine erau“, povesteste Dumitru Mares, tatal tinarului erou severinean.

    7) Eugen Mares

    Jean Constantinescu:  Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

    Conţinutul scrisorii era următorul: „Dacă mai interesează pe cineva, aş putea descrie evenimente şi împrejurări interesante la care am fost martor. Mărturisesc că intervenţia mea de acum este un pic interesată: una din fotografiile postate de către d-voastră, probabil preluată din albumul editurii Denoel, mă prezintă alături de două doamne. Una din ele, aceea puţin mai vârstnică, sau poate ambele, mi-au salvat atunci viaţa şi, în ciuda unor eforturi, nu am reuşit până acum să le identific. Aţi putea să mă ajutaţi în vreun fel?”. Ca să fie mai clar, dl Constantinescu se referea la o fotografie surprinsă în fostul Comitet Central PCR care înfăţişa o persoană grav rănită prin împuşcare, plină de sânge, stând culcată pe o canapea. De-o parte şi de alta a rănitului, două femei.

    Jean Constantinescu, ranit prin impuscare, in sediul CC-PCR
    Jean Constantinescu, rănit prin împuşcare, în sediul CC-PCR

    Declaraţia dlui Jean Constantinescu dată în faţa procurorilor militari, în legătură cu evenimentele din 22 decembrie 2008:

    Declaraţie privind împrejurările în care am participat şi am fost rănit în fostul CC al PCR, la Revoluţia din 22 decembrie 1989
    Subsemnatul Jean Constantinescu, născut în data de 5 martie 1946 în comuna Stoeneşti judeţul Argeş, legitimat cu CI seria RR nr. 4188xx, CNP XXXX, domiciliat în str. Ioan Caragea – Vodă nr.xx, sectorul 1, Bucureşti, declar următoarele:
    In ziua de 22 decembrie 1989 la orele 14:00 – 14:15, m-am reîntors acasă, în strada Semilunei din cartierul Armenească, de la manifestaţiile de stradă. Soţia şi vecina de apartament mi-au relatat despre invitaţia lansată la TV de către domnul Ion Iliescu unor categorii de specialişti, inclusiv din domeniul energiei, de a veni la orele 17 la sediul fostului CC. Mi-am amintit de prelegerea domniei sale de prin anii 1987-88 la o conferinţă de la Politehnica din Bucureşti. M-am gîndit ca în împrejurarile acelea, menţinerea în funcţiune a sistemului energiei electrice, adus deja într-o stare critică, putea fi o problemă pentru succesul Revoluţiei, iar experienţa mea ar putea fi de folos. Condusesem laboratorul de cercetari Sisteme Electroenergetice al Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (Icemenerg), soluţiile mele erau în folosire curentă la Dispecerul Energetic National, aveam şi un doctorat în conducerea, reglarea şi dezvoltarea sistemului electroenergetic naţional.

    Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar
    Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar

