The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Personal Research & Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

Archive for December, 2009

(VIDEO) Documentarul “SIBIU 1989”: Marturia lui Gheorghe Cocos despre gloante DUM-DUM

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 27, 2009

Gheorghe Cocos povesteste cum el si sotia sa au fost impuscati cu gloante DUM-DUM “care se spune ca nu exista, dar totusi exista”

Vedeti clip-ul 4:55-6:23

posted by tioluciano on youtube on 22 December 2009 cu cuvintele aceste

“Documentarul “SIBIU 1989” LDTV(comprimat 15,4 MB, format WMV, 212kbps, 384 x 288 pixels,13 fps)

Documentar lansat într-o proiectie publica in data de 21 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Casa de Cultura a Sindicatelor Sibiu, Sala STUDIO
Producator versiune originala : Octavian Repede ( sibiuvideo@gmail.com , sau Octavian Repede-0747/990495)

———————————————————————-

mai mult despre gloantele DUM-DUM in decembrie 1989:

https://romanianrevolutionofdecember1989.wordpress.com/2009/12/24/bullets-lies-and-videotape-the-amazing-disappearing-romanian-counter-revolution-of-december-1989-part-vii-conclusion-those-who-told-us-the-truth-by-richard-andrew-hall/

full pdf file

blv 111909tk6

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , , , | Leave a Comment »

Bullets, Lies, and Videotape: The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989 (Part VII, Conclusion: Those Who Told Us the Truth) by Richard Andrew Hall

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 24, 2009

for full PDF file see here:

blv 111909tk6

blv 111909tk6 97 compat (for earlier versions of word)

for Part I see  His name was Ghircoias…Nicolae Ghircoias

for Part II see A Revolution, a Coup d\’Etat, AND a Counter-Revolution

for Part III see Lost…during investigation

for Part IV see The Good \’Sergeant Schultz\’ or \’They know nothing!\’

for Part V see Seeing is Believing, Videos 1 and 2

for Part VI see Seeing is Believing, Videos 3 and 4

Bullets, Lies, and Videotape:

The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989

by Richard Andrew Hall, Ph.D.

Standard Disclaimer:  All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency.  Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views.  This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information.  [Submitted 19 November 2009; PRB approved 15 December 2009]

I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency.  I have been a CIA analyst since 2000.  Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.

Those Who Have Told Us the Truth [1]

As opposed to the aforementioned Vladimir Belis, Pavel Corut, and Dan Voinea, all of whom who have strenuously and repeatedly denied the existence and use in December 1989 of atypical munitions of dum-dum bullets and vidia bullets, there exist those who have told us of the existence and use of these in December 1989.[2] They are essentially, for lack of a better term, former Securitate whistleblowers, who have admitted the Securitate’s role in providing the “terrorists” who caused so much destruction, mayhem, and loss of life in those days.

For years I have been essentially the sole researcher inside or outside the country familiar with and promoting the claims of 1) former Timisoara Securitate Directorate I officer Roland Vasilevici—who published his claims about December 1989 under the byline of Puspoki F. in the Timisoara political-cultural weekly Orizont in March 1990 and under the pseudonym “Romeo Vasiliu”—and 2) an anonymous USLA recruit who told his story to AM Press Dolj (published on the five year anniversary of the events in Romania Libera 28 December 1994…ironically (?) next to a story about how a former Securitate official attempted to interrupt a private television broadcast in which Roland Vasilevici was being interviewed in Timisoara about Libyan involvement in December 1989).

Vasilevici claimed in those March 1990 articles and in a 140 page book that followed—both the series and the book titled Pyramid of Shadows—that the USLA and Arab commandos were the “terrorists” of December 1989.  What is particularly noteworthy in light of the above discussion about “exploding [dum-dum] bullets” was his claim that the USLA and the foreign students who supplemented them “used special cartridges which upon hitting their targets caused new explosions” [emphasis added]—in other words, exploding or dum-dum bullets.[3]

The anonymous USLA recruit stated separately, but similarly:

I was in Timisoara and Bucharest in December ’89.  In addition to us [USLA] draftees, recalled professionals, who wore black camouflage outfits, were dispatched.  Antiterrorist troop units and these professionals received live ammunition.  In Timisoara demonstrators were shot at short distances.  I saw how the skulls of those who were shot would explode. I believe the masked ones, using their own special weapons, shot with exploding bullets.  In January 1990, all the draftees from the USLA troops were put in detox.  We had been drugged.  We were discharged five months before our service was due to expire in order to lose any trace of us.  Don’t publish my name.  I fear for me and my parents.  When we trained and practiced we were separated into ‘friends’ and ‘enemies.’  The masked ones were the ‘enemies’ who we had to find and neutralize.  I believe the masked ones were the ‘terrorists’.[4] [emphases added]

As I have pointed out, despite the short shrift given these two revelations by Romanian media and Romanianists, one group has paid close attention:  the former Securitate.  That is not accidental.[5]

Those discussed as alternatively “commandos” or “professionals” appear to have been members of the so-called USLAC—Special Unit for Anti-terrorist and Commando Warfare.  In 1991, Dan Badea summarized former USLA Captain Marian Romanescu’s description of the USLAC as follows:

THE USLAC COMMANDOS:

Those who had and have knowledge about the existence and activities of the shock troops subordinated directly to Ceausescu remained quiet and continue to do so out of fear or out of calculation.  Much has been said about individuals in black jumpsuits, with tattoos on their left hand and chest, mercenary fanatics who acted at night, killing with precision and withdrawing when they were encircled to the underground tunnels of Bucharest.  Much was said, then nobody said anything, as if nothing had ever happened.

Traversing the [Securitate’s] Fifth Directorate and the USLA, the USLAC commandos were made up of individuals who ‘worked’ undercover at different posts.  Many were foreign students, doctoral students and thugs committed with heart and soul to the dictator.  Many were Arabs who knew with precision the nooks and crannies of Bucharest, Brasov and other towns in Romania.  For training these had at their disposal several underground centers of instruction:  one was in an area near Brasov, while another—it appears—was right under the former headquarters of the PCR CC [communist party central committee building], a shooting range that was—discovered by accident by several revolutionaries during the events of December .”[6]

We also know from Romanescu and a second source that USLA commander Gheorghe Ardeleanu (Bula Moise) addressed his troops as follows:

“On 25 December at around 8 pm, after the execution of the dictators, Colonel Ardeleanu gathered the unit’s members into an improvised room and said to them:

‘The Dictatorship has fallen!  The Unit’s members are in the service of the people.  The Romanian Communist Party [PCR] is not disbanding!  It is necessary for us to regroup in the democratic circles of the PCR—the inheritor of the noble ideas of the people of which we are a part!…Corpses were found, individuals with USLAC (Special Unit for Antiterrorist and Commando Warfare) identity cards and identifications with the 0620 stamp of the USLA, identity cards that they had no right to be in possession of when they were found…’  He instructed that the identity cards [of members of the unit] had to be turned in within 24 hours, at which time all of them would receive new ones with Defense Ministry markings.” [7] [8]

In other words, a cover-up of a now failed attempt at counter-revolution—having been cut short by the execution of the Ceausescus, the object of their struggle—had begun.  In the days and weeks that were to follow, the Securitate, including people such as the seemingly ubiquitous Colonel Ghircoias discussed in the opening of this article would go about recovering those “terrorists” who were unlucky enough to be captured, injured, or killed.  By 24 January 1990, the “terrorists” of the Romanian Counter-Revolution of December 1989, no longer existed, so-to-speak, and the chances for justice and truth about what had happened in December 1989 would never recover.[9]

THE REVOLUTION WAS TELEVISED. THE COUNTER-REVOLUTION WAS VIDEOTAPED.

Poet, essayist, and NPR contributor Andrei Codrescu memorably turned Gil Scott Heron’s famous social commentary—“The Revolution Will Not Be Televised”—on  its head, saying that contrary to what Heron’s song had led them to expect …in Romania, the revolution was televised!  But if you read on or listen to Codrescu closely, it would be more accurate to say that he, like many Romanians and Romanianists, believes that what happened in December 1989 was a coup d’etat—he talks about the“staging of the revolution” and how the coup plotters “seized the means of projection”—and thus what he really seems to intend to say is that “the coup d’etat was televised.”[10]

On the other hand, Vladimir Tismaneanu is quoted as once having memorably said:  ”The VCR killed Ceausescu even before his execution…It was the most important factor in terms of creating a mass consciousness.”[11] It is an important and insightful observation about the power of technology and the challenges it poses to centralized control, especially of the totalitarian state.

Ceausescu’s image and control was damaged by the video-player—to say nothing of, by live television, with the infamous “mirror-shattering” moment of 21 December 1989.  However, as this paper has demonstrated, it is the video-recorder that has undone his final and unfortunately (ever)lasting “Christmas gift” to his Romanian subjects, and that has undone the lies of those—including certain past military prosecutors with roots in the communist era—bent on covering this up.


[1] This section borrows heavily from Hall 2008 and Hall 2006.

[2] In addition to these videos, I have thus far accumulated 45 mentions/claims of use of dum-dum and/or vidia bullets in December 1989.  These include the testimonies of doctors who treated the wounded, but also military officers—not just recruits—who are familiar with ballistics.  Separately, I also have accumulated 36 mentions/claims of people who were either killed or wounded by such atypical munitions during the events.  Significantly, these include people killed or wounded prior to 22 December 1989 as well as after, and they are from multiple cities and a variety of locations for both periods—suggesting not accident, but a well-executed plan by the repressive forces of the Ceausescu regime, the Securitate and their foreign mercenary allies.  See Hall 2008 for some of these.

[3] Puspoki F., “Piramida Umbrelor (III),” Orizont (Timisoara), no. 11 (16 March 1990) p.4, and Roland Vasilevici, Piramida Umbrelor (Timisoara:  Editura de Vest, 1991), p. 61.

[4] “Dezvaluiri despre implicarea USLA in evenimentele din decembrie ’89,” Romania Libera, 28 December 1994, p.3.

[5] For the discussion of the former Securitate response to those who have violated the code of silence, see Hall, “Orwellian…Positively Orwellian,” http://homepage.mac.com/khallbobo/RichardHall/pubs/Voineaswar091706.html .

[6] Captain Marian Romanescu, with Dan Badea, “USLA, Bula Moise, teroristii si ‘Fratii Musulmani’,” Expres (2-8 July 1991), pp. 8-9.

[7] Captain Marian Romanescu, with Dan Badea, “USLA, Bula Moise, teroristii si ‘Fratii Musulmani’,” Expres (2-8 July 1991), pp. 8-9.

[8] What evidence do we have that the “USLAC”—a reference attributed to Ardeleanu, discussed by Romanescu, and alluded to by Vasilevici (“commandos,” he specified the involvement of Arabs in his book) and the anonymous recruit (the “professionals in black camouflage”)—in fact existed?  To me, the most convincing evidence comes from the comments of Dr. Sergiu Tanasescu, the medical trainer of the Rapid Bucharest soccer team, who was directly involved in the fighting at the Central Committee building.  One has to realize that until his comments in March 1990, the very acronym “USLAC” and its extension does not appear to have appeared in the Romanian media—and has very rarely appeared since.  Here is what he said:

Ion K. Ion (reporter at the weekly Cuvintul):  The idea that there were foreign terrorists has been circulating in the press.

Sergiu Tanasescu (trainer for the Bucharest Rapid soccer club):  I ask that you be so kind as to not ask me about the problem because it is a historical issue.  Are we in agreement?

I.I.:  O.K.

Tanasescu:  I caught a terrorist myself, with my own hands.  He was 26 years old and had two ID cards, one of a student in the fourth year of Law School, and another one of Directorate V-a U.S.L.A.C. Special Unit for Antiterrorist and Commando Warfare [emphasis added].  He was drugged.  I found on him a type of chocolate, “Pasuma” and “Gripha” brands.  It was an extraordinarily powerful drug that gave a state of euphoria encouraging aggression and destruction, and an ability to go without sleep for ten days.  He had a supersophisticated weapon, with nightsights [i.e. lunetisti], with a system for long-distance sound…

Ion K. Ion:  What happened to those terrorists who were caught?

S.T.:  We surrendered them to organs of the military prosecutor.  We caught many in the first days, their identity being confirmed by many, by Colonel Octavian Nae [Dir. V-a], Constantin Dinescu (Mircea’s uncle), [Army Chief of Staff, General] Guse, but especially by [Securitate Director] Vlad who shouted at those caught why they didn’t listen to his order to surrender, they would pretend to be innocent, but the gun barrels of their weapons were still warm from their exploits.  After they would undergo this summary interrogation, most of them were released.

I.I.:  Why?

S.T.:  Because that’s what Vlad ordered.  On 22 December we caught a Securitate major who was disarmed and let go, only to capture him again the next day, when we took his weapon and ammo and again Vlad vouched for him, only to capture him on the third day yet again.  We got annoyed and then arrested all of them, including Vlad and Colonel Nae, especially after a girl of ours on the first basement floor where the heating system is located found him transmitting I don’t know what on a walkie-talkie.

I.I.:  When and how were the bunkers discovered?

S.T.:  Pretty late in the game, in any case only after 24 December.  Some by accident, most thanks to two individuals [with a dog].

Sergiu Tanasescu, interview by Ion K. Ion, “Dinca si Postelnicu au fost prinsi de pantera roz!” Cuvintul, no. 8-9, 28 March 1990, 15.  From Hall, 2006.

