The Archive of the Romanian Revolution of December 1989

A Catch-22 December 1989, Groundhog-Day Production. Presenting the Personal Research & Scholarship of Richard Andrew Hall, Ph.D.

(NEW for the 20th Anniversary) Bullets, Lies, and Videotape: The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989 (Part II: “A Revolution, a Coup d’Etat, AND a Counter-Revolution”) by Richard Andrew Hall

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 22, 2009

for Part I see  His name was Ghircoias…Nicolae Ghircoias

Bullets, Lies, and Videotape:

The Amazing, Disappearing Romanian Counter-Revolution of December 1989

by Richard Andrew Hall, Ph.D.

Standard Disclaimer:  All statements of fact, opinion, or analysis expressed are those of the author and do not reflect the official positions or views of the Central Intelligence Agency (CIA) or any other U.S. Government agency.  Nothing in the contents should be construed as asserting or implying U.S. Government authentication of information or CIA endorsement of the author’s views.  This material has been reviewed by CIA to prevent the disclosure of classified information.  [Submitted 19 November 2009; PRB approved 15 December 1989]

I am an intelligence analyst for the Central Intelligence Agency.  I have been a CIA analyst since 2000.  Prior to that time, I had no association with CIA outside of the application process.

Part II

Romania, December 1989:   a Revolution, a Coup d’etat, AND a Counter-Revolution

This December marks twenty years since the implosion of the communist regimeof Dictator Nicolae Ceausescu. [1] It is well-known, but bears repeating:  Romania not only came late in the wave of communist regime collapse in the East European members of the Warsaw Pact in the fall of 1989 (Poland, Hungary, the GDR, Czechoslovakia, Bulgaria), it came last—and inevitably that was significant.[2] Despite the more highly personalist (vs. corporate) nature of the Ceausescu regime, the higher level of fear and deprivation that characterized society, and the comparative insulation from the rest of the East European Warsaw Pact states, Romania could not escape the implications of the collapse of the other communist party-states.[3] Despite the differences, there simply were too many institutional and ideological similarities, or as is often most importantly the case, that is how members of both the state and society interpreted matters.   “Going last” [in turn, in show] almost inevitably implies that the opportunities for mimicry, for opportunism, for simulation[4] on the one hand and dissimulation[5] on the other, are greater than for the predecessors…and, indeed, one can argue that some of what we saw in Romania in December 1989 reflects this.

Much of the debate about what happened in December 1989 has revolved around how to define those events…and their consequences.[6] [These can be analytically distinct categories and depending on how one defines things, solely by focusing on the events themselves or the consequences, or some combination thereof, will inevitably shape the answer one gets].  The primary fulcrum or axis of the definitional debate has been between whether December 1989 and its aftermath were/have been a revolution or a coup d’etat.  But Romanian citizens and foreign observers have long since improvised linguistically to capture the hybrid and unclear nature of the events and their consequences.  Perhaps the most neutral, cynical, and fatalistic is the common “evenimentele din decembrie 1989”—the events of December 1989—but it should also be pointed out that the former Securitate and Ceausescu nostalgics have also embraced, incorporated and promoted, such terminology.  More innovative are terms such as rivolutie (an apparent invocation of or allusion to the famous Romanian satirist Ion Luca Caragiale’s 1880 play Conu Leonida fata cu reactiunea[7] , where he used the older colloquial spelling revulutie) or lovilutie (a term apparently coined by the humorists at Academia Catavencu, and combining the Romanian for coup d’etat, lovitura de stat, and the Romanian for revolution, revolutie).