    Am reuşit să intru în sediu pe la intrarea de S-E, între orele 14:30 – 15:00, cu oarecare greutate şi riscuri. Clădirea părea în stare de asediu iar în jurul ei se formase un „no-man’s land”. Nimeni nu ştia de dl Iliescu şi nici de întilnirea de la orele 17, au mai venit cîteva persoane, am fost duşi succesiv în mai multe încăperi, la etaje diferite, pentru ca în final să ne strîngem într-o sală de şedinţe cu o masă ovală, la etajul IV, din aripa stîngă a clădirii, în faţa palatului regal. Pe la orele 17:30 se adunaseră 40-50 persoane, în mare parte necunoscute mie. In timp ce se primeau mesaje ameninţătoare, despre apa otrăvită etc., încercam să-mi dau seama cine sînt specialiştii din jurul meu. Devenisem oarecum bănuitor observînd că nu primeam răspunsuri concrete şi, mai ales, după ce am văzut că în sală intrau personalitaţi ale vechiului regim, ca de pildă, Corneliu Mănescu şi un fost ministru al energiei. Se circulase o listă pentru identificarea persoanelor şi specialităţilor, primisem hîrtie şi creion, aşteptam sosirea domnului Iliescu. In încăpere funcţiona un televizor iar pe cele două ferestre deschise spre piaţă ajungeau la noi frînturi din cuvîntările de la balconul clădirii.
    Cu totul pe neaşteptate, pe la orele 17:45, atmosfera destul de destinsă a fost brusc curmată de împuşcături de foc automat, care mie mi s-a parut intens. Am fost atunci sigur că ricoşează gloanţe printre noi. Ulterior, privind din stradă clădirea, m-au mirat puţinele urme de gloanţe din jurul ferestrelor şi am ajuns la înţelegerea că răpăiala aceea intensă a fost în mare parte simulată. [Am mai realizat că tragerile au debutat atunci cînd mulţimea devenise nemulţumită de ce auzea şi vedea la balcon]. După un moment de derută, cineva a fost rugat să stingă lumina şi sala s-a golit în grabă prin cele doua uşi către coridorul dinspre curtea interioară. Cred ca am fost singurul rămas în întunericul din încapere. Mi-am aruncat în grabă pe umeri fularul şi un pardesiu larg, şi m-am aşezat lateral lîngă una din cele două fereastre deschise, cu mîna dreaptă spre Piaţă, încercînd să disting trăgătorii şi mai ales ce se întîmpla în Piaţa plină de oameni, de unde răbufnise un vuiet amplu.
    După a doua sau a treia apariţie la marginea ferestrei, nu îndeajuns de precaute, deşi mă aflam în întuneric, am fost doborît de o lovitură puternică. Foarte probabil, s-a tras cu armă automată cu vizare în infraroşu şi am fost, dacă nu întîiul, oricum între primii răniţi după fuga Ceauşeştilor. Socul a fost atît de puternic încît la început am crezut că am fost lovit în piept, mortal. Dezmeticindu-mă puţin, mi-am dat seama că durerea venea din braţul drept şi că acesta fusese practic secţionat la nivelul antebraţului. M-am tîrît cu greutate pînă la una din uşi şi am reuşit s-o deschid. Pe culoar, o mulţime înghesuită de oameni privea paralizată şi cu stupoare la mine, aflat pe jos. I-am rugat să-mi foloseacă cravata drept garou, a făcut acest lucru o femeie. Ea m-a întrebat dacă poate încredinţa unei persoane cunoscute porthartul militar în care ţinem actele personale. Am zărit pe d-l Emilian Dobrescu, fost preşedinte de CSP şi atunci ministru secretar de stat la CNST, unde ajunsesem şi eu, prin jocul întîmplarii, detaşat de către institut. Se pare că acesta nu a dorit să-l ia. 5-6 zile mai tîrziu, soţia mea a făcut eforturi disperate pentru a-mi recupera actul de identitate şi a mă salva dintr-o situaţie delicată la spital, despre care voi mai vorbi. Cîteva acte, printre care şi buletinul de identitate, au fost găsite într-o magazie inundată din cladirea ocupată de revoluţionari.
    Am rămas în clădire pînă spre miezul nopţii, pansat rudimentar de mai multe ori, transportat de colo pînă colo, cu sprijin esenţial din partea acelei doamne, de la început şi pînă la ieşirea din clădire. Nu am reuşit să-i cunosc numele nici pîna astăzi, deşi apare într-o fotografie din volumul LIBERTATE ROUMANIE al editurii Dënoel din Franţa (martie 1990), la pagina 33 – jos, care mă arată pe o canapea, pe unul din culoare. Fotografia mi-a fost semnalată întîmplator, şase luni mai tîrziu. Mi-am pierdut de cîteva ori cunoştinţa, garoul şi apoi pansamentele sumare nu opreau pierderea de sînge. După o astfel de reanimare, pornisem la drum, mă mai sprijinea o a doua fată, şi ea apare în fotografie, trebuia sa coborîm de la etaul I la parter pentru a forţa ieşirea din clădire. Scara monumentală dinspre palatul regal era supusă unui foc intens si nu am fost lăsaţi să deschidem uşa de la ieşire. Holul de la parter părea să fie în foc deschis, mulţi tineri trăgeau de lîngă noi, din spatele fiecarui stîlp al holului. M-au dus într-o cameră de la parter (subsol?) plină cu răniţi. Eram întins pe jos, un tînăr mi-a schimbat bandajul, mi-am piedut din nou cunoştinţa. M-am trezit între răniţi grav şi morţi, am facut efortul să ies din cameră, m-am tîrît din nou spre holul de la intrarea principală, m-am aşezat pe una din numeroasele lăzi de muniţie împrăştiate peste tot. Uşa de la intrare continua să fie sub asediu iar eu aşteptam un moment mai liniştit pentru a ieşi. Am văzut cum sîngele curge nestingherit pe lîngă pansament, mi-am pierdut din nou cunoştinţa, m-am regăsit în camera cu oamenii răniţi întinşi pe jos, apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat. Spre miezul nopţii am fost trezit de doamna din fotografie, să-mi spună că mă aşteaptă un taxi. In timp ce ieşeam am mai putut să observ flăcările care mistuiau clădirea dintre sediul CC si Biblioteca Universitară, acoperişul bibliotecii şi, de asemenea, tirul îndreptat de armată asupra clădirilor incendiate.
    La spitalul de urgenţă Floreasca m-am mai înviorat, m-au înregistrat, am comunicat telefonul unui unchi din cartier (acum decedat), acesta a venit curînd însoţit de soţia sa, am schimbat cîteva cuvinte încercînd să-i liniştesc, pe ei şi mai ales pe soţia mea şi pe cei doi baieţi ai mei. Am fost dus pe unul din culoarele spitalului, lăsat şi uitat pe un scaun mobil. M-a găsit leşinat, în jurul orei 4 din 23.12.1989, dr. ortoped Pavel (acum decedat), ieşit se pare la o ţigară din sala de operaţie. M-a luat în sală şi operat imediat, fără pregătire specială. In aceste condiţii, la cîteva zile am fost din nou operat, deoarece rana insuficient curăţată se infectase. In muşchii antebraţului drept mai port numeroase fragmente metalice. Am împărţit o rezervă cu dl. Dumitru Stănescu, rănit grav în şold în timp ce încerca să pună drapelul găurit pe palatul regal. Nopţile, spitalul parea să fie atacat şi apărat cu disperare. Am mai fost cercetat de către un comitet ad-hoc care identifica răniţii. Porthartul cu actele personale nu era de găsit deşi soţia înfrunta riscuri mari prin preajma fostului CC. A putut totuşi să-mi aducă mai întîi o adeverinţă semnată de Iordan Rădulescu, ştampilată rudimentar. Buletinul a fost găsit după 8 – 10 zile.

    Biletul de ieşire din spital, cu nr. E10 21627, din 13.01.1990, menţioneză diagnosticul “Plagă prin împuşcare transfixiantă antebraţ drept cu fractură cominutivă 1/3 prox. a cucubitusului – ameliorată” şi observaţia “Rănit în timpul Revoluţiei”. Văzîndu-mi hainele, mi-am dat seama cît de norocos am fost. Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