[9] For some of the discussion of how the problem was made to “go away,” see Hall 2006 and the section “Foreign Involvement.”

[10] Andrei Codrescu, The Hole in the Flag (Morrow and Company, 1991).  For a discussion of this Codrescu’s sources and arguments, including his allegations of a Yalta-Malta conspiracy, see Hall 2005.

[11] Quoted in Alexander Stille, “Cameras Shoot Where Uzis Can’t,” New York Times, 20 September 20 2003, available at http://www.nytimes.com/2003/09/20/arts/cameras-shoot-where-uzis-can-t.html.

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , | 10 Comments »

Numai din saptamana aceasta: cazuri de gloante Dum-Dum si vidia folosite in decembrie ’89, mentionate in presa romana disponsibila pe internetul

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 23, 2009

Sunt mentionate cazuri din Brasov, Arad, Bucuresti, si alte locuri

1) Brasov:  „Civilii primeau arme de proastă calitate, însă în morga spitalului Judeţean au fost găsite persoane ucise cu gloanţe Dum-Dum, care nu au fost distribuite revoluţionarilor [lucru confirmat in filmul lui Maria Petrascu]”, a povestit Vasile Mardare.

http://www.mytex.ro/texrevoluTie/print/zilele-eroice-si-tragice-de-acum-20-de-ani_243189.php

2) Braşovenii şi-au comemorat eroii

Azi 11:30:37 | 73 accesări
La 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, braşovenii şi-au comemorat, marţi, eroii căzuţi începînd cu noaptea de 22/23 decembrie. Comemorarea a avut loc în Cimitirul Eroilor din faţa Prefecturii, oficialităţile, asociaţiile de revoluţionari şi partidele politice depunînd coroane de flori. Un sobor de preoţi militari a săvîrşit slujba de pomenire a eroilor. „Din păcate, nu avem o imagine clară a ceea ce s-a întîmplat în timpul Revoluţiei. Este de datoria noastră să rememorăm evenimentele din DEcembrie 1989, faptele eroilor căzuţi în acele zile nu trebuie să se piardă în ceaţa istoriei. În faţa Eroilor ne plecăm capetele şi pentru ei trebuie să dăm dovadă că sacrificiul lor nu a fost inutil“, a spus la coemmorare, prefectul Ioan Gonţea. Urmaşii eroilor căzuţi în decembrie ’89, îşi plîng şi azi morţii şi nu pot uita faptul că încă nu au aflat cine le-a ucis copiii, părinţii sau fraţii. „Dacă în 20 de ani nu am aflat ce s-a întîmplat, nici nu mai sper ca cineva să-mi spună cine mi-a ucis soţul în 23 decembrie, el fiind unul dintre cei împuşcaţi cu gloanţe explozive. Am avut şansa să-l mai prind în viaţă, dar după zece zile s-a stins, iar eu, împreună cu cei doi copiii ai noştri am rămas să-l plîngem. Sper din tot sufletul că sacrificiul lui nu a fost inutil“, a spus soţia unuia dintre eroii căzuţi pentru victoria Revoluţiei.

de: H.O.

http://www.monitorulexpres.ro/?mod=ultima_ora&p=ultora_local&a=citeste&s_id=84036

http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=actualitate&s_id=84062

3) Arad:

“Ulterior aveam să aflu că un glonţ „dum-dum” a explodat lângă capul meu! Norocul meu a fost că în clipa respectivă palmele mâinilor îmi acopereau faţa, schijele intrând în mâna stângă. Atât eu cât şi Andrei Safaleru ne-am lăsat pe spate, între scaune. Am deschis ochii, eram speriat că am orbit. Am reuşit să-l văd pe şoferul Ciumedean Dănuţ căzut peste volan, curgându-i sângele din gură. Mai târziu am aflat că un glonţ ieşit prin gură, i-a rupt patru dinţi. Speriat mi-am întors capul în cealată parte, tocmai când mandibula lui Doru Miclea a fost străpunsă de un glonţ. Dintr-o dată mandibula „i-a sărit” câţiva centimetri în faţă şi un şuvoi de sânge i-a ţâşnit pe gură! Atunci Andrei Safaleru a făcut o greşeală capitală, s-a ridicat în fund, după care s-a aruncat pe burtă. În noua sa poziţie l-au străpuns 17 gloanţe! Unul i-a intrat în plămân, iar restul, până la 17 gloanţe, în bazin şi în rinichi! Tot atunci, un glonţ „dum-dum” m-a lovit în laba piciorului. În momentul exploziei, adidasul mi-a fost smuls din picior! Apoi cabina basculantei s-a rabatat înainte şi am căzut de pe pod între malul râului Mureş şi intrarea în Ştrand! După circa 40 – 50 de minute am fost adunaţi de militarii care au inspectat zona, să vadă pe cine au împuşcat!” („Întrebătorul din Agora”, vol.I, p. 268 – 278).

http://www.observator.info/eveniment-1/22-25-decembrie89

4) Bucuresti

Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.

5)  Câteva zile nu a mai muncit nimeni. Nu ştiam cine ne conduce, nici pentru cine muncim. Stăteam în curtea fabricii şi discutam evenimentele petrecute, ne dădeam cu părerea. În peretele unei hale vizibil ciuruit de misterioşii trăgători de elită, am observat un glonte mai puţin obişnuit. Era foarte lucios şi bine finisat şi nu era din bronz, ca de obicei, ci dintr-un oţel în genul celui folosit la cuţitele de strung. Era celebrul glonţ cu cap vidia. Am încercat să-l scot din zid dar nu am reuşit. Am plecat să caut ceva unelte ca să-l extrag, dar când m-am întors deja dispăruse.

Decembrie 1989, amintiri de la revoluţie

Se împlinesc 20 de ani de la acel decembrie însângerat. Pe vremea aceea eram un puşti de 21 de ani, care terminase armata de câteva luni şi trudeam într-una din fabricile patriei, mai precis “Uzina de maşini electrice Bucureşti” (U.M.E.B).

Deoarece, înainte de stagiul militar, nu intrasem la Politehnică, la Facultatea de Electronică şi nu reuşisem nici să mă pregătesc pentru sesiunea din acel an, singura opţiune viabilă fusese să mă alătur clasei muncitoare biruitoare.

Lucram cu tot felul de unelte şi utilaje grele, iar accidentele de muncă erau destul de numeroase. Destui tineri de vârsta mea se alegeau cu membre amputate, sau chiar mureau, iar fetele erau practic scalpate în anumite cazuri, când îşi agăţau părul în diverse componente în mişcare, ale utilajelor pe care lucrau, cot la cot cu bărbaţii.

Aici am aflat pentru prima dată despre “revoluţie”. Cam pe 16 – 17 decembrie s-a auzit, printre muncitori mai întâi, ca un zvon, apoi pe la megafoane, unde Ceauşescu ţinea discursuri despre “agenturili străine” şi “elementele huliganice” care vor să destabilizeze ţara. Oamenii lucrau cu urechile ciulite la difuzoarele răspândite prin hale, sau se adunau în grupuleţe şi comentau cu înfrigurare evenimentele. “N-auzi bă, că îl dă jos pe Ceauşescu?!” “E groasă rău de tot! La Timişoara e răscoală, mor oamenii pe stradă!”

Secretarul de partid, un individ trecut de 50 de ani, înalt, masiv, cu o căciulă de astrahan pe cap şi încălţat cu nişte cizme de piele groasă, aşa cum purtau ofiţerii  de armată, patrula agitat de colo-colo prin secţii. În zilele sale bune obişnuia adesea să urle la muncitori că “el este Ceauşescu în această fabrică”. Pe mine mă sancţionase cu mustrare, pentru că pe vremea aceea eram rocker şi aveam părul lung, lucru care nu se încadra în morala tinerilor din societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Acum “micul Ceauşescu” se dezumflase şi simţea că îi cam fuge pământul de sub picioare, ba chiar aveam impresia că se teme ca nu cumva muncitorii să se revolte împotriva lui şi să îl linşeze.

Pe 21 decembrie eram schimbul doi, aşa că dimineaţa eram acasă. Stăteam turceşte pe covor şi mă uitam la televizor, la mitingul unde Nicolae Ceauşescu încerca să “dreagă busuiocul” în ceasul cel de pe urmă. La un moment dat imaginea a început să tremure, Ceuaşescu a rămas blocat de uimire cu mâna în aer şi dinspre mulţime s-a auzit un vuiet de ţipete şi huiduieli care acopereau uralele şi aplauzele înregistrate pe bandă şi difuzate la megafoane.

A fost al doilea moment de şoc pentru telespectatorul român de atunci, după prima ştire, în stil Pro TV, din istoria României, aceea cu sinuciderea generalului Vasile Milea. Au urmat celebrele “Alo, alo…” ale lui Ceauşescu şi anunţul de toată jena, cu majorarea salariilor şi pensiilor cu 100-200 de lei. La nici o jumătate de oră de la acest eveniment incredibil, am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene. Din stradă se auzea un zgomot infernal, aşa cum nu mai auzisem niciodată, nici la meciurile de fotbal, nici la mitingurile populare la care eram scos cu forţa. Aveam impresia că trăiesc într-un film de război sau ceva de acest gen. “Jos comunismul!”, “Jos Ceauşescu!”, Jos Dictatorul!” Cine ar fi avut curajul să strige aşa ceva pe stradă în urmă cu câteva zile???

Mi-am urmat totuşi programul normal şi am plecat la serviciu, ca de obicei. Acolo mai toată lumea era adunată în secţie şi aştepta să primească semnalul de plecare. Am fost preluat imediat, împreună cu alţi câţiva tineri colegi şi am fost dus la comandamentul “Gărzilor Patriotice” din cadrul uzinei. Pentru cine nu ştie, “Gărzile patriotice” erau un fel de armată civilă
din care făceau parte practic toţi cetăţenii români de vârstă adultă, de regulă bărbaţi. Uniforma era aproape identică cu cea a armatei, cu singura diferenţă că, în loc de vestita bonetă, membrii gărzilor purtau un fel de bască sau beretă, aşa ca la vânătorii de munte.

Ajunşi acolo am primit imediat uniforme, iar pe post de armă câte o lopăţică rabatabilă de campanie, aceea pe care soldaţii o poartă la centură şi este folosită la săpatul tranşeelor. Am fost informaţi că vom merge în Piaţa Universităţii pentru a apăra ţara de huliganii unguri de la Timişoara care au venit să devasteze Bucureştiul. Lopăţelele în cauză erau destinate pocnirii în cap a acestor huligani.

Înainte să fiu îmbarcat în autobuzul cu destinaţia Piaţa Universităţii am aflat ce s-a întâmplat de fapt la mitingul care a declanşat rebeliunea de la Bucureşti, de la colegii din schimbul de dimineaţă care fuseseră trimişi acolo de liderii de  la partid. La un moment dat cineva din mulţime a aruncat o petardă, care a creat panică în rândul participanţilor. Femeile au început să ţipe şi mulţimea început să se îmbulzească şi să se calce în picioare. În situaţia creată, nişte băieţi mai solizi şi cu ochii albaştri au început să strige “Jos Ceauşescu!”, “Jos Comunismul!” şi alte asemenea lozinci agitând participanţii neavizaţi. Şi aşa a început nebunia!

Autobuzul a fost parcat pe o stradă laterală în zona hotelului “Intercontinental” şi ni s-a spus să aşteptăm ca la momentul potrivit să primim semnalul de atac împotriva “huliganilor”. Am stat aşa vreo 2 – 3 ore, timp în care oamenii care treceau prin zonă, fie ei revoluţionari, fie huligani şi terorişti, ne arătau gestul acela cu degetul, ne înjurau, ne făceau bulangii
sau ne băteau obrazul.

Marele meu noroc, pentru care, poate, astăzi sunt încă în viaţă, a fost faptul că nu am primit acel de semnal şi după un timp, nu mai ştiu exact, ori liderul de sindicat ne-a dat drumul, ori am hotărât eu să cobor din autobuz şi m-am îndreptat spre casă.

Stau şi acum şi mă chinui să îmi amintesc cum am reuşit să mă strecor prin mulţime, fără să fiu linşat, fără să fiu udat de tunurile cu apă şi fără să primesc un glonte în cap. Am ajuns la metro şi am pornit spre casă cu convingerea tot mai clară că nu era vorba de o revoluţie populară ci de ceea ce mai târziu aveam să aflu că se numeşte lovitură de stat.

În vagoane erau o mulţime de oameni, mulţi în perechi, uzi până la piele şi surprinzător, unii dintre ei erau foarte veseli râzând de parcă se întorceau de la un film sau spectacol distractiv.

Pe 22 decembrie nu m-am mai dus, am stat acasă şi am urmărit evenimentele la televizor, încă nefiind sigur dacă ce se întâmplă este real, sau doar visez. Am aflat în zilele următoare de la un coleg foarte entuziast, care fusese non-stop în Piaţa Palatului (acum parcă se numeşte Piaţa Constituţiei), cum zeci de puştani şi gură-cască de pe acolo fuseseră omorâţi de gloanţele, trase de soldaţii în termen, care ricoşau din pereţii clădirilor şi îi nimereau din greşeală.

M-am întors la muncă pe 23 sau pe 24 decembrie. În acele zile în Bucureşti domnea cu adevărat teroarea. Nu acea teroare închipuită din vremea regimului comunist, ci o teroare izvorâtă din teama pentru propria viaţă. Se auzeau peste tot vorbe că te poţi trezi oricând, în timp ce mergi liniştit pe stradă, cu un glonţ în cap, tras de lunetişti.