    După vindecare, nu am cautat foloase politice sau materiale. Am beneficiat totuşi un numar de ani de scutirea legală de impozit pe salariu. Am primit Certificatul nr. 396 / 05 August 1991 şi Brevetul nr. 110 / 1991 de Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 potrivit Legii 42 / 2004 (confirmate acum prin Certificatul de luptător rănit nr. 00222). Am avut două întîlniri cu reprezentanţii parchetului. Primul procuror m-a vizitat acasă, la circa două luni de la evenimente, a ascultat şi notat cu atenţie relatarea mea şi, ca o concluzie personală, informală, mi-a spus ceva de genul „cunoaştem deja mare parte dintre trăgători, aceştia sînt în măsură să plăteasca şi daune civile, puteţi să vă declaraţi parte civilă şi să solicitaţi daune consistente”. După o ezitare, am adăugat şi o astfel de pretenţie, la sfîrşitul scurtei declaraţii scrise, pe care am semnat-o. Al doilea procuror, ajuns mai tîrziu să conducă instituţia, m-a invitat după cîteva luni la parchetul situat pe lîngă Piaţa Rosetti. La sfîrşitul convorbirii, acesta încerca să mă convingă că ne-am împuşcat între noi.
    Cred că viaţa a demonstrat buna mea credinţă de atunci, adică încercarea mai puţin obişnuită de a susţine Revoluţia. De atunci, am primit însărcinări importante în sectorul energiei electrice, fără sprijin politic şi complicităţi, şi mai ales, fără să fac vreo referire la participarea mea în Revoluţie. Am fost pe rînd: şef serviciu programare operaţională la Dispecerul Energetic Naţional, consilier al preşedintelui Renel abia înfiinţat, coordonator al Comitetului de Strategie şi Reformă al Renel, care a elaborat programul de restructurare a sectorului energiei electrice, de două ori director general al Icemenerg, de două ori preşedinte al ANRE (pe care am şi înfiinţat-o), director general al Transelectrica (pe care am înfiinţat-o) iar acum, după pensionarea fără voie din martie 2005, înainte de limita de vîrstă, sînt preşedintele neremunerat al asociaţiei Institutul Român al Energiei (IRE), care reprezintă România la Eurelectric, asociaţia europeană a industriei energiei electrice. Din septembrie 2005 şi pînă în august 2007, am mai fost consultant-coordonator al Programului USAID de asistenţă a României în domeniul Energiei (REP 3). In prezent, sînt consultant pe prioade scurte de timp în programul USAID de asistenţă acordată ţărilor din Europa de Sud-Est în domeniul energiei electrice.
    Jean Constantinescu
    17 iulie 2008.

    8) Jean Constantinescu Romulus Cristea

    9) Asociatia 21 decembrie Cristi Onofrei dum-dum

    carmen
    maestru

    Joined: 27 Nov 2008
    Posts: 515
    Location: Bucuresti

    PostPosted: Sun Mar 22, 2009 8:30 pm    Post subject: Reply with quote

    Memoriul soţiei
    Subsemnata Onofrei Mihaela vaduva lui Onofrei Savel Cristi, aduc in fata dumneavoastra acest memoriu de cauza foarte grava, pe care a suferit-o sotul meu din 23 decembrie 1989 si pana a murit in data de 17 septembrie 2005.
    Povestea sotului meu este lunga si trista. Aceasta a inceput in seara zilei de 23 decembrie 1989 cand a participat impreuna cu mai multi colegi la asa zisa Revolutie Romana din Bucuresti sa salveze raniti si sa adune cadavre de pe strazile capitalei. In seara de 24 decembrie 1989 in fata hotelului Bucuresti a fost impuscat cu o arma automata de la etajul al II-lea al hotelului. Cele 8 gloante speciale de tip dum-dum, au fost trase de catre asa zisii teroristi transformandu-l intr-o masa de carne sangeranda. Cristi Onofrei a fost transportat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu unde a suportat prima interventie chirurgicala. In certificatul de expertiza medicala, doctorita Rodica Botezatu consemna: ,,Plagi prin impuscare gamba dreapta, cu sectionarea arterei tibiale posterioare, plaga fesiera dreapta cu retentie de gloante de tip ,,dum–dum”, ramanand cu infirmitate fizica permanenta prin lipsa de masa musculara. Dar aceasta nu a fost prima operatie suportata. Din decembrie 1989 si pana in februarie 1990, a fost spitalizat si operat de 11 ori in Spitalul Grigore Alexandrescu, pe o perioada indelungata de 4 ani de zile, a necesitat 9 operatii in Germania apoi dupa anul 1990 si pina in ziua care a murit in 2005, a fost internat de nenumarate ori in spitalele din Bucuresti, cat si in Galati.
    Fiind internat in spital, Cristi a incercat sa-si i-a viata de 3 ori pentru ca nu mai suporta durerile si boala. In total 3 tentative de sinucidere, la care se adauga si cele doua morti clinice. In 1990 a fost externat din Germania in Romania la cererea Ministerului Sanatatii, sa revina in tara, promitandu-i plecarea in Anglia pentru un nou transplant de muschi si dezintoxificare de morfina. Intoarcerea acasa nu i-a adus nimic nou in ceea ce priveste starea sanatatii, dimpotriva, se agravase si mai serios. Drumurile la Ministerul Sanatatii, l-au obosit si mai mult, iar neputinta medicilor de ai efectua un transplant de muschi i-a retezat toate sperantele de supravietuire. Devenise un obiect purtat din usa in usa. Oasele i-au intrat in putrefactie si, in luna septembrie 1990 a fost nevoit sa mearga din nou in Germania, pentru amputarea degetelor de la piciorul drept, in spitalul Medichine Hosculle din Hanover.
    In Galati orasul in care a locuit, a avut inaintea plecarii un apartament in cartierul I.C Frim, bloc S, ap.41. et 1 si o casa, care dupa plecarea lui in strainatate i s-au luat aceste drepturi abuziv, de catre stat. Revenind in 1994 in tara, nu a benificiat de nici o casa si nici un drept al legii 42/1990.
    In anul 1995 ca semn de recunostinta si cu mare fast primaria orasului Galati i-au eliberat o diploma de cetatean de onoare al orasului,si i s-a dat o hala de 800 mp in care sa stea cu familia. Acolo era o mizerie de neinchipuit, nu exista curent electric, caldura, apa curenta si platea lunar 120.000 lei vechi chirie, din pensia de invaliditate, care era in acel moment de numai 159.000 de lei vechi. Aproape un an si sase luni, am dormit pe cateva cauciucuri (anvelope) de tractor si masina acoperite cu placaje din lemn, improvizand un pat, noaptea stateam cu randul sa bagam lemne in foc, sa nu se stinga, iar injectiile cu morfina pe care i le faceam eu, pentru ca nu a beneficiat de ingrijire medicala, le faceam la lumina lumanarii. In frig, bolnav mereu flamand, Cristi a ajuns la 60 kg fata de 120 kg, cat avea la intoarcerea din Germania.
    In anul 1995 Societatea Drepturilor Omului din Galati, a facut un apel umanitar, pentru Cristi,de care noi nu am stiut nimic, cerand ajutor atat in lei cat si in valuta, ajutor de care a beneficiat aceasta societate. Noi nu am primit nici un ban din acest ajutor umanitar. Vazand articole aparute in ziarul Viata Libera, din Galati, am fost sa vedem care este situatia acestui ajutor cerut de aceasta societate, dar am fost dati afara. Doamna Cristina Dumitrascu directoarea acestei societati, ii promisese sotului meu ca va expedia o scrisoare la Helsinki pentru a-i obtine drepturile . Atunci am apelat la Televiziunea din Galati – TV Conisat, mergand impreuna cu acestia la societate, insa aceasta doamna nu a mai recunoscut promisiunea de a ne a ajuta spunand ca,, nu este nebuna sa faca asa ceva’’, ba mai mult am fost jigniti, facandu-ne cersetori..Mentionez ca aceasta societate in urma apelului facut in numele sotului meu, a incasat sume imense de valuta si lei.
    In septembrie 1996, am mers la domnul primar Eugen Durbaca si am cerut urgentarea actelor spunandu-i ca Cristi e foarte grav, si a ajuns la un tratament de 4 injectii cu morfina, la un interval de 3 ore, rugandu-l sa ne ajute. Fiind singurul caz la Galati, unicat si primul erou ranit al Galatiului, domnul primar de fata cu alte persoane, spunea ca acest caz va fi rezolvat urgent, dar cand intram la el lucrurile luau alta intorsatura.
    Pensia de invaliditate era intotdeauna prea mica, pentru a acoperi costul medicamentelor pentu o luna. Dependent de morfina si foltral trebuia sa platim bani grei, pentru alinarea suferintelor provocate de gloante. Era agitat tot timpul, din cauza durerilor, venele erau necrozate de la morfina, injectiile incepusem sa i le fac in venisoarele de la degetele mainilor si picioarelor. In desele momente de agonie, cand nu avea doza de foltral, sotul meu tipa si se tanguia de durere. Nu manca nimic, iar medicamentele aproape ca nu-si faceau efectul. Intotdeauna era mahnit, pentru ca aici in Romania, nu era ajutat de nimeni, nici chiar de catre medici. De ce eram nevoite eu si mama lui, sa intervenim, sa trecem prin clipe de umilinta, rugandu-ne sa ne ajute, de vreme ce era un drept al lui?
    A fost internat la doctor Bacalbasa, la spitalul judetean Galati, terapie intensiva, si chiar dumnealui i-a zis, si poate nici in gluma n-ar fi trebuit ,,MAI TERORISTULE’’ apoi cadrele sanitare de acolo au zis ca cei care se interneaza acolo sunt niste drogati.
    Eu ajungand la capatul puterilor, alergand toata ziua dupa medicamente, nedormind noaptea, a trebuit sa abandonez facultatea de medicina pe care o urmam, viata sotului meu fiind mai importanta, dar acest sacrificiu nu mi-a fost de nici un folos.
    Disperarea ne-a purtat peste tot, si nu ni s-a deschis nici o usa, cu toate ca am fost la domnul Petre Roman care cunoaste cazul personal, la domnul General Costache Liviu din Guvern, la domnul General Radulescu de la Fundatia Revolutionarilor 22 decembrie 1989, la domnul Mihnea Constantin din Senat, la domnul Dan Iosif, care toti ne-au indrumat, catre Ministerul Sanatatii, acolo avand aceleasi rezultate negative.
    Ultima speranta care ii ramasese, pentru a reveni la o viata normala, era o operatie de transplant de maduva, care se facea doar in Australia. Tot acolo ar fi trebuit sa i sa faca si dezintoxificarea, filtrarea sangelui, necesare pentru ca dupa spusele medicilor ,,au gresit, lasandu-i in vezica corpi straini’’, fapt pentru care ii agravase si mai mult suferinta. S-au intocmit 2-3 dosare la Ministerul Sanatatii pentru plecarea lui in Australia, insa aceste dosare au disparut ramanand doar promisiunile.
    Alergand din usa in usa, situatia se agrava, Cristi a mers in fata Guvernului Romaniei cerand ajutor, amenintand ca in caz contrar, isi va da foc in fata sediului. Dar si de data aceasta a fost mintit, si nu i s-a permis sa plece din tara.
    Desi era ,,Erou Ranit Grav in Revolutia din 1989’’, si in conditii foarte grave de sanatate a trebuit sa faca greva foamei timp de doua saptamani in fata cladirii Guvernului, pentru a primi o casa de protocol in care sa locuiasca, si aceasta in comun cu fratele lui, sotia si cei trei copii. In primele luni, am dormit pe jos, intr-o camera goala, pana cand niste oameni cu suflet ne-au ajutat cu cele necesare unei locuinte. Stateam 8 persoane in doua camere, Cristi avand gradul 1 de invaliditate, soacra mea, bolnava de turbeculoza, scuipind zilnic sange (a decedat pe 7 decembrie 2004) si fetita mea, care vedea toata suferinta tatalui, toti 4 intr-o camera, iar familia fratelui , in cealalta camera. Tot din mila semenilor si a bisericii, am trait pana cand corpul lui Cristi nu a mai rezistat chinului si a decedat si el dupa nici un an de la moartea mamei lui.
    Aceasta a fost soarta sotului meu, soarta unui tanar, care nu a apucat sa se bucure, de viata, de o familie, de fetita lui care a ramas fara tata la varsta de doar 3 ani. Si toate acestea, in timp ce alti revolutionari, se bucura si in prezent de scutiri de taxe si impozite, au case, afaceri si conturi in banci, fara sa aiba macar o simpla zgarietura ca dovada a participarii lor la acele evenimente. Cristian nu a primit nimic, decat 8 gloante dum – dum, si in rest doar vorbe goale. Si care a fost rasplata sacrificiului pe care l-a facut? 15 ani de grea suferinta, foame, frig, de umilinte, la o varsta la care alti tineri se bucura din plin de viata. Atat isi dorea de la viata, o casa si o ultima operatie care i-ar fi putut da speranta sa traiasca, dar i-a fost luata si asta.