Am ieşit de la metrou, ca de obicei la staţia “Politehnica”, vis-a vis de complexul studenţesc “Leu” şi am luat-o pe bulevardul Ho Şi Min, actualul Vasile Milea, unde se afla uzina în care lucram. Am zărit un Oltcit avariat proptit într-un stâlp. Avea parbrizul şi un geam lateral făcute praf şi caroseria ciuruită de gloanţe. M-am apropiat şi am văzut la volan un bărbat corpolent îmbrăcat cu un pulover tricotat de mână cum se obişnuia pe vremea aceea, vânăt la faţă şi cu capul căzut într-o parte. Era mort. M-am mirat singur de faptul că nu eram deloc îngrozit, practic nu simţeam nicio emoţie. Am trecut mai departe şi m-am grăbit puţin pentru că din depărtare încă se mai auzeau rafale de arme automate.

Oamenii de prin zonă spuneau că bietul om din maşină fusese doborât de gloanţele lunetiştilor de pe acoperişul Academiei “Ştefan Gheorghiu” sau “Şcoala de partid”, cum se mai numea şi care avea sediul în apropiere. Apoi am aflat, tot din auzite, că a fost omorât de nişte muncitori idioţi din uzină, care au primit arme de la “Gărzile Patriotice”. Au început să se joace de-a războiul şi să someze trecătorii. Omul de la volan s-a speriat şi a acelerat, cineva a început să strige “Teroristul” şi au început să tragă în el până l-au omorât.

Câteva zile nu a mai muncit nimeni. Nu ştiam cine ne conduce, nici pentru cine muncim. Stăteam în curtea fabricii şi discutam evenimentele petrecute, ne dădeam cu părerea. În peretele unei hale vizibil ciuruit de misterioşii trăgători de elită, am observat un glonte mai puţin obişnuit. Era foarte lucios şi bine finisat şi nu era din bronz, ca de obicei, ci dintr-un oţel în genul celui folosit la cuţitele de strung. Era celebrul glonţ cu cap vidia. Am încercat să-l scot din zid dar nu am reuşit. Am plecat să caut ceva unelte ca să-l extrag, dar când m-am întors deja dispăruse.

A urmat execuţia lui Ceauşescu, de Crăciun şi un Revelion trist şi tăcut, când îmi amintesc că au fost interzise petradele, pocnitorile şi artificiile pentru a nu fi confundate cu focurile de armă ale teroriştilor.

Treptat, după aceea, viaţa a început să revină la normal. Ziarele au început să se înmulţească şi să publice cu frenezie, cele vechi şi-au declarat independenţa şi libertatea şi şi-au schimbat denumirile comuniste. Iliescu şi ai lui au format Frontul Salvării Naţionale (FSN).

Eram liberi. Sau cel mult aşa credeam atunci…

http://danl33.wordpress.com/2009/12/21/decembrie-1989-amintiri-de-la-revolutie/

6) Revolutie? a fost o lovitura de stat cu participarea maselor.Adica masele au reactionat peste asteptarile celor ce au pus la cale caderea lui Ceausecu.De tras cu arma s-a tras cu arma si cu tunul(atnculin cladirea Militiei) la Sibiu. am auzit tras cine a vrut ca arme aveau toti armata,securitatae ,militieni unii,garrzile patriotice etc.sau impartit arem ca la nuta numa cien nu a vrut sa ia nu a luat si cine nu a ticipat.In Timisoara a tras armata pe langa luptaori din trupele sppeciale Roamne si diversionisti straini mercenari.Toti au tras si au intaratat multime.Aveam un fost coleg de scoala in armata la Timisora si ei au tras la revolutie.O ruda militian detasat inainte de a incepe era la reciclare in Bucuresi,a zis ca la un metru de le au ajuns niste gloante in perete cu vidia speciale numai usla cred ca aveau asa ceva si straini,mercenari etc.. • CA

http://www.tvr.ro/articol.php?id=74350
22 decembrie 1989 – ziua Revoluţiei române

7)

Postat de vasile la 17.12.2009 09:13

Pot sa va spun ca eu am facut armata in timpul Revolutiei. Aspectul pe care vroiam sa vi-l marturisesc tine de faptul ca acest eveniment, Revolutia, a fost asteptat in toata luna decembrie, ’89. Nu intamplator primeam zilnic alarme seara tarziu, chiar noaptea cand trebuia sa ne adunam pe platou cu tot echipamentul de lupta si ni se spunea mereu ca urmeaza sa primim o alarma adevarata. In 16 decembrie, cand s-a primit alarma cu indicativul “Radu cel frumos”, la fel ne-am adunat pe platou si asteptam sa ne spuna “tovarasul” comandant sa mergem la dormitoare. nu s-a intamplat insa asha si toata noaptea aceia am incarcat * in TAB-uri. Apoi ne-au spus tot pe platou ca trupe de teroristi si diversionisti au intrat in Timisoara si vor sa destabilizeze tara. Am plecat de pe platou toti cu gandul ca vom nimici fara remuscari orice inamic sau terorist. Am primit ordin sa tragem si fara somatie si sa avem si cartus pe teava, pt ca acestia au arme cu infrarosii f performante si pot vedea si noaptea. Stateam 9 ore in post la obiectivele importante si 6 ore de veghe. Au urmat 3 sapatamani in care am facut cel mult o baie si in care dormeam cu pistoalele automate in pat, cu port incarcatorul plin cu * si cu inca patru incarcatoare pline in buzunarele de la mantai. Si la masa mergeam cu armele dupa noi. peste tot. sunt multe de spus, insa, in privinta teroristilor treaba e cat se poate de limpede. au existat. se folosea altfel de *, cu gloante din vidia, au fost prinsi in arest si chiar ne cereau tigari, dar nu stiau sa vorbeasca in lb romana. noi le aratam arma in schimbul tigarilor. apoi au venit ordine de sus si au fost eliberati. nu se stie nici acum de catre cine si de unde veneau acesti teroristi imbracati integral in combinezoane negre. de ce nu intrebati soldatii acelor vremuri din unitatile in care s-a tras? veti afla f multe amanunte, esentiale poate.

http://www.gandul.info/dupa-20-de-ani/20-de-ani-de-libertate-pro-tv-si-gandul-te-provoaca-sa-ti-spui-povestea-tu-ce-ai-facut-cu-libertatea-ta-citeste-revolutia-monicai-cum-l-au-impuscat-pe-tati-5185501

—————————————————————————————————————————————————-
SPORTIVI UCIŞI LA REVOLUŢIE
Pierdut copil. Caut asasin.
23.12.2009
Micsoreaza fontMareste font

Aboneaza-te la newsletter-ul GSP

// <![CDATA[//

Gazeta vă prezintă povestea unui tînăr rugbyst, Florin Butiri (20 de ani), omorît la Revoluţie. Nici pînă acum familia sa nu a aflat cine l-a ucis

1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ’89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.

După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.

Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.

Florin domina tusa datorita staturii sale impresionante

“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă.

Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.

Florin domina tusa datorita staturii sale impresionante

Încerca să stingă un incendiu
Familia a aflat ulterior ce la prietenii care l-au însoţit în ziua aceea cum s-a întîmplat. Florin a ajuns pe strada Nuferilor, lîngă direcţia RATB, unde ardea o casă. S-a dus să-i ajute pe proprietari, iar cei care erau cu el au povestit că din casa respectivă, o vilă, a început să se tragă. Au apărut 2 inşi îmbrăcaţi în salopete de muncitori care au început să tragă în cei care încercau să stingă incendiul. Florin a fost singurul atins de gloanţe. A căzut la pămînt şi spunea că-i e sete. A fost urcat într-o maşină şi dus la spital. Restul se ştie…

“Nu ne-au spus nimic”
Ruxandra continuă: “În anii următori, părintii mei au încercat mereu să afle cine l-a omorît pe Florin. <>, a fost răspunsul autorităţilor române, însă nimic pînă în ziua de azi. Anchetatorii ne spuneau că armata a fost de vină, însă n-am primit niciodată vreo informaţie concretă. Mama a murit acum 15 ani fără să ştie cine i-a ucis feciorul, iar tata de fiecare dată cînd vine decembrie nu mai ştie de capul lui”. La 20 de ani de la moartea lui Florin, familia Butiri nu ştie încă cine i-a răpit lumina ochilor!

“Florin era un băiat super. La fizicul lui, avea un viitor strălucit ca rugbyst. Nu era genul care sărea la bătaie, mai mult gura de el. Mare păcat că s-a stins aşa”
Silviu Toncea, fost căpitan Triumf în ’89

// <![CDATA[// <![CDATA[
//<![CDATA[
var m3_u = (location.protocol==’https:’?’https://as.gsp.ro/www/delivery/ajs.php&#8217;:’http://as.gsp.ro/www/delivery/ajs.php&#8217;);
var m3_r = Math.floor(Math.random()*99999999999);
if (!document.MAX_used) document.MAX_used = ‘,’;
document.write (“”);
//
// ]]>

1)

http://www.mytex.ro/texrevoluTie/print/zilele-eroice-si-tragice-de-acum-20-de-ani_243189.php

Zilele eroice şi tragice de acum 20 de ani

Publicat in: myTex.ro – portalul tau de stiri online nr. 4980 din Ma, 22 Dec 2009

Article_243189_1În urmă cu 20 de ani, în centrul Braşovului, aproape 100.000 de oameni strigau în faţa actualei Prefecturi: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”.

În Braşov, oamenii au început să iasă în stradă în 21 decembrie. Startul l-au dat muncitorii de la ICA Ghimbav, care, au aflat că de la Fabrica de Avioane urmează a fi trimise la Timişoara două elicoptere. Atunci, în curtea întreprinderii, oamenii au început să protesteze, apoi s-au îndreptat spre Braşov, conduşi de Ioan Demi. Între timp, după ce au urmărit la televizor celebra adunare populară din Bucureşti, când dictatorul a fost huiduit de muncitorii aduşi pentru a-l ovaţiona, iar transmisia TV a fost întreruptă, braşovenii au început să se îndrepte către sediul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român (actuala Prefectură). S-au aprins lumânări lângă magazinul Universal (actualul magazin Star), iar forţele de ordine au intervenit. Pentru scurt timp, mulţimea a fost împrăştiată. Coloanele de muncitori încep să apară, iar în jurul orelor 17.00, îşi face apariţia, în faţa Judeţenei de Partid, şi grupul de muncitori de la ICA Ghimbav. Se trag salve de avertisment, mulţimea strigă „Fără Violenţă!”, se aprind lumânări, iar oamenii îngenunchează. Clădirea Judeţenei de Partid este înconjurată de o mare de oameni, care au rămas în stradă până în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când populaţia a oferit militarilor ţigări şi alimente. În acelaşi dimineaţă, angajaţii marilor uzine vin încolonaţi spre centrul oraşului.
Personalul secţiei Speciale de la Uzina Tractorul, unde se produceau tanchete, modifică circuitele electrice ale vehiculelor, pentru ca acestea să nu mai poată fi folosite în reprimarea manifestanţilor. De altfel, şi muncitorii fabricii de autocamioane, unde se produceau vehicule blindate, au demontat roţile şi volanele blindatelor, încă din 17 decembrie, pentru a nu fi utilizate în reprimarea mişcării de la Timişoara. În jurul orei 9.30, o delegaţie a manifestanţilor este primită la Comitetul Judeţean al PCR, unde cer demiterea lui Ceauşescu, însă delegaţia este respinsă deoarece nu cuprindea „reprezentanţi din toate colectivele de oameni ai muncii”. Mulţimea iritată ripostează prompt, scandând: „Nu mai vrem minciuni!”. La orele 12.00 îşi face apariţia, în zona actualului Colegiu Naţional „Unirea”, un grup de timişoreni, printre care şi copii, toţi îmbrăcaţi în roşu. Câţiva manifestanţi au apărut cu o creangă de plop, de care sunt agăţate câteva pere şi un pantof, iar mulţimea strigă: „Plopul face pere”, aluzie la o legendă urbană conform căreia, la un moment dat, dictatorul ar fi spus că îşi va pierde poziţia când va face plopul pere şi răchita micşunele. Ulterior, dinspre magazinul Universal se iveşte alaiul condus de părintele Coman, cu un prapur purtat în faţă, cu steaguri decupate, dar şi cu cizme şi cârnaţi agăţaţi de beţe.
Locuitorii scot la geamuri televizoarele, astfel că braşovenii sunt la curent cu evenimentele de la Bucureşti. Se urmăreşte în direct fuga dictatorului, iar entuziasmul mulţimii atinge cote inimaginabile.

Apar zvonurile
Euforia a durat destul de puţin, deoarece  încep să circule tot felul de zvonuri, cum că ar fi otrăvită apa sau că vor fi atacate fabricile. În noaptea de 22 decembrie, pe străzile oraşului îşi fac apariţia maşini cu megafoane, din care se cheamă oamenii în centrul oraşului pentru a apăra Revoluţia. Noaptea, în jurul orei 2.00, se trage masiv din clădirea Modaromului, de pe Colegiul „Unirea”, din turla bisericii de lângă Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” şi din alte clădiri aflate în vecinătatea Prefecturii. În mai puţin de un sfert de oră sunt ucişi zeci de braşoveni nevinovaţi, veniţi să manifesteze. În dimineaţa zilei de 23 decembrie, oraşul arăta ca după un război urban, clădirea Hotelului Capitol fumega deoarece s-a tras cu aruncătorul de grenade asupra ei, iar platoul din faţa actualei Prefecturi, plin cu o zi înainte de manifestanţi, era acum gol. În schimb, spitalele din oraş erau pline până la refuz cu răniţi şi cadavre.