    In prezent, eu, vaduva lui Onofrei Savel-Cristi am fost nevoita sa las copilul meu in Romania in ingrijirea mamei mele pentru a merge in strainatate, in Italia, sa muncesc in speranta ca voi reusi sa agonisesc acei bani de care am nevoie sa cumpar o casa si sa pot trai linistita impreuna cu fetita mea in varsta de 7 ani.
    Dupa 3 ani de la moartea sotului meu nu beneficiez de Certificatul de Urmas, dosarul fiind depus la Guvernul Romaniei de 2 ani, deci nu am nici un drept din urma sotul meu.
    Va rog din suflet sa analizati cazul meu, pe care nu l-am putut rezolva sub nici o forma, de a beneficia de legea 42/1990, de a avea o casa, in baza actelor ce le vom da Dvs. ca dovada a adevarului ce se ascunde de ani de zile.
    Mentionez faptul ca acesta este numai un mic memoriu, iar realitatea este mult mai mare si dureroasa.

    Posted in raport final, Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

    decembrie 1989: Militarii si cei cu exeprienta in domeniul armelor n-au uitat. Teroristii au folosit gloante vidia!

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    image-13image-12image-11image-10

    eugenb
    Avatarul lui eugenb
    87 mesaje
    Membru din: 8/11/2008
    Oras: BUCURESTI

    Postat pe: 29 Martie 2009, ora 10:26
    De la: eugenb, la data 2009-03-29 10:21:39

    Unitatile de cercetare din armata mai aveau un rol foarte important in lupta din linteriorul unei localitati, acela de “diversiune”. Fapt care a fost vazut de cei care au fost in strada in acele momente.

    Si va mai dau un “indiciu” :

    S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.

    S-a tras la Revolutie cu … “cartuse cu cap vidia” care erau o “noutate” la noi in tara, tocmai din cauza puterii de penetrare si a “ravagiilor” pe care le faceau la iesirea din organismul omului (erau … “interzise” de conventii internationale, dar nu stiu daca si la noi in acea vreme).

    http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/19172/CE-PARERE-AVETI-DESPRE-ARESTAREA-GENERALILOR-STANCULESCU-SI-CHITAC-/CE-PARERE-AVETI-DESPRE-ARESTAREA-GENERALILOR-STANCULESCU-SI-CHITAC–pagina-4.html.

    (Duminică, 23 decembrie 2007, 11:33)

    Istoric [anonim]

    Cu repectul cuvenit fatza de cei omoriti in decembrie 1989,civili si militari,in calitate de rezervist al armatei Romane,indraznesc sa intreb si eu :

    Cine avea in Romania anului 1989,munitie tip NATO, 5.5 mm calibru, in plus “crestata” – lucru interzis de Conventia de la Geneva,stiut fiind faptul ca Armata Romana avea la vremea aceea calibrul Pactului de laVarsovia ,pentru armamentul usor,adica 7,62 mm…..La vremea aceea chiar campionul olimpic la proba de pistol viteza, Sorin Babii, isi exprima nedumerirea….Eu am avut in mina citeva mostre din aceste cartuse :mici,negre,cu o spirala in virf,sau cu 4 muchii (cei ce cunosc putina balistica si medicina legala isi vor da seama de rolul devastator al acestor modoficari…

    Astept si acum raspuns la intrebarile mele…poate ca totusi cineva se vagasi sa rupa tacerea…II multumesc anticipat !

    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2121712-ultimele_zile_revolutiei_romane.htm

    ———————————————————————————————————————-

    CUM SPUNE CLAR DLE. EUGENB…SECURISTI NEAGA IN CONTINUARE EXISTENTA SI FOLOSIREA GLOANTELOR VIDIA…CAM DE CE?!!!

    S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.

    CINCI CARE NU CRED IN FOLOSIREA GLOANTELOR DUM-DUM SI VIDIA DUPA DE 22 DECEMBRIE 1989…(si deci, sigur, nici vorba de asa ceva INAINTE de 22 decembrie 1989)

    PAVEL CORUT, STEFAN DEMETER, TEODOR UNGUREANU, VLADIMIR BELIS, DAN VOINEA

    1) Pavel Corut (ocupatie inainte de 1990:  securist)

    “…nu a existat o garda speciala care sa fi depus un juramint de credinta de legionar fata de dictator, nu au existat lunetisti dotati cu sisteme de ochire cu infrarosii, nu s-a tras cu gloante vidia…”

    Paul Cernescu (aka Pavel Corut), “Cine a tras in noi?” Expres Magazin, nr. 65 (42) 1991, p. 12.