Ameninţarea teroristă
După aceste evenimente şi în contextul zvonurilor privind atacarea fabricilor de către terorişti se ia decizia scoaterii vehiculelor de luptă în stradă. Cum, în Braşov, unităţile militare nu deţineau vehicule de luptă, la Uzina Tractorul Braşov au fost asamblate în mare grabă două tanchete MLVM (maşini de luptă pentru vânătorii de munte), care au fost dotate cu muniţie de război, adusă de la unitatea de Securitate din Rulmentul. Tot în 23 decembrie, au mai fost asamblate încă două MLVM-uri, ce au rămas la dispoziţia conducerii fabricii, pentru a se riposta în cazul unor atacuri teroriste. „Aici exista fabrică de oxigen, fabrică de acetilenă, deci, dacă ar fi sărit acest obiectiv în aer, rădea jumătate din oraş”, povesteşte Aurel Moigrădan, inginer în cadrul Secţiei Speciale, unde se produceau aceste vehicule. Ulterior, au mai fost aduse de la Predeal alte şase tanchete. De asemenea, de la Întreprinderea de Autocamioane din Braşov au fost preluate şapte vehicule blindate de tip TERA, ce au fost dotate cu armament preluat de la Unitatea Militară de pe Strada Mihai Viteazul. Aici, potrivit declaraţiei unuia dintre revoluţionari, Vasile Mardare, s-a petrecut un eveniment asemănător celui de la Otopeni. „Înainte de a ajunge la unitate, am sunat pentru a comunica numerele de înmatriculare ale vehiculelor blindate cu care mergeam pentru a ridica armamentul. Soldaţii de acolo ne-au confundat cu teroriştii şi au început să tragă în noi. Ne-au distrus cauciucurile, iar blindajul era ciuruit. Din fericire, nu a fost nimeni rănit”, îşi aminteşte revoluţionarul. În acelaşi timp, de la Comisariat (actualul Centru Regional Militar Braşov), membrii Gărzilor Patriotice, dar şi civilii au putut ridica arme doar cu buletinul. Astfel s-a organizat paza principalelor fabrici şi s-au instituit filtre în punctele fierbinţi ale oraşului, pentru a se evita atacarea Rafinăriei, a Uzinei Tractorul sau a altor fabrici unde se produceau substanţe periculoase. De altfel, toţi locatarii blocului situat la intersecţia străzilor Toamnei şi Vlahuţă au fost evacuaţi în dimineaţa zilei de 23 decembrie, deoarece de pe clădire s-au tras focuri de armă.
Vehiculele militare au patrulat pe străzi până în 15 ianuarie, iar tanchete cu echipaje mixte, formate din civili şi militari, au asigurat ordinea în oraş. „Peste tot pe unde am patrulat, când apăream cu tanchetele, înceta orice foc”, îşi aminteşte unul dintre revoluţionari.

Multe semne de întrebare
Revoluţionarii se întreabă şi acum cine este vinovat pentru uciderea celor 69 de braşoveni, în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Parţial s-a răspuns, deoarece militarii care controlau ulterior clădirile din care se trăgea descopereau că se trăgea dintr-o clădire de către un grup al Gărzilor Patriotice sau oameni înarmaţi pe bază de buletin, în alte grupuri de gărzi patriotice sau civili ori militari. „Efectiv trăgeau unii în alţii, fără nici un discernământ”, îşi aminteşte Aurel Moigrădan. Acest scenariu pare a fi confirmat şi de Serviciul Român de Informaţii. Potrivit unui punct de vedere preliminar, publicat în volumul „Un pas spre libertate”, coordonat de Marius Petraşcu, masacrul din noaptea de 22 decembrie a pornit de la o rafală trasă de un angajat al Universităţii din Braşov, care a deschis foc automat din faţa actualei Prefecturi, gest ce a condus la dezlănţuirea bruscă a unei canonade în care s-au consumat peste 275.000 de cartuşe, soldată, în mai puţin de 20 de minute, cu 47 de morţi şi 79 de răniţi. În aceste condiţii, reprezentanţii SRI susţin că nu se poate stabili nici o culpă. De altfel, în acelaşi document se menţionează că cea mai mare parte a victimelor au fost cauzate de focurile de armă trase în mod accidental. Practic, teroriştii par a nu fi existat.
De cealaltă parte, rămân semnele de întrebare ale revoluţionarilor, legate de muniţia folosită şi de numărul mare de victime împuşcate cu precizie în cap. „Civilii primeau arme de proastă calitate, însă în morga spitalului Judeţean au fost găsite persoane ucise cu gloanţe Dum-Dum, care nu au fost distribuite revoluţionarilor”, a povestit Vasile Mardare. De altfel, el a reamintit şi de episodul petrecut la sfârşitul lunii decembrie, când în spatele actualului Grup Şcolar Industrial „Astra”, se pare că ar fi fost rănit un terorist. „Acolo am găsit urme de sânge, dar persoana împuşcată de noi a dispărut”, a mai spus acesta.

Se va mai afla adevărul?
Urmaşii martirilor Revoluţiei aşteaptă şi acum adevărul referitor la aceste evenimente. Astfel, nici Corneliu Boteanu sau Nicolae Ilici sau alţi părinţi ai căror copii au murit atunci nu au primit nici în ziua de azi vreun răspuns referitor la moartea copiilor lor. „Nu am aflat nici în ziua de azi cine a tras asupra unităţii militare unde îşi satisfăcea stagiul militar fiul meu. S-au făcut expertize, au constatat calibrele, ce fel de arme s-au folosit, dar nu am primit nici un răspuns. Tot ce am putut afla de la colegii lui Bogdan a fost că s-au folosit arme automate”, îşi aminteşte Corneliu Boteanu.

Copyright 2008 © Transilvania Expres. All rights reserved

Posted in Uncategorized | 3 Comments »

La inceput…adevarul: povestea unui tanar rugbyst Florin Butiri, impuscat cu gloante dum-dum pe 24 decembrie 1989

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 23, 2009

Sportivi ucisi la Revolutie Octavian Pescaru Pierdut Copil Caut Asasin

(gasit la http://www.gsp.ro/gsp-special/anchetele-gazetei/pierdut-copil-caut-asasin-168828.html)

Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.

SPORTIVI UCIŞI LA REVOLUŢIE

Pierdut copil. Caut asasin.
23.12.2009
Micsoreaza fontMareste font

Aboneaza-te la newsletter-ul GSP

// <![CDATA[//

Gazeta vă prezintă povestea unui tînăr rugbyst, Florin Butiri (20 de ani), omorît la Revoluţie. Nici pînă acum familia sa nu a aflat cine l-a ucis

1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ’89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.

După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.

Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.

Florin domina tusa datorita staturii sale impresionante

“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă.

Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.

Florin domina tusa datorita staturii sale impresionante

Încerca să stingă un incendiu
Familia a aflat ulterior ce la prietenii care l-au însoţit în ziua aceea cum s-a întîmplat. Florin a ajuns pe strada Nuferilor, lîngă direcţia RATB, unde ardea o casă. S-a dus să-i ajute pe proprietari, iar cei care erau cu el au povestit că din casa respectivă, o vilă, a început să se tragă. Au apărut 2 inşi îmbrăcaţi în salopete de muncitori care au început să tragă în cei care încercau să stingă incendiul. Florin a fost singurul atins de gloanţe. A căzut la pămînt şi spunea că-i e sete. A fost urcat într-o maşină şi dus la spital. Restul se ştie…

“Nu ne-au spus nimic”
Ruxandra continuă: “În anii următori, părintii mei au încercat mereu să afle cine l-a omorît pe Florin. <>, a fost răspunsul autorităţilor române, însă nimic pînă în ziua de azi. Anchetatorii ne spuneau că armata a fost de vină, însă n-am primit niciodată vreo informaţie concretă. Mama a murit acum 15 ani fără să ştie cine i-a ucis feciorul, iar tata de fiecare dată cînd vine decembrie nu mai ştie de capul lui”. La 20 de ani de la moartea lui Florin, familia Butiri nu ştie încă cine i-a răpit lumina ochilor!

“Florin era un băiat super. La fizicul lui, avea un viitor strălucit ca rugbyst. Nu era genul care sărea la bătaie, mai mult gura de el. Mare păcat că s-a stins aşa”
Silviu Toncea, fost căpitan Triumf în ’89

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , | 1 Comment »

(NEW for the 20th Anniversary) Bullets, Lies, and Videotape: The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989 (Part II: “A Revolution, a Coup d’Etat, AND a Counter-Revolution”) by Richard Andrew Hall

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 22, 2009

for Part I see  His name was Ghircoias…Nicolae Ghircoias

Bullets, Lies, and Videotape:

The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989

by Richard Andrew Hall, Ph.D.

Standard Disclaimer:  All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency.  Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views.  This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information.  [Submitted 19 November 2009; PRB approved 15 December 1989]

I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency.  I have been a CIA analyst since 2000.  Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.

Part II

Romania, December 1989:   a Revolution, a Coup d’etat, AND a Counter-Revolution

This December marks twenty years since the implosion of the communist regimeof Dictator Nicolae Ceausescu. [1] It is well-known, but bears repeating:  Romania not only came late in the wave of communist regime collapse in the East European members of the Warsaw Pact in the fall of 1989 (Poland, Hungary, the GDR, Czechoslovakia, Bulgaria), it came last—and inevitably that was significant.[2] Despite the more highly personalist (vs. corporate) nature of the Ceausescu regime, the higher level of fear and deprivation that characterized society, and the comparative insulation from the rest of the East European Warsaw Pact states, Romania could not escape the implications of the collapse of the other communist party-states.[3] Despite the differences, there simply were too many institutional and ideological similarities, or as is often most importantly the case, that is how members of both the state and society interpreted matters.   “Going last” [in turn, in show] almost inevitably implies that the opportunities for mimicry, for opportunism, for simulation[4] on the one hand and dissimulation[5] on the other, are greater than for the predecessors…and, indeed, one can argue that some of what we saw in Romania in December 1989 reflects this.

Much of the debate about what happened in December 1989 has revolved around how to define those events…and their consequences.[6] [These can be analytically distinct categories and depending on how one defines things, solely by focusing on the events themselves or the consequences, or some combination thereof, will inevitably shape the answer one gets].  The primary fulcrum or axis of the definitional debate has been between whether December 1989 and its aftermath were/have been a revolution or a coup d’etat.  But Romanian citizens and foreign observers have long since improvised linguistically to capture the hybrid and unclear nature of the events and their consequences.  Perhaps the most neutral, cynical, and fatalistic is the common “evenimentele din decembrie 1989”—the events of December 1989—but it should also be pointed out that the former Securitate and Ceausescu nostalgics have also embraced, incorporated and promoted, such terminology.  More innovative are terms such as rivolutie (an apparent invocation of or allusion to the famous Romanian satirist Ion Luca Caragiale’s 1880 play Conu Leonida fata cu reactiunea[7] , where he used the older colloquial spelling revulutie) or lovilutie (a term apparently coined by the humorists at Academia Catavencu, and combining the Romanian for coup d’etat, lovitura de stat, and the Romanian for revolution, revolutie).

The following characterization of what happened in December 1989 comes from an online poster, Florentin, who was stationed at the Targoviste barracks—the exact location where Nicolae and Elena Ceausescu would be summarily tried and executed on 25 December 1989.  Although his definitions may be too economically-based for my taste—authoritarianism/dictatorship vs. democracy would be preferable—and the picture he presents may be oversimplified at points, the poster’s characterization shows that sometimes the unadorned straighttalk of the plainspoken citizen can cut to the chase better than many an academic tome:

I did my military service, in Targoviste, in fact in the barracks at which the Ceausescu couple were executed…It appears that a coup d’etat was organized and executed to its final step, the proof being how the President of the R.S.R. (Romanian Socialist Republic) died, but in parallel a revolution took place.  Out of this situation has transpired all the confusion.   As far as I know this might be a unique historical case, if I am not mistaken.  People went into the streets, calling not just for the downfall of the president then, but for the change of the political regime, and that is what we call a revolution. This revolution triumphed, because today we have neither communism, nor even neocommunism with a human face.  The European Union would not have accepted a communist state among its ranks.  The organizers of the coup d’etat foresaw only the replacement of the dictator and the maintenance of a communist/neocommunist system, in which they did not succeed, although there are those who still hope that it would have succeeded.  Some talk about the stealing of the revolution, but the reality is that we live in capitalism, even if what we have experienced in these years has been more an attempt at capitalism, orchestrated by an oligarchy with diverse interests…[8]

This is indeed the great and perhaps tragic irony of what happened in December 1989 in Romania:  without the Revolution, the Coup might well have failed,[9] but without the Coup, neither would the Revolution have succeeded.   The latter is particularly difficult for the rigidly ideological and politically partisan to accept; yet it is more than merely a talking point and legitimating alibi of the second-rung nomenklatura who seized power (although it is that too).  The very atomization of Romanian society[10] that had been fueled and exploited by the Ceausescu regime explained why Romania came last in the wave of Fall 1989, but also why it was and would have been virtually impossible for genuine representatives of society—led by dissidents and protesters—to form an alternative governing body on 22 December whose decisions would have been accepted as sufficiently authoritative to be respected and implemented by the rump party-state bureaucracy, especially the armed forces and security and police structures.  The chaos that would have ensued—with likely multiple alternative power centers, including geographically—would have likely led to a far greater death toll and could have enabled those still betting on the return of the Ceausescus to after a time reconquer power or seriously impede the functioning of any new government for an extended period.