    “…Treburile pareau sa se fi indreptat catre directia buna, dar in dimineata zilei de 23 decembrie [sic. 24 decembrie], capitanul P.I. m-a informat ca in fata ministerului sint doua masini blindate cu teroristi de la U.S.L.A., lichidati de tanchistii nostri.  Discutase cu locotenentul (comandant de pluton) care facuse isprava si acesta mindru de fapta sa, se laudase ca intentionase chiar sa se urce cu tancul pe ei, dar nu a reusit.  Soldatul curier de corospondenta din organigrama compartimentului m-a informat ca peste noapte santinela din postul 2 il impuscase mortal pe ofiterul comandant de garda, un tinar locotenent.  Mai tirziu am citit relatari fanteziste si patetice referitoare la moartea acestui ofiter, “lovit de gloante vidia si explozive.”  Nu este singurul  militar mort in accident de lupta….”

    2) col. Stefan Demeter (sef al birou de servicii si inzestrare al (atunci) Inspectoratului judetean al M.I.):

    “Dupa munitia folosita si zgomotele auzite in oras, rezulta clar ca pina in seara de 22 decembrie s-a tras cu pistoale mitraliera model 1963, de 7,62. Nu s-a folosit munitia “Dum-Dum” cu virf exploziv, interzisa de Tribunalul de Haga. Din 1989 si armamentul “Stecikin” car folosea munitie de 9 mm scurt a fost retras din toate inspectoratele judetene ale M.I. S-a vorbit mult despre gloante vidia. Motivul e simplu: materialul vidia e foarte casant si ar distruge teava armei. Este, deci, pe cit de inutil, pe atit de scump. “Exemplele” prezentate ca “gloante vidia” erau, de fapt, miezuri de otel ale gloantelor de 7,62.”

    Radu Ciobotea, “M.I.–Martor Incomod,” Flacara, nr. 33, 14 august 1991, pp. 4-5.

    3) procuror ceausist Teodor Ungureanu (Facultatea de Drept, promotia 1978) care n-a vazut si n-a gasit nici un terorist in decembrie 1989, sau dupa…gazdat de catre Jurnalul National in perioada 2004-2005 (cam 10 articole)

    http://mariusmioc.wordpress.com/2009/04/14/procuror-teodor-ungureanu-diversiunea-3-gloantele-vidia-erau-miezurile-de-otel-care-intrau-in-alcatuirea-proiectilului-762-mm/

    La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătuirea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice (la momentul străpungerii), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare.

    4) Vladimir Belis

    dl profesor Vladimir Belis, care in decembrie 1989 era directorul Institutului de Medicina Legala Mina Minovici din Bucuresti

    Povestile despre teroristi care trageau cu gloante “”dum-dum””, “”gloante cu cap vidia”” sau gloante de calibru mare, atipice pentru unitatile militare romanesti, vor ramane din cauza asta doar niste povesti care nu pot fi confirmate sau infirmate.

    Belis nu a vazut cadavrele ceausestilor, Jurnalul National

    5)  Generalul Dan Voinea (procuror militar din 1982)

    (Dan Voinea este slavit de catre Sorin Iliesiu asa: Justiţia română a dovedit diversiunea “teroriştii” şi nu a găsit nici un terorist printre morţi, răniţi sau arestaţi. D-l gen. Dan Voinea spune clar: “Teroriştii nu au existat. S-a minţit pentru a-i ascunde pe adevăraţii criminali”….Rechizitoriul Justiţiei române, spiritul acestora regăsindu-se în Raportul [Raport Final CPADCR]…)

    Dan Voinea, citat pe forumul asociatiei 21 decembrie 1989, nu exista victime de la dum-dum

    “Toti alergau dupa un inamic invizibil”

    Romulus Cristea
    Joi, 22 Decembrie 2005

    Interviu cu general-magistrat Dan Voinea

    Romulus Cristea:  Munitia speciala, gloantele cu cap vidia sau dum-dum, a provocat victime? Presa de la acea vreme a fost plina cu astfel de relatari…
    Nu exista victime (persoane impuscate) nici de la gloantele cu cap vidia, nici de la dum-dum. Pe durata evenimentelor s-a folosit munitie de razboi, munitie normala care se gasea la vremea respectiva in dotarea Ministerului de Interne si a Ministerului Apararii Nationale. Confuzia si informatiile false au aparut de la faptul ca se foloseau calibre diferite si, deci, zgomotul produs era altfel perceput.

    Posted in raport final | Tagged: , , , , , | 1 Comment »

    In Memoriam: Cluj, decembrie 1989

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 20, 2009

    Ce inseamna CURAJ! Calin Nemes, Cluj, 21 decembrie 1989 (gasit la google images http://1989.jurnalul.ro/usr/thumbs/thumb_446_x_0_5261-102868-untitled1.jpg)

    Expres, 2 martie 1990 (arhiva personala)

    postat de prieten21

    postat de CosminaCluj

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , , | 3 Comments »

    20 decembrie 1989: Timisoara, Poporul si Dictatorul

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 19, 2009

    Poporul

    si Dictatorul

    An excerpt from

    A chapter from my Ph.D. Dissertation at Indiana University: Richard Andrew Hall, Rewriting the Revolution: Authoritarian Regime-State Relations and the Triumph of Securitate Revisionism in Post-Ceausescu Romania (defended 16 December 1996). This is the original chapter as it appeared then and thus has not been revised in any form.

    20 December 1989: The Protesters Conquer Timisoara

    Nicolae Ceausescu returned from Iran on the afternoon of Wednesday, 20 December. Several hours later, he took to the airwaves to denounce the “terrorist actions” in Timisoara “organized and unleashed in close connection with reactionary, imperialist, irredentist, chauvinist circles, and foreign espionage services in various foreign countries.”[14] Yet at the very moment Ceausescu was announcing to a national television audience that a “state of emergency” had been declared in Timis county, control of Timisoara was rapidly slipping away from the regime. On the morning of 20 December, Army units had begun a withdrawal from Timisoara. As soldiers disappeared from the streets, reports suggest that the remaining Securitate and Militia men either followed their lead or were overwhelmed by the crowds.[15] By evening, as many as 100,000 people–almost a third of Timisoara’s population–had reportedly taken to the center of town in triumph. What had motivated such a sudden reversal of fortunes? Had Timisoara been abandoned to the protesters?

    Prevented from taking to the streets on 18 December, resistance had moved to the factories. Ad hoc strike committees were formed at some of Timisoara’s most important plants on the Monday and Tuesday. Ironically, the regime’s totalitarian reflexes appear to have contributed to the development of these strikes. In a sense “unwilling to leave well enough alone,” on Monday morning party officials had been dispatched to various factories in order to clarify what had not happened in the town the night before. Adelina Elena of the Electrobanat factory (ELBA for short) suggests that prior to the arrival of the party official at her factory, many workers indeed did not fully realize the scope of the violence on the previous night.[16] According to Elena, the presentation of the party official was so absurd that it provoked a reaction entirely opposite to what the regime wished. The party official had argued that

    …hooligans, fascists, and corrupt and retrograde elements had devastated Timisoara. We also learned about Laszlo Tokes, a religious fanatic who incited vagabonds to attack, steal, and set things on fire. They also attracted children into these actions. All were drunk, including the children and the women; they had gotten drunk with the liquor which had been stolen from the supermarkets which had been broken into. They attacked the county [party] building, but not to be worried: all of them had been captured. All of them.[17]

    This was the reason, they were told, for why a “state of emergency” was now in effect (unofficially declared at this point) and all gatherings of more than three people had been banned. The workers were warned about “rumor-mongering.” Upon returning to their workplaces, Elena claims that workers were left with a lingering question: “Where had so many ‘fascists,’ ‘hooligans,’ and ‘drunks’ of all ages in Timisoara come from so suddenly?”

    The following morning of Tuesday, 19 December, the mostly female workforce of the ELBA plant walked off the job. The regime’s response was to send 200 soldiers to the plant to “persuade” the women to return to work. Once again, the effect was the opposite of what was intended. The women began by chanting “We will not work under arms!” and ended up chanting “Down with Ceausescu!” A panicked mayor, Petre Mot, and county party secretary, Radu Balan, rushed to the scene. Unable to disperse the angry crowd, Balan began frantically scribbling in a notebook the requests of some of the women: “We want heat…We want chocolate for our children…socks, underwear, cocoa, and cotton.”[18] Army General Stefan Guse was summoned to rescue Mot and Balan and himself ended up being cornered by the women. Only when clashes ensued outside the plant–claiming several lives in what appears to have been an intentional diversion–were the officials able to take advantage of the chaos and escape.

    Back at party headquarters, General Guse was reportedly chided and ridiculed for “having been frightened by a bunch of women,” but the ELBA episode apparently left a lasting impression upon the Army recruits and perhaps even some of their commanders. After the incident, regime forces evacuated the area around the ELBA plant and the employees took to the streets. As of the afternoon of 19 December, gunfire tapered off and later ceased completely. Army recruits had confronted not vandals or foreign terrorists in the dead of night, but a determined workforce of women who were expressing basic frustration at the absurd humiliations of everyday life in the late Ceausescu era–complaints which were hardly foreign to the army recruits themselves.

    By the morning of Wednesday, 20 December, a general strike prevailed throughout Timisoara and only the bread factories were in operation.[19] A demonstration in solidarity with those who had lost relatives in the violence of the preceding days–and were now demanding the return of their dead–drew columns of workers to the city center. Army units allowed citizens to proceed unhindered. This was the first clear indication of support by the Army rank and file for the demonstrators’ cause. Soldiers reportedly refused to carry out their orders and some even joined in the demonstration.[20] The slogan “The Army is with us” resounded throughout the center of Timisoara. Soon after, the Army began to withdraw to barracks.

    At the time, observers were tempted to interpret this decision as evidence that the military chain of command was disintegrating and mid-level officers were taking matters into their own hands. Moreover, the withdrawal was viewed as an unequivocal sign of support for the demonstrators’ cause. Army Major Viorel Oancea, who on 22 December was to become the first Army officer in Timisoara to declare publicly his allegiance to the Revolution, nevertheless denies the idea of a spontaneous retreat: “Evidently, it was an order, the army was not in a position to be taking independent decisions…Probably General Guse or Ion Coman [took this decision]…”[21] The Army’s high command was undoubtedly concerned about its ability to maintain its institutional coherence under these circumstances and the only way to prevent a further breakdown in control was to take the soldiers off the streets.[22] Regardless of how it was intended, however, the townspeople of Timisoara nevertheless interpreted the action of retiring troops to barracks as support for their cause.

    Reports suggest that while the Army’s retreat was in progress, uniformed Securitate and Militia personnel also disappeared from the streets. Whether this was part of a coordinated retreat by regime forces or was precipitated by the Army’s withdrawal is unknown. During the afternoon of 20 December, negotiations began between the “Action Committee of the Romanian Democratic Front (FDR)” (which was an outgrowth of the various strike committees set up over the previous two days) and two representatives of the regime, Prime Minister Constantin Dascalescu and fellow CPEx member Emil Bobu. At the time, such actions by senior government representatives seemed to suggest that a rift was developing in the upper reaches of the regime’s hierarchy and that some politicians might be abandoning ship. Army General Victor Stanculescu, maintains, however, that Dascalescu and Bobu had been dispatched to Timisoara on Ceausescu’s direct orders.[23] Likewise, Rady argues that they were “acting on the president’s instructions and…only playing for time.”[24]

    The talks dragged on for hours and Dascalescu and Bobu made only vague promises, claiming that the demonstrators’ major demands had to await Ceausescu’s return to the country. According to Rady, such stalling tactics had been employed during the Brasov events of November 1987: negotiations had been conducted with representatives of the protesters, but once the regime had reestablished control their recent negotiating partners were promptly arrested.[25] Ceausescu’s announcement of a “state of emergency” clearly indicated that he had not ceded control of Timisoara to the demonstrators.[26] It thus seems that the disappearance of uniformed Securitate and Militia men had been designed to defuse the tense climate and to lend credibility to the effort of the regime’s negotiating team. Once the demonstrators had left the streets for good, these officers were likely to reappear.