The fact that the Revolution enabled the coup plotters to seize power, and that the coup enabled the Revolution to triumph should be identified as yet another version—one particular to the idiosyncracies of the Romanian communist regime—of what Linz and Stepan have identified as the costs or compromises of the transition from authoritarian rule.  In Poland, for example, this meant that 65 percent of the Sejm was elected in non-competitive elections, but given co-equal authority with the Senate implying that “a body with nondemocratic origins was given an important role in the drafting of a democratic constitution”; in fact, Poland’s first completely competitive elections to both houses of Parliament occurred only in October 1991, fully two years after the formation of the first Solidarity government in August 1989.[11] In Romania, this meant that second-rung nomenklaturists—a displaced generation of elites eager to finally have their day in the sun—who to a large extent still harbored only Gorbachevian perestroikist views of the changes in the system as being necessary, were able to consolidate power following the elimination of the ruling Ceausescu couple.

The self-description by senior Front officials (Ion Iliescu) and media promoters (such as Darie Novaceanu in Adevarul) of the FSN (National Salvation Front) as the “emanation of the Revolution” does not seem justified. [12] It seems directly tied to two late January 1990 events—the decision of the Front’s leaders to run as a political party in the first post-Ceausescu elections and the contestation from the street of the Front’s leaders’ legitimacy to rule and to run in those elections.  It also seems difficult to defend objectively as a legitimate description, since even according to their own accounts, senior Front officials had been in contact with one another and discussed overthrowing the Ceausescus prior to the Revolution, since there had existed no real competing non-Ceausescu regime alternative on 22 December 1989 (an argument they themselves make), and since they had clearly not been elected to office.   Moreover, when senior former Front officials, Iliescu among them, point to their winning of two-thirds of the votes for the new parliament in May 1990 and Iliescu’s 85 percent vote for the presidency, the numbers in and of themselves—even beyond the by now pretty obvious and substantiated manipulation, surveillance, and intimidation of opposition parties, candidates, movements and civil society/non-governmental organizations that characterized the election campaign—are a red flag to the tainted and only partly free and fair character of those founding elections.

But if the FSN and Ion Iliescu cannot be accurately and legitimately described as the “emanation of the Revolution,” it also seems reasonable to suggest that the term “stolen revolution”[13] is somewhat unfair.  The term “stolen revolution” inevitably suggests a central, identifiable, and sufficiently coherent ideological character of the revolution and the presence of an alternative non-Ceausescu, non-Front leadership that could have ensured the retreat of Ceausescu forces and been able to govern and administer the country in the days and weeks that followed.  The absence of the latter was pretty clear on 22 December 1989—Iasi, Timisoara, and Arad among others, had local, authentic nuclei leading local movements (for example, the FDR, Frontul Democrat Roman), but no direct presence in Bucharest—and the so-called Dide and Verdet “22 minute” alternative governments were even more heavily compromised by former high-ranking communist dignitary inclusion than the FSN was (the one with the least, headed by Dumitru Mazilu, was rapidly overtaken and incorporated into the FSN).

As to the question of the ideological character of the revolt against Ceausescu, it is once again instructive to turn to what a direct participant, in this case in the Timisoara protests, has to say about it.  Marius Mioc[14], who participated in the defense of Pastor Tokes’ residence and in the street demonstrations that grew out of it, was arrested, interrogated, and beaten from the 16th until his release with other detainees on the 22nd and who has written with longstanding hostility toward former Securitate and party officials, IIiescu, the FSN, and their successors, gives a refreshingly honest account of those demonstrations that is in stark contrast to the often hyperpoliticized, post-facto interpretations of December 1989 prefered by ideologues:

I don’t know if the 1989 revolution was as solidly anticommunist as is the fashion to say today.  Among the declarations from the balcony of the Opera in Timisoara were some such as “we don’t want capitalism, we want democratic socialism,” and at the same time the names of some local PCR [communist] dignitaries were shouted.  These things shouldn’t be generalized, they could have been tactical declarations, and there existed at the same time the slogans “Down with communism!” and flags with the [communist] emblem cut out, which implicitly signified a break from communism.  [But] the Revolution did not have a clear ideological orientation, but rather demanded free elections and the right to free speech.[15]

Romania December 1989 was thus both revolution and coup, but its primary definitive characteristic was that of revolution, as outlined by “Florentin” and Marius Mioc above.  To this must be added what is little talked about or acknowledged as such today:  the counter-revolution of December 1989.  Prior to 22 December 1989, the primary target of this repression was society, peaceful demonstrators—although the Army itself was both perpetrator of this repression but also the target of Securitate forces attempting to ensure their loyalty to the regime and their direct participation and culpabilization in the repression of demonstrators.  After 22 December 1989, the primary target of this violence was the Army and civilians who had picked up weapons, rather than citizens at large.  It is probably justified to say that in terms of tactics, after 22 December 1989, the actions of Ceausist forces were counter-coup in nature, contingencies prepared in the event of an Army defection and the possibility of foreign intervention in support of such a defection.  However, precisely because of what occurred prior to 22 December 1989, the brutal, bloody repression of peaceful demonstrators, and because the success of the coup was necessary for the success of the revolution already underway, it is probably accurate to say that the Ceausescu regime’s actions as a whole constituted a counter-revolution.  If indeed the plotters had not been able to effectively seize power after the Ceausescus fled on 22 December 1989 and Ceausescu or his direct acolytes had been able to recapture power, we would be talking of the success not of a counter-coup, but of the counter-revolution.

A key component of the counter-revolution of December 1989 concerns the, as they were christened at the time, so-called “terrorists,” those who were believed then to be fighting in defense of the Ceausescu couple.  It is indeed true as Siani-Davies has written that the Revolution is about so much more than “the Front” and “the terrorists.”[16] True enough, but the outstanding and most vexing question about December 1989—one that resulted in 942 killed and 2,251 injured after 22 December 1989—is nevertheless the question of “the terrorists.”  Finding out if they existed, who they were, and who they were defending remains the key unclarified question of December 1989 two decades later:  that much is inescapable.[17]


[1]The hyperbolic and popular academic designation of the Ceausescu regime as Stalinist is not particularly helpful.  Totalitarian yes, Stalinist no.  Yes, Nicolae Ceausescu had a Stalinist-like personality cult, and yes he admired Stalin and his economic model, as he told interviewers as late as 1988, and we have been told ad nauseum since.  But this was also a strange regime, which as I have written elsewhere was almost characterized by a policy of “no public statues [of Ceausescu] and no (or at least as few as possible) public martyrs [inside or even outside the party]”—the first at odds with the ubiquity of Nicoale and Elena Ceausescus’ media presence, the second characterized by the “rotation of cadres” policy whereby senior party officials could never build a fiefdom and were sometimes banished to the provinces, but almost were never eliminated physically, and by Ceausescus’ general reluctance to “spoil” his carefully created “image” abroad by openly eliminating high-profile dissidents (one of the reasons Pastor Tokes was harassed and intimidated, but still alive in December 1989)  (see Richard Andrew Hall 2006, “Images of Hungarians and Romanians in Modern American Media and Popular Culture,” at http://homepage.mac.com/khallbobo/RichardHall/pubs/huroimages060207tk6.html). Ken Jowitt has characterized the organizational corruption and political routinization of the communist party as moving from the Stalinist era—whereby even being a high-level party official did not eliminate the fear or reality of imprisonment and death—to what he terms Khrushchev’s de facto maxim of “don’t kill the cadre” to Brezhnev’s of essentially “don’t fire the cadre” (see Ken Jowitt, New World Disorder:  The Leninist Extinction, especially pp. 233-234, and chapter 4 “Neotraditionalism,” p. 142).   The very fact that someone like Ion Iliescu could be around to seize power in December 1989 is fundamentally at odds with a Stalinist system:  being “purged” meant that he fulfilled secondary roles in secondary places, Iasi, Timisoara, the Water Works, a Technical Editing House, but “purged” did not threaten and put an end to his existence, as it did for a Kirov, Bukharin, and sadly a cast of millions of poor public souls caught up in the ideological maelstorm.  Charles King wrote in 2007 that “the Ceausescu era was the continuation of Stalinism by other means, substituting the insinuation of terror for its cruder variants and combining calculated cooptation with vicious attacks on any social actors who might represent a potential threat to the state” (Charles King, “Remembering Romanian Communism,” Slavic Review, vol. 66, no. 4 (Winter 2007), p. 720).  But at a certain point, a sufficient difference in quantity and quality—in this case, of life, fear, imprisonment, and death—translates into a difference of regime-type, and we are left with unhelpful hyperbole.  The level of fear to one’s personal existence in Ceausescu’s Romania—both inside and outside the party-state—simply was not credibly comparable to Stalin’s Soviet Union, or for that matter, even Dej’s Romania of the 1950s.  In the end, Ceausescu’s Romania was “Stalinist in form [personality cult, emphasis on heavy industry], but Brezhnevian in content [“don’t fire the cadres”…merely rotate them…privileges, not prison sentences for the nomenklatura].”

[2] For a recent discussion of the “diffusion” or “demonstration” effect and regime change, see, for example, Valerie Bunce and Sharon Wolchik, “International Diffusion and Postcommunist Electoral Revolutions,”

Communist and Postcommunist Studies, vol. 39, no. 3 (September 2006), pp. 283­304.

[3] For more discussion, see Hall 2000.

[4]For discussion of the term see Michael Shafir, Romania:  Politics, Economics, and Society (Boulder, 1985).

[5]For discussion of the term see Ken  Jowitt, New World Disorder (University of California Berkely Press, 1992).

[6] For earlier discussions of this topic from a theoretical perspective , see, for example, Peter Siani-Davies, “Romanian Revolution of Coup d’etat?” Communist and Post-Communist Studies, vol. 29, no. 4 (December 1996), pp. 453-465; Stephen D. Roper, “The Romanian Revolution from a Theoretical Perspective,” Communist and Post-Communist Studies, vol. 27, no. 4 (December 1994), pp. 401-410; and Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, (Ithaca, NY:  Cornell University Press, 2005), pp. 1-52 ff, but especially (chapter 7) pp. 267-286.  For a recent effort to deal with this question more broadly, see Timothy Garton Ash, “Velvet Revolution:  The Prospects, The New York Review of Books, Volume 56, Number 19 (December 3, 2009) at http://www.nybooks.com/articles/23437. For a good comparison and analysis of public opinion polling performed in 2009 and 1999 about classifying what happened in December 1989, see Catalin Augustin Stoica in http://www.jurnalul.ro/stire-special/a-fost-revolutie-sau-lovitura-de-stat-527645.html.

[7] http://ro.wikisource.org/wiki/Conu_Leonida_fa%C5%A3%C4%83_cu_reac%C5%A3iunea

[8] Entry from forum at http://www.gds.ro/Opinii/2007-12-20/Revolutia:+majoratul+rusinii!

[9]This is a point that was first made credibly by Michael Shafir in Michael Shafir, “Preparing for the Future by Revising the Past,” Radio Free Europe Report on Eastern Europe, vol. 1, no. 41 (12 October 1990).  It becomes all the clearer, however, when we consider that the XIV PCR Congress from 20-24 November 1989 went off without the slightest attempt at dissidence within the congress hall—a potential opportunity thereby missed—and that the plotters failed to act during what would have seemed like the golden moment to put an end to the “Golden Era,” the almost 48 hours that Nicolae Ceausescu was out of the country in Iran between 18 and 20 December 1989, after regime forces had already been placed in the position of confronting peaceful demonstrators and after they opened fire in Timisoara.  In other words, an anti-regime revolt was underway, and had the coup been so minutely prepared as critics allege, this would have been the perfect time to seize power, cut off the further anti-system evolution of protests, exile Ceausescu from the country, and cloak themselves in the legitimacy of a popular revolt.  What is significant is that the plotters did not act at this moment.  It took the almost complete collapse of state authority on the morning of 22 December 1989 for them to enter into action.  This is also why characterizations of the Front as the ‘counterstrike of the party-state bureaucracy’ or the like is only so much partisan rubbish, since far from being premised as something in the event of a popular revolt or as a way to counter an uprising, the plotters had assumed—erroneously as it turned out—that Romanian society would not rise up against the dictator, and thus that only they could or had to act.  It is true, however, that once having consolidated power, the plotters did try to slow, redirect, and even stifle the forward momentum of the revolution, and that the revolutionary push from below after December 1989 pushed them into reforms and measures opening politics and economics to competition that they probably would not have initiated on their own.

[10] I remain impressed here by something Linz and Stepan highlighted in 1996:  according to a Radio Free Europe study, as of June 1989 Bulgaria had thirteen independent organizations, all of which had leaders whose names were publicly known, whereas in Romania there were only two independent organizations with bases inside the country, neither of which had publicly known leaders (Juan J. Linz and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, (Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1996), p. 352).  For more discussion of this and related issues, see Hall 2000.

[11] The presidency was also an unelected communist holdover position until fall 1990.  See Linz and Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, pp. 267-274.