    The suggestion that the regime was merely attempting to reestablish control by other means is strengthened by the case of Ioan (Dorel) Curutiu. Puspoki has argued that the Securitate infiltrated several officers (at least one man and one woman) into the leadership of the demonstrators with the aim of compromising and manipulating the other leaders.[27] Curutiu was one of the FDR representatives who negotiated with Dascalescu and Bobu.[28] Curutiu’s comments since the events have been highly questionable.[29] But it is where Curutiu landed after the events which truly raises suspicions: in 1990 he turned up in the Interior Ministry’s “department of service and armament” with the rank of major.[30]

    [14].. Quoted in Rady, Romania in Turmoil, 97.

    [15].. Budapest Domestic Service, 2115 GMT 20 December 1989, in FBIS-EEU-89-244, 21 December 1989.

    [16].. Adelina Elena, “Martor ocular. Fata in Fata,” Orizont, 6 January 1990, 5.

    [17].. Ibid.

    [18].. Ibid.

    [19].. Rady, Romania in Turmoil, 96.

    [20].. Ibid.; Nestor Rates, Romania: The Entangled Revolution (New York: Praeger, 1991), 33-34.

    [21].. Major Viorel Oancea, interview by Tudorel Urian, “Frica, din nou pe strazi [Fear on the streets once again],” Cuvintul, no. 4 (14 February 1990), 5, 11.

    [22].. Other factors have also been suggested as having hastened the withdrawal: such as the threat of the strike committee at the “Solvent” petrochemical works to blow up the plant if the Army did not withdraw immediately. See Rady, Romania in Turmoil, 96-97.

    [23].. General Victor Atanasie Stanculescu, interview by Ioan Buduca, Cuvintul, no. 8-9 (29 March 1990), 9.

    [24].. Rady, Romania in Turmoil, 97.

    [25].. Ibid.

    [26].. Ibid., 97-98.

    [27].. F. Puspoki, “Piramida Umbrelor (III),” Orizont, no. 11 (16 March 1990), 4.

    [28].. Radu Ciobotea, “Incredibil. La Timisoara–Militia inarma revolutionarii [Incredible. In Timisoara–the Militia was arming the revolutionaries],” Flacara, no. 33 (14 August 1991), 4-5.

    [29].. He claims that on the afternoon of 20 December he was appointed “commander of the FDR’s revolutionary guards;” that the Militia sent a letter of recognition to the FDR; and that on 22 December the Militia supplied the revolutionaries with machine-guns and walkie-talkies.

    [30].. Ibid.

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , | Leave a Comment »

    decembrie 1989: USLA, Bula Moise, teroristii si ‘Fratii Musulmani’ (Dan Badea, Marian Romanescu, Expres, iulie 1991)

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 10, 2009

    See Admission I from USLA Commander Gheorghe Ardeleanu 25 December 1989 from Orwellian Positively Orwellian Part Five Former Securitate Confess

    Admission I:

    It will—and should—be mind boggling to the outsider, but an alleged meeting on the evening of Christmas Day 1989 at the USLA Headquarters shortly after the execution of the Ceausescus, has garnered almost no investigation and discussion inside or outside Romania.  Enough people have made reference to the meeting, from enough different entities and with different interests and equities—including USLA Commander Gheorghe Ardeleanu himself, a civilian representative of the Front (Mihai Montanu), former USLA officer Marian Romanescu, and Army General Tiberiu Urdareanu—to suggest that at the very least the meeting took place.[63] One would think this meeting might be of some historical interest, since the next day, 26 December 1989, the official order was issued integrating the remnants of the former Securitate and Interior Ministry into the Defense Ministry.

    In 1991, former USLA Captain Marian Romanescu described Ardeleanu’s comments to his troops at this alleged meeting as follows:

    On 25 December at around 8 pm, after the execution of the dictators, Colonel Ardeleanu gathered the unit’s members into an improvised room and said to them:

    ‘The Dictatorship has fallen!  The Unit’s members are in the service of the people.  The Romanian Communist Party [PCR] is not disbanding!  It is necessary for us to regroup in the democratic circles of the PCR—the inheritor of the noble ideas of the people of which we are a part!…Corpses were found, individuals with USLAC (Special Unit for Antiterrorist and Commando Warfare) identity cards and identifications with the 0620 stamp of the USLA, identity cards that they had no right to be in possession of when they were found…’ He instructed that the identity cards [of members of the unit] had to be turned in within 24 hours, at which time all of them would receive new ones with Defense Ministry markings.”[64] (emphasis in the original)

    Ardeleanu’s statement begs the question:  if these were non-USLA personnel, why exactly were they trying to pass themselves off as USLA personnel…to the point of losing their lives?  At the very least, his statement informs the idea that the individuals with these identity cards were innocent victims—because otherwise he would likely not have stated that they had “no right” to possess these identity documents, but instead would have presented them as heroes who had died in the name of the Revolution.  Ardeleanu’s comments can be interpreted as the beginnings of a cover-up, designed to reverse the popular understanding of the USLA’s responsibility for the December bloodshed.  This was a classic case of “plausible deniability”—now dead, and clearly having been involved in suspicious behavior, Ardeleanu denied any knowledge of them and any affiliation of them with his unit and command.

    image-15image-14image-13image-12

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , | 4 Comments »