[12] For a discussion of the roots and origins of these terms, see Matei Calinescu and Vladimir Tismaneanu, “The 1989 Revolution and Romania’s Future,” Problems of Communism, vol. XL no. 1-2 (January-April 1991), p. 52, especially footnote no. 38.

[13] Stephen Kotkin associates the concept, accurately if incompletely, with Tom Gallagher and Vladimir Tismaneanu in Stephen Kotkin, Uncivil Society:  1989 and the Implosion of the Communist Establishment (Modern Library Chronicles, 2009), pp. 147-148 n. 1.  Similar concepts have taken other names, such as “operetta war” (proposed but not necessarily accepted) by Nestor Ratesh, Romania:  The Entangled Revolution (Praeger, 1991) or “staging of [the] revolution” [advocated] by Andrei Codrescu, The Hole in the Flag (Morrow and Company, 1991).  Dumitru Mazilu’s 1991 book in Romanian was entitled precisely “The Stolen Revolution” [Revolutia Furata].  Charles King stated in 2007 that the CPADCR Report “repeats the common view (at least among western academics) of the revolution as being hijacked,” a term essentially equating to “stolen revolution,” but as Tismaneanu headed the commission and large sections of the Report’s chapter on December 1989 use previous writings by him (albeit without citing where they came from), it is hard to somehow treat the Report’s findings as independent of Tismaneanu’s identical view (for an earlier discussion of all this, see Hall 2008)

[14] Mioc does not talk a great deal about his personal story:  here is one of those few examples, http://www.timisoara.com/newmioc/5.htm.

[15] Quoted from http://mariusmioc.wordpress.com/2009/09/29/o-diferentiere-necesara-comunisti-si-criminali-comunisti/#more-4973

[16]Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, (Ithaca, NY:  Cornell University Press, 2005), p. 286.

Posted in raport final, Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 Comments »

decembrie 1989: Cu ce trag teroristii

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

image-11

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , | 4 Comments »

decembrie 1989 Bucuresti gloante explozive dum-dum cazuri Marian Manolache si Petre Georgescu

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

“Daca  jertfa ne e, nimic nu e!” nr. 9-10, Flacara, 6 martie 1991, Oltea Mutulescu, E. Mihaescuimage-50image-49

Posted in raport final | Tagged: , , | Leave a Comment »

9 cazuri dintr-o tragedie: soldati si civili impuscati cu gloante dum-dum (aka gloante explozive) dupa 22 decembrie 1989 in Bucuresti (dovezi disponsibile pe Internetul)

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

Filoti Claudiu ( 172 )
Profesie: Locotenent major la UM 01171 Buzau, capitan post-mortem
Data nasteri: 30.07.1964
Locul nasterii: Vaslui
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 22 decembrie 1989
Locul mortii: Bucuresti, zona MApN
Cauza: Impuscat in torace cu gloante dum-dum
Vinovati:
Observatii:
:
Lupea Ioan Daniel ( 255 )
Profesie: Soldat in termen la UM 01929 Resita
Data nasteri: 02.06.1970
Locul nasterii: Hunedoara
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 24 decembrie 1989
Locul mortii: Resita, in dispozitivul de aparare al unitatii mil
Cauza: Impuscat pe 23 decembrie 1989 cu un glont dum-dum, care a intrat pe deasupra piciorului stang si a iesit pe sub mana stanga
Vinovati:
Observatii:

1) Claudiu Filoti

2) Daniel Ioan Lupea

MANESCU Dan, născut în 25.03.1964, student la Facultatea de Transporturi, s-a alăturat tineretului încă din 21 decembrie şi a participat la manifestaţiile din centrul oraşului. Vineri dimineaţa a plecat cu fratele la manifestaţie şi s-a întors după fuga tiranului. S-a schimbat şi de data aceasta a plecat fără întoarcere, deoarece în seara de 22/23 decembrie, un glonţ dum-dum i-a perforat stomacul, în Piaţa Palatului. Dus la Spitalul de urgenţă n-a mai putut fi salvat.

3) Dan Manescu Piata Palatului

BUTIRI Florin, s-a născut în Joia Mare, la 11 aprilie 1969, locuia la Bucureşti pe Aleea Posada 8, bl.31 şi era angajat la întreprinderea Metrou Bucureşti. Făcea sport de performanţă fiind rugbist. în 22 decembrie a participat la manifestaţia de la Dalles. în 23 decembrie a plecat să apere Radiodifuziunea de pe str. Nuferilor, în timp ce salva nişte bătrâni din blocul incendiat, a fost împuşcat. Dus la Spitalul Militar din cauza unei plăgi de la şold, făcută de un cartuş dum-dum, a trebuit să i se amputeze un picior. Stomacul, de asemenea, i-a fost răvăşit de un alt glonţ. în cursul zilei de 26 decembrie 1989 a murit.

4) Florin Butiri

Mustafa Petre (627)

  • Data nasterii: 22.01.1948
  • Locul nasterii: Bucuresti
  • Profesia: Pensionar, fost muncitor la IPS Starea civila: Casatorit, patru copii
  • Data mortii: 22 decembrie 1989
  • Cauza mortii: Impuscat cu gloante dum-dum in abdomen si injunghiat in spate cu baioneta
  • Locul mortii: Bucuresti, zona Antiaeriana
  • Calitate: Erou Martir
  • 5) Petre Mustafa

    Banea Florea (30)

  • Data nasterii: 09.11.1952
  • Locul nasterii: Axintele, Ialomita
  • Profesia: Tipograf la Combinatul Poligrafic Starea civila: Casatorit, doi copii
  • Data mortii: 25 decembrie 1989
  • Cauza mortii: Impuscat in umar cu un glont dum-dum
  • Locul mortii: Bucuresti, in timp ce apara centrala termica a intreprinderii
  • Calitate: Erou Martir
  • 6) Florea Banea

    La Drobeta Turnu Severin nu se comemoreaza Eroii Revolutiei

    Viata lui Eugen Mares a fost curmata de gloantele din Decembrie 1989

    Evenimentde Florin LOBDA
    (citeste alte articole de acelasi autor »)

    Autoritatile din Mehedinti nu si-au adus aminte de Eroii Revolutiei din Decembrie 1989. Luni, cind s-au implinit 13 ani de la moartea sublocotenentului Eugen Mares, singurul erou din Drobeta Turnu Severin strapuns de gloante in Capitala, la bustul sau de pe strada Walter Maracineanu nu au aprins luminari decit parintii si citiva vecini.

    In seara de 23 decembrie 1989, Eugen Mares, de 20 de ani, militar in termen, a fost trimis sa organizeze un filtru rutier pe soseaua Chitilei, la intrarea in Bucuresti. Acasa, la Drobeta Turnu Severin, parintii il asteptau sa petreaca impreuna Sarbatorile de iarna. N-a mai apucat insa sa se intoarca. Asupra celor 25 de soldati, printre care se afla si Eugen, s-a abatut o ploaie de gloante, dintr-o directie ramasa necunoscuta.
    „A fost singurul dintre camarazii sai care a fost lovit. Colegii lui l-au tras din strada si i-au acordat primul ajutor. Daca nu erau ei, murea acolo. S-au luptat si medicii cu moartea, dar n-au reusit sa-l salveze. A fost impuscat cu gloante explozive, iar schijele i-au spart organele. Rafala a pornit din turla unei biserici. Au fost doi tragatori, care aveau echipament cu infrarosu, pentru vederea pe timp de noapte, dar n-am aflat cine erau“, povesteste Dumitru Mares, tatal tinarului erou severinean.

    7) Eugen Mares

    Jean Constantinescu:  Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

    Conţinutul scrisorii era următorul: „Dacă mai interesează pe cineva, aş putea descrie evenimente şi împrejurări interesante la care am fost martor. Mărturisesc că intervenţia mea de acum este un pic interesată: una din fotografiile postate de către d-voastră, probabil preluată din albumul editurii Denoel, mă prezintă alături de două doamne. Una din ele, aceea puţin mai vârstnică, sau poate ambele, mi-au salvat atunci viaţa şi, în ciuda unor eforturi, nu am reuşit până acum să le identific. Aţi putea să mă ajutaţi în vreun fel?”. Ca să fie mai clar, dl Constantinescu se referea la o fotografie surprinsă în fostul Comitet Central PCR care înfăţişa o persoană grav rănită prin împuşcare, plină de sânge, stând culcată pe o canapea. De-o parte şi de alta a rănitului, două femei.

    Jean Constantinescu, ranit prin impuscare, in sediul CC-PCR
    Jean Constantinescu, rănit prin împuşcare, în sediul CC-PCR

    Declaraţia dlui Jean Constantinescu dată în faţa procurorilor militari, în legătură cu evenimentele din 22 decembrie 2008:

    Declaraţie privind împrejurările în care am participat şi am fost rănit în fostul CC al PCR, la Revoluţia din 22 decembrie 1989
    Subsemnatul Jean Constantinescu, născut în data de 5 martie 1946 în comuna Stoeneşti judeţul Argeş, legitimat cu CI seria RR nr. 4188xx, CNP XXXX, domiciliat în str. Ioan Caragea – Vodă nr.xx, sectorul 1, Bucureşti, declar următoarele:
    In ziua de 22 decembrie 1989 la orele 14:00 – 14:15, m-am reîntors acasă, în strada Semilunei din cartierul Armenească, de la manifestaţiile de stradă. Soţia şi vecina de apartament mi-au relatat despre invitaţia lansată la TV de către domnul Ion Iliescu unor categorii de specialişti, inclusiv din domeniul energiei, de a veni la orele 17 la sediul fostului CC. Mi-am amintit de prelegerea domniei sale de prin anii 1987-88 la o conferinţă de la Politehnica din Bucureşti. M-am gîndit ca în împrejurarile acelea, menţinerea în funcţiune a sistemului energiei electrice, adus deja într-o stare critică, putea fi o problemă pentru succesul Revoluţiei, iar experienţa mea ar putea fi de folos. Condusesem laboratorul de cercetari Sisteme Electroenergetice al Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (Icemenerg), soluţiile mele erau în folosire curentă la Dispecerul Energetic National, aveam şi un doctorat în conducerea, reglarea şi dezvoltarea sistemului electroenergetic naţional.

    Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar
    Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar

    Am reuşit să intru în sediu pe la intrarea de S-E, între orele 14:30 – 15:00, cu oarecare greutate şi riscuri. Clădirea părea în stare de asediu iar în jurul ei se formase un „no-man’s land”. Nimeni nu ştia de dl Iliescu şi nici de întilnirea de la orele 17, au mai venit cîteva persoane, am fost duşi succesiv în mai multe încăperi, la etaje diferite, pentru ca în final să ne strîngem într-o sală de şedinţe cu o masă ovală, la etajul IV, din aripa stîngă a clădirii, în faţa palatului regal. Pe la orele 17:30 se adunaseră 40-50 persoane, în mare parte necunoscute mie. In timp ce se primeau mesaje ameninţătoare, despre apa otrăvită etc., încercam să-mi dau seama cine sînt specialiştii din jurul meu. Devenisem oarecum bănuitor observînd că nu primeam răspunsuri concrete şi, mai ales, după ce am văzut că în sală intrau personalitaţi ale vechiului regim, ca de pildă, Corneliu Mănescu şi un fost ministru al energiei. Se circulase o listă pentru identificarea persoanelor şi specialităţilor, primisem hîrtie şi creion, aşteptam sosirea domnului Iliescu. In încăpere funcţiona un televizor iar pe cele două ferestre deschise spre piaţă ajungeau la noi frînturi din cuvîntările de la balconul clădirii.
    Cu totul pe neaşteptate, pe la orele 17:45, atmosfera destul de destinsă a fost brusc curmată de împuşcături de foc automat, care mie mi s-a parut intens. Am fost atunci sigur că ricoşează gloanţe printre noi. Ulterior, privind din stradă clădirea, m-au mirat puţinele urme de gloanţe din jurul ferestrelor şi am ajuns la înţelegerea că răpăiala aceea intensă a fost în mare parte simulată. [Am mai realizat că tragerile au debutat atunci cînd mulţimea devenise nemulţumită de ce auzea şi vedea la balcon]. După un moment de derută, cineva a fost rugat să stingă lumina şi sala s-a golit în grabă prin cele doua uşi către coridorul dinspre curtea interioară. Cred ca am fost singurul rămas în întunericul din încapere. Mi-am aruncat în grabă pe umeri fularul şi un pardesiu larg, şi m-am aşezat lateral lîngă una din cele două fereastre deschise, cu mîna dreaptă spre Piaţă, încercînd să disting trăgătorii şi mai ales ce se întîmpla în Piaţa plină de oameni, de unde răbufnise un vuiet amplu.
    După a doua sau a treia apariţie la marginea ferestrei, nu îndeajuns de precaute, deşi mă aflam în întuneric, am fost doborît de o lovitură puternică. Foarte probabil, s-a tras cu armă automată cu vizare în infraroşu şi am fost, dacă nu întîiul, oricum între primii răniţi după fuga Ceauşeştilor. Socul a fost atît de puternic încît la început am crezut că am fost lovit în piept, mortal. Dezmeticindu-mă puţin, mi-am dat seama că durerea venea din braţul drept şi că acesta fusese practic secţionat la nivelul antebraţului. M-am tîrît cu greutate pînă la una din uşi şi am reuşit s-o deschid. Pe culoar, o mulţime înghesuită de oameni privea paralizată şi cu stupoare la mine, aflat pe jos. I-am rugat să-mi foloseacă cravata drept garou, a făcut acest lucru o femeie. Ea m-a întrebat dacă poate încredinţa unei persoane cunoscute porthartul militar în care ţinem actele personale. Am zărit pe d-l Emilian Dobrescu, fost preşedinte de CSP şi atunci ministru secretar de stat la CNST, unde ajunsesem şi eu, prin jocul întîmplarii, detaşat de către institut. Se pare că acesta nu a dorit să-l ia. 5-6 zile mai tîrziu, soţia mea a făcut eforturi disperate pentru a-mi recupera actul de identitate şi a mă salva dintr-o situaţie delicată la spital, despre care voi mai vorbi. Cîteva acte, printre care şi buletinul de identitate, au fost găsite într-o magazie inundată din cladirea ocupată de revoluţionari.
    Am rămas în clădire pînă spre miezul nopţii, pansat rudimentar de mai multe ori, transportat de colo pînă colo, cu sprijin esenţial din partea acelei doamne, de la început şi pînă la ieşirea din clădire. Nu am reuşit să-i cunosc numele nici pîna astăzi, deşi apare într-o fotografie din volumul LIBERTATE ROUMANIE al editurii Dënoel din Franţa (martie 1990), la pagina 33 – jos, care mă arată pe o canapea, pe unul din culoare. Fotografia mi-a fost semnalată întîmplator, şase luni mai tîrziu. Mi-am pierdut de cîteva ori cunoştinţa, garoul şi apoi pansamentele sumare nu opreau pierderea de sînge. După o astfel de reanimare, pornisem la drum, mă mai sprijinea o a doua fată, şi ea apare în fotografie, trebuia sa coborîm de la etaul I la parter pentru a forţa ieşirea din clădire. Scara monumentală dinspre palatul regal era supusă unui foc intens si nu am fost lăsaţi să deschidem uşa de la ieşire. Holul de la parter părea să fie în foc deschis, mulţi tineri trăgeau de lîngă noi, din spatele fiecarui stîlp al holului. M-au dus într-o cameră de la parter (subsol?) plină cu răniţi. Eram întins pe jos, un tînăr mi-a schimbat bandajul, mi-am piedut din nou cunoştinţa. M-am trezit între răniţi grav şi morţi, am facut efortul să ies din cameră, m-am tîrît din nou spre holul de la intrarea principală, m-am aşezat pe una din numeroasele lăzi de muniţie împrăştiate peste tot. Uşa de la intrare continua să fie sub asediu iar eu aşteptam un moment mai liniştit pentru a ieşi. Am văzut cum sîngele curge nestingherit pe lîngă pansament, mi-am pierdut din nou cunoştinţa, m-am regăsit în camera cu oamenii răniţi întinşi pe jos, apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat. Spre miezul nopţii am fost trezit de doamna din fotografie, să-mi spună că mă aşteaptă un taxi. In timp ce ieşeam am mai putut să observ flăcările care mistuiau clădirea dintre sediul CC si Biblioteca Universitară, acoperişul bibliotecii şi, de asemenea, tirul îndreptat de armată asupra clădirilor incendiate.
    La spitalul de urgenţă Floreasca m-am mai înviorat, m-au înregistrat, am comunicat telefonul unui unchi din cartier (acum decedat), acesta a venit curînd însoţit de soţia sa, am schimbat cîteva cuvinte încercînd să-i liniştesc, pe ei şi mai ales pe soţia mea şi pe cei doi baieţi ai mei. Am fost dus pe unul din culoarele spitalului, lăsat şi uitat pe un scaun mobil. M-a găsit leşinat, în jurul orei 4 din 23.12.1989, dr. ortoped Pavel (acum decedat), ieşit se pare la o ţigară din sala de operaţie. M-a luat în sală şi operat imediat, fără pregătire specială. In aceste condiţii, la cîteva zile am fost din nou operat, deoarece rana insuficient curăţată se infectase. In muşchii antebraţului drept mai port numeroase fragmente metalice. Am împărţit o rezervă cu dl. Dumitru Stănescu, rănit grav în şold în timp ce încerca să pună drapelul găurit pe palatul regal. Nopţile, spitalul parea să fie atacat şi apărat cu disperare. Am mai fost cercetat de către un comitet ad-hoc care identifica răniţii. Porthartul cu actele personale nu era de găsit deşi soţia înfrunta riscuri mari prin preajma fostului CC. A putut totuşi să-mi aducă mai întîi o adeverinţă semnată de Iordan Rădulescu, ştampilată rudimentar. Buletinul a fost găsit după 8 – 10 zile.

    Biletul de ieşire din spital, cu nr. E10 21627, din 13.01.1990, menţioneză diagnosticul “Plagă prin împuşcare transfixiantă antebraţ drept cu fractură cominutivă 1/3 prox. a cucubitusului – ameliorată” şi observaţia “Rănit în timpul Revoluţiei”. Văzîndu-mi hainele, mi-am dat seama cît de norocos am fost. Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

    După vindecare, nu am cautat foloase politice sau materiale. Am beneficiat totuşi un numar de ani de scutirea legală de impozit pe salariu. Am primit Certificatul nr. 396 / 05 August 1991 şi Brevetul nr. 110 / 1991 de Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 potrivit Legii 42 / 2004 (confirmate acum prin Certificatul de luptător rănit nr. 00222). Am avut două întîlniri cu reprezentanţii parchetului. Primul procuror m-a vizitat acasă, la circa două luni de la evenimente, a ascultat şi notat cu atenţie relatarea mea şi, ca o concluzie personală, informală, mi-a spus ceva de genul „cunoaştem deja mare parte dintre trăgători, aceştia sînt în măsură să plăteasca şi daune civile, puteţi să vă declaraţi parte civilă şi să solicitaţi daune consistente”. După o ezitare, am adăugat şi o astfel de pretenţie, la sfîrşitul scurtei declaraţii scrise, pe care am semnat-o. Al doilea procuror, ajuns mai tîrziu să conducă instituţia, m-a invitat după cîteva luni la parchetul situat pe lîngă Piaţa Rosetti. La sfîrşitul convorbirii, acesta încerca să mă convingă că ne-am împuşcat între noi.
    Cred că viaţa a demonstrat buna mea credinţă de atunci, adică încercarea mai puţin obişnuită de a susţine Revoluţia. De atunci, am primit însărcinări importante în sectorul energiei electrice, fără sprijin politic şi complicităţi, şi mai ales, fără să fac vreo referire la participarea mea în Revoluţie. Am fost pe rînd: şef serviciu programare operaţională la Dispecerul Energetic Naţional, consilier al preşedintelui Renel abia înfiinţat, coordonator al Comitetului de Strategie şi Reformă al Renel, care a elaborat programul de restructurare a sectorului energiei electrice, de două ori director general al Icemenerg, de două ori preşedinte al ANRE (pe care am şi înfiinţat-o), director general al Transelectrica (pe care am înfiinţat-o) iar acum, după pensionarea fără voie din martie 2005, înainte de limita de vîrstă, sînt preşedintele neremunerat al asociaţiei Institutul Român al Energiei (IRE), care reprezintă România la Eurelectric, asociaţia europeană a industriei energiei electrice. Din septembrie 2005 şi pînă în august 2007, am mai fost consultant-coordonator al Programului USAID de asistenţă a României în domeniul Energiei (REP 3). In prezent, sînt consultant pe prioade scurte de timp în programul USAID de asistenţă acordată ţărilor din Europa de Sud-Est în domeniul energiei electrice.
    Jean Constantinescu
    17 iulie 2008.

    8) Jean Constantinescu Romulus Cristea

    9) Asociatia 21 decembrie Cristi Onofrei dum-dum

    carmen
    maestru

    Joined: 27 Nov 2008
    Posts: 515
    Location: Bucuresti

    PostPosted: Sun Mar 22, 2009 8:30 pm    Post subject: Reply with quote

    Memoriul soţiei
    Subsemnata Onofrei Mihaela vaduva lui Onofrei Savel Cristi, aduc in fata dumneavoastra acest memoriu de cauza foarte grava, pe care a suferit-o sotul meu din 23 decembrie 1989 si pana a murit in data de 17 septembrie 2005.
    Povestea sotului meu este lunga si trista. Aceasta a inceput in seara zilei de 23 decembrie 1989 cand a participat impreuna cu mai multi colegi la asa zisa Revolutie Romana din Bucuresti sa salveze raniti si sa adune cadavre de pe strazile capitalei. In seara de 24 decembrie 1989 in fata hotelului Bucuresti a fost impuscat cu o arma automata de la etajul al II-lea al hotelului. Cele 8 gloante speciale de tip dum-dum, au fost trase de catre asa zisii teroristi transformandu-l intr-o masa de carne sangeranda. Cristi Onofrei a fost transportat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu unde a suportat prima interventie chirurgicala. In certificatul de expertiza medicala, doctorita Rodica Botezatu consemna: ,,Plagi prin impuscare gamba dreapta, cu sectionarea arterei tibiale posterioare, plaga fesiera dreapta cu retentie de gloante de tip ,,dum–dum”, ramanand cu infirmitate fizica permanenta prin lipsa de masa musculara. Dar aceasta nu a fost prima operatie suportata. Din decembrie 1989 si pana in februarie 1990, a fost spitalizat si operat de 11 ori in Spitalul Grigore Alexandrescu, pe o perioada indelungata de 4 ani de zile, a necesitat 9 operatii in Germania apoi dupa anul 1990 si pina in ziua care a murit in 2005, a fost internat de nenumarate ori in spitalele din Bucuresti, cat si in Galati.
    Fiind internat in spital, Cristi a incercat sa-si i-a viata de 3 ori pentru ca nu mai suporta durerile si boala. In total 3 tentative de sinucidere, la care se adauga si cele doua morti clinice. In 1990 a fost externat din Germania in Romania la cererea Ministerului Sanatatii, sa revina in tara, promitandu-i plecarea in Anglia pentru un nou transplant de muschi si dezintoxificare de morfina. Intoarcerea acasa nu i-a adus nimic nou in ceea ce priveste starea sanatatii, dimpotriva, se agravase si mai serios. Drumurile la Ministerul Sanatatii, l-au obosit si mai mult, iar neputinta medicilor de ai efectua un transplant de muschi i-a retezat toate sperantele de supravietuire. Devenise un obiect purtat din usa in usa. Oasele i-au intrat in putrefactie si, in luna septembrie 1990 a fost nevoit sa mearga din nou in Germania, pentru amputarea degetelor de la piciorul drept, in spitalul Medichine Hosculle din Hanover.
    In Galati orasul in care a locuit, a avut inaintea plecarii un apartament in cartierul I.C Frim, bloc S, ap.41. et 1 si o casa, care dupa plecarea lui in strainatate i s-au luat aceste drepturi abuziv, de catre stat. Revenind in 1994 in tara, nu a benificiat de nici o casa si nici un drept al legii 42/1990.
    In anul 1995 ca semn de recunostinta si cu mare fast primaria orasului Galati i-au eliberat o diploma de cetatean de onoare al orasului,si i s-a dat o hala de 800 mp in care sa stea cu familia. Acolo era o mizerie de neinchipuit, nu exista curent electric, caldura, apa curenta si platea lunar 120.000 lei vechi chirie, din pensia de invaliditate, care era in acel moment de numai 159.000 de lei vechi. Aproape un an si sase luni, am dormit pe cateva cauciucuri (anvelope) de tractor si masina acoperite cu placaje din lemn, improvizand un pat, noaptea stateam cu randul sa bagam lemne in foc, sa nu se stinga, iar injectiile cu morfina pe care i le faceam eu, pentru ca nu a beneficiat de ingrijire medicala, le faceam la lumina lumanarii. In frig, bolnav mereu flamand, Cristi a ajuns la 60 kg fata de 120 kg, cat avea la intoarcerea din Germania.
    In anul 1995 Societatea Drepturilor Omului din Galati, a facut un apel umanitar, pentru Cristi,de care noi nu am stiut nimic, cerand ajutor atat in lei cat si in valuta, ajutor de care a beneficiat aceasta societate. Noi nu am primit nici un ban din acest ajutor umanitar. Vazand articole aparute in ziarul Viata Libera, din Galati, am fost sa vedem care este situatia acestui ajutor cerut de aceasta societate, dar am fost dati afara. Doamna Cristina Dumitrascu directoarea acestei societati, ii promisese sotului meu ca va expedia o scrisoare la Helsinki pentru a-i obtine drepturile . Atunci am apelat la Televiziunea din Galati – TV Conisat, mergand impreuna cu acestia la societate, insa aceasta doamna nu a mai recunoscut promisiunea de a ne a ajuta spunand ca,, nu este nebuna sa faca asa ceva’’, ba mai mult am fost jigniti, facandu-ne cersetori..Mentionez ca aceasta societate in urma apelului facut in numele sotului meu, a incasat sume imense de valuta si lei.
    In septembrie 1996, am mers la domnul primar Eugen Durbaca si am cerut urgentarea actelor spunandu-i ca Cristi e foarte grav, si a ajuns la un tratament de 4 injectii cu morfina, la un interval de 3 ore, rugandu-l sa ne ajute. Fiind singurul caz la Galati, unicat si primul erou ranit al Galatiului, domnul primar de fata cu alte persoane, spunea ca acest caz va fi rezolvat urgent, dar cand intram la el lucrurile luau alta intorsatura.
    Pensia de invaliditate era intotdeauna prea mica, pentru a acoperi costul medicamentelor pentu o luna. Dependent de morfina si foltral trebuia sa platim bani grei, pentru alinarea suferintelor provocate de gloante. Era agitat tot timpul, din cauza durerilor, venele erau necrozate de la morfina, injectiile incepusem sa i le fac in venisoarele de la degetele mainilor si picioarelor. In desele momente de agonie, cand nu avea doza de foltral, sotul meu tipa si se tanguia de durere. Nu manca nimic, iar medicamentele aproape ca nu-si faceau efectul. Intotdeauna era mahnit, pentru ca aici in Romania, nu era ajutat de nimeni, nici chiar de catre medici. De ce eram nevoite eu si mama lui, sa intervenim, sa trecem prin clipe de umilinta, rugandu-ne sa ne ajute, de vreme ce era un drept al lui?
    A fost internat la doctor Bacalbasa, la spitalul judetean Galati, terapie intensiva, si chiar dumnealui i-a zis, si poate nici in gluma n-ar fi trebuit ,,MAI TERORISTULE’’ apoi cadrele sanitare de acolo au zis ca cei care se interneaza acolo sunt niste drogati.
    Eu ajungand la capatul puterilor, alergand toata ziua dupa medicamente, nedormind noaptea, a trebuit sa abandonez facultatea de medicina pe care o urmam, viata sotului meu fiind mai importanta, dar acest sacrificiu nu mi-a fost de nici un folos.
    Disperarea ne-a purtat peste tot, si nu ni s-a deschis nici o usa, cu toate ca am fost la domnul Petre Roman care cunoaste cazul personal, la domnul General Costache Liviu din Guvern, la domnul General Radulescu de la Fundatia Revolutionarilor 22 decembrie 1989, la domnul Mihnea Constantin din Senat, la domnul Dan Iosif, care toti ne-au indrumat, catre Ministerul Sanatatii, acolo avand aceleasi rezultate negative.
    Ultima speranta care ii ramasese, pentru a reveni la o viata normala, era o operatie de transplant de maduva, care se facea doar in Australia. Tot acolo ar fi trebuit sa i sa faca si dezintoxificarea, filtrarea sangelui, necesare pentru ca dupa spusele medicilor ,,au gresit, lasandu-i in vezica corpi straini’’, fapt pentru care ii agravase si mai mult suferinta. S-au intocmit 2-3 dosare la Ministerul Sanatatii pentru plecarea lui in Australia, insa aceste dosare au disparut ramanand doar promisiunile.
    Alergand din usa in usa, situatia se agrava, Cristi a mers in fata Guvernului Romaniei cerand ajutor, amenintand ca in caz contrar, isi va da foc in fata sediului. Dar si de data aceasta a fost mintit, si nu i s-a permis sa plece din tara.
    Desi era ,,Erou Ranit Grav in Revolutia din 1989’’, si in conditii foarte grave de sanatate a trebuit sa faca greva foamei timp de doua saptamani in fata cladirii Guvernului, pentru a primi o casa de protocol in care sa locuiasca, si aceasta in comun cu fratele lui, sotia si cei trei copii. In primele luni, am dormit pe jos, intr-o camera goala, pana cand niste oameni cu suflet ne-au ajutat cu cele necesare unei locuinte. Stateam 8 persoane in doua camere, Cristi avand gradul 1 de invaliditate, soacra mea, bolnava de turbeculoza, scuipind zilnic sange (a decedat pe 7 decembrie 2004) si fetita mea, care vedea toata suferinta tatalui, toti 4 intr-o camera, iar familia fratelui , in cealalta camera. Tot din mila semenilor si a bisericii, am trait pana cand corpul lui Cristi nu a mai rezistat chinului si a decedat si el dupa nici un an de la moartea mamei lui.
    Aceasta a fost soarta sotului meu, soarta unui tanar, care nu a apucat sa se bucure, de viata, de o familie, de fetita lui care a ramas fara tata la varsta de doar 3 ani. Si toate acestea, in timp ce alti revolutionari, se bucura si in prezent de scutiri de taxe si impozite, au case, afaceri si conturi in banci, fara sa aiba macar o simpla zgarietura ca dovada a participarii lor la acele evenimente. Cristian nu a primit nimic, decat 8 gloante dum – dum, si in rest doar vorbe goale. Si care a fost rasplata sacrificiului pe care l-a facut? 15 ani de grea suferinta, foame, frig, de umilinte, la o varsta la care alti tineri se bucura din plin de viata. Atat isi dorea de la viata, o casa si o ultima operatie care i-ar fi putut da speranta sa traiasca, dar i-a fost luata si asta.

    In prezent, eu, vaduva lui Onofrei Savel-Cristi am fost nevoita sa las copilul meu in Romania in ingrijirea mamei mele pentru a merge in strainatate, in Italia, sa muncesc in speranta ca voi reusi sa agonisesc acei bani de care am nevoie sa cumpar o casa si sa pot trai linistita impreuna cu fetita mea in varsta de 7 ani.
    Dupa 3 ani de la moartea sotului meu nu beneficiez de Certificatul de Urmas, dosarul fiind depus la Guvernul Romaniei de 2 ani, deci nu am nici un drept din urma sotul meu.
    Va rog din suflet sa analizati cazul meu, pe care nu l-am putut rezolva sub nici o forma, de a beneficia de legea 42/1990, de a avea o casa, in baza actelor ce le vom da Dvs. ca dovada a adevarului ce se ascunde de ani de zile.
    Mentionez faptul ca acesta este numai un mic memoriu, iar realitatea este mult mai mare si dureroasa.

    Posted in raport final, Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

    Despre victimele din noaptea cea mai lunga (21-22 decembrie 1989, Bucuresti)

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , | Leave a Comment »

    decembrie 1989: Militarii si cei cu exeprienta in domeniul armelor n-au uitat. Teroristii au folosit gloante vidia!

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    image-13image-12image-11image-10

    eugenb
    Avatarul lui eugenb
    87 mesaje
    Membru din: 8/11/2008
    Oras: BUCURESTI

    Postat pe: 29 Martie 2009, ora 10:26
    De la: eugenb, la data 2009-03-29 10:21:39

    Unitatile de cercetare din armata mai aveau un rol foarte important in lupta din linteriorul unei localitati, acela de “diversiune”. Fapt care a fost vazut de cei care au fost in strada in acele momente.

    Si va mai dau un “indiciu” :

    S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.

    S-a tras la Revolutie cu … “cartuse cu cap vidia” care erau o “noutate” la noi in tara, tocmai din cauza puterii de penetrare si a “ravagiilor” pe care le faceau la iesirea din organismul omului (erau … “interzise” de conventii internationale, dar nu stiu daca si la noi in acea vreme).

    http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/19172/CE-PARERE-AVETI-DESPRE-ARESTAREA-GENERALILOR-STANCULESCU-SI-CHITAC-/CE-PARERE-AVETI-DESPRE-ARESTAREA-GENERALILOR-STANCULESCU-SI-CHITAC–pagina-4.html.

    (Duminică, 23 decembrie 2007, 11:33)

    Istoric [anonim]

    Cu repectul cuvenit fatza de cei omoriti in decembrie 1989,civili si militari,in calitate de rezervist al armatei Romane,indraznesc sa intreb si eu :

    Cine avea in Romania anului 1989,munitie tip NATO, 5.5 mm calibru, in plus “crestata” – lucru interzis de Conventia de la Geneva,stiut fiind faptul ca Armata Romana avea la vremea aceea calibrul Pactului de laVarsovia ,pentru armamentul usor,adica 7,62 mm…..La vremea aceea chiar campionul olimpic la proba de pistol viteza, Sorin Babii, isi exprima nedumerirea….Eu am avut in mina citeva mostre din aceste cartuse :mici,negre,cu o spirala in virf,sau cu 4 muchii (cei ce cunosc putina balistica si medicina legala isi vor da seama de rolul devastator al acestor modoficari…

    Astept si acum raspuns la intrebarile mele…poate ca totusi cineva se vagasi sa rupa tacerea…II multumesc anticipat !

    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2121712-ultimele_zile_revolutiei_romane.htm

    ———————————————————————————————————————-

    CUM SPUNE CLAR DLE. EUGENB…SECURISTI NEAGA IN CONTINUARE EXISTENTA SI FOLOSIREA GLOANTELOR VIDIA…CAM DE CE?!!!

    S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.

    CINCI CARE NU CRED IN FOLOSIREA GLOANTELOR DUM-DUM SI VIDIA DUPA DE 22 DECEMBRIE 1989…(si deci, sigur, nici vorba de asa ceva INAINTE de 22 decembrie 1989)

    PAVEL CORUT, STEFAN DEMETER, TEODOR UNGUREANU, VLADIMIR BELIS, DAN VOINEA

    1) Pavel Corut (ocupatie inainte de 1990:  securist)

    “…nu a existat o garda speciala care sa fi depus un juramint de credinta de legionar fata de dictator, nu au existat lunetisti dotati cu sisteme de ochire cu infrarosii, nu s-a tras cu gloante vidia…”

    Paul Cernescu (aka Pavel Corut), “Cine a tras in noi?” Expres Magazin, nr. 65 (42) 1991, p. 12.

    “…Treburile pareau sa se fi indreptat catre directia buna, dar in dimineata zilei de 23 decembrie [sic. 24 decembrie], capitanul P.I. m-a informat ca in fata ministerului sint doua masini blindate cu teroristi de la U.S.L.A., lichidati de tanchistii nostri.  Discutase cu locotenentul (comandant de pluton) care facuse isprava si acesta mindru de fapta sa, se laudase ca intentionase chiar sa se urce cu tancul pe ei, dar nu a reusit.  Soldatul curier de corospondenta din organigrama compartimentului m-a informat ca peste noapte santinela din postul 2 il impuscase mortal pe ofiterul comandant de garda, un tinar locotenent.  Mai tirziu am citit relatari fanteziste si patetice referitoare la moartea acestui ofiter, “lovit de gloante vidia si explozive.”  Nu este singurul  militar mort in accident de lupta….”

    2) col. Stefan Demeter (sef al birou de servicii si inzestrare al (atunci) Inspectoratului judetean al M.I.):

    “Dupa munitia folosita si zgomotele auzite in oras, rezulta clar ca pina in seara de 22 decembrie s-a tras cu pistoale mitraliera model 1963, de 7,62. Nu s-a folosit munitia “Dum-Dum” cu virf exploziv, interzisa de Tribunalul de Haga. Din 1989 si armamentul “Stecikin” car folosea munitie de 9 mm scurt a fost retras din toate inspectoratele judetene ale M.I. S-a vorbit mult despre gloante vidia. Motivul e simplu: materialul vidia e foarte casant si ar distruge teava armei. Este, deci, pe cit de inutil, pe atit de scump. “Exemplele” prezentate ca “gloante vidia” erau, de fapt, miezuri de otel ale gloantelor de 7,62.”

    Radu Ciobotea, “M.I.–Martor Incomod,” Flacara, nr. 33, 14 august 1991, pp. 4-5.

    3) procuror ceausist Teodor Ungureanu (Facultatea de Drept, promotia 1978) care n-a vazut si n-a gasit nici un terorist in decembrie 1989, sau dupa…gazdat de catre Jurnalul National in perioada 2004-2005 (cam 10 articole)

    http://mariusmioc.wordpress.com/2009/04/14/procuror-teodor-ungureanu-diversiunea-3-gloantele-vidia-erau-miezurile-de-otel-care-intrau-in-alcatuirea-proiectilului-762-mm/

    La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătuirea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice (la momentul străpungerii), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare.

    4) Vladimir Belis

    dl profesor Vladimir Belis, care in decembrie 1989 era directorul Institutului de Medicina Legala Mina Minovici din Bucuresti

    Povestile despre teroristi care trageau cu gloante “”dum-dum””, “”gloante cu cap vidia”” sau gloante de calibru mare, atipice pentru unitatile militare romanesti, vor ramane din cauza asta doar niste povesti care nu pot fi confirmate sau infirmate.

    Belis nu a vazut cadavrele ceausestilor, Jurnalul National

    5)  Generalul Dan Voinea (procuror militar din 1982)

    (Dan Voinea este slavit de catre Sorin Iliesiu asa: Justiţia română a dovedit diversiunea “teroriştii” şi nu a găsit nici un terorist printre morţi, răniţi sau arestaţi. D-l gen. Dan Voinea spune clar: “Teroriştii nu au existat. S-a minţit pentru a-i ascunde pe adevăraţii criminali”….Rechizitoriul Justiţiei române, spiritul acestora regăsindu-se în Raportul [Raport Final CPADCR]…)

    Dan Voinea, citat pe forumul asociatiei 21 decembrie 1989, nu exista victime de la dum-dum

    “Toti alergau dupa un inamic invizibil”

    Romulus Cristea
    Joi, 22 Decembrie 2005

    Interviu cu general-magistrat Dan Voinea

    Romulus Cristea:  Munitia speciala, gloantele cu cap vidia sau dum-dum, a provocat victime? Presa de la acea vreme a fost plina cu astfel de relatari…
    Nu exista victime (persoane impuscate) nici de la gloantele cu cap vidia, nici de la dum-dum. Pe durata evenimentelor s-a folosit munitie de razboi, munitie normala care se gasea la vremea respectiva in dotarea Ministerului de Interne si a Ministerului Apararii Nationale. Confuzia si informatiile false au aparut de la faptul ca se foloseau calibre diferite si, deci, zgomotul produs era altfel perceput.

    Posted in raport final | Tagged: , , , , , | 1 Comment »