The following characterization of what happened in December 1989 comes from an online poster, Florentin, who was stationed at the Targoviste barracks—the exact location where Nicolae and Elena Ceausescu would be summarily tried and executed on 25 December 1989.  Although his definitions may be too economically-based for my taste—authoritarianism/dictatorship vs. democracy would be preferable—and the picture he presents may be oversimplified at points, the poster’s characterization shows that sometimes the unadorned straighttalk of the plainspoken citizen can cut to the chase better than many an academic tome:

I did my military service, in Targoviste, in fact in the barracks at which the Ceausescu couple were executed…It appears that a coup d’etat was organized and executed to its final step, the proof being how the President of the R.S.R. (Romanian Socialist Republic) died, but in parallel a revolution took place.  Out of this situation has transpired all the confusion.   As far as I know this might be a unique historical case, if I am not mistaken.  People went into the streets, calling not just for the downfall of the president then, but for the change of the political regime, and that is what we call a revolution. This revolution triumphed, because today we have neither communism, nor even neocommunism with a human face.  The European Union would not have accepted a communist state among its ranks.  The organizers of the coup d’etat foresaw only the replacement of the dictator and the maintenance of a communist/neocommunist system, in which they did not succeed, although there are those who still hope that it would have succeeded.  Some talk about the stealing of the revolution, but the reality is that we live in capitalism, even if what we have experienced in these years has been more an attempt at capitalism, orchestrated by an oligarchy with diverse interests…[8]

This is indeed the great and perhaps tragic irony of what happened in December 1989 in Romania:  without the Revolution, the Coup might well have failed,[9] but without the Coup, neither would the Revolution have succeeded.   The latter is particularly difficult for the rigidly ideological and politically partisan to accept; yet it is more than merely a talking point and legitimating alibi of the second-rung nomenklatura who seized power (although it is that too).  The very atomization of Romanian society[10] that had been fueled and exploited by the Ceausescu regime explained why Romania came last in the wave of Fall 1989, but also why it was and would have been virtually impossible for genuine representatives of society—led by dissidents and protesters—to form an alternative governing body on 22 December whose decisions would have been accepted as sufficiently authoritative to be respected and implemented by the rump party-state bureaucracy, especially the armed forces and security and police structures.  The chaos that would have ensued—with likely multiple alternative power centers, including geographically—would have likely led to a far greater death toll and could have enabled those still betting on the return of the Ceausescus to after a time reconquer power or seriously impede the functioning of any new government for an extended period.

The fact that the Revolution enabled the coup plotters to seize power, and that the coup enabled the Revolution to triumph should be identified as yet another version—one particular to the idiosyncracies of the Romanian communist regime—of what Linz and Stepan have identified as the costs or compromises of the transition from authoritarian rule.  In Poland, for example, this meant that 65 percent of the Sejm was elected in non-competitive elections, but given co-equal authority with the Senate implying that “a body with nondemocratic origins was given an important role in the drafting of a democratic constitution”; in fact, Poland’s first completely competitive elections to both houses of Parliament occurred only in October 1991, fully two years after the formation of the first Solidarity government in August 1989.[11] In Romania, this meant that second-rung nomenklaturists—a displaced generation of elites eager to finally have their day in the sun—who to a large extent still harbored only Gorbachevian perestroikist views of the changes in the system as being necessary, were able to consolidate power following the elimination of the ruling Ceausescu couple.

The self-description by senior Front officials (Ion Iliescu) and media promoters (such as Darie Novaceanu in Adevarul) of the FSN (National Salvation Front) as the “emanation of the Revolution” does not seem justified. [12] It seems directly tied to two late January 1990 events—the decision of the Front’s leaders to run as a political party in the first post-Ceausescu elections and the contestation from the street of the Front’s leaders’ legitimacy to rule and to run in those elections.  It also seems difficult to defend objectively as a legitimate description, since even according to their own accounts, senior Front officials had been in contact with one another and discussed overthrowing the Ceausescus prior to the Revolution, since there had existed no real competing non-Ceausescu regime alternative on 22 December 1989 (an argument they themselves make), and since they had clearly not been elected to office.   Moreover, when senior former Front officials, Iliescu among them, point to their winning of two-thirds of the votes for the new parliament in May 1990 and Iliescu’s 85 percent vote for the presidency, the numbers in and of themselves—even beyond the by now pretty obvious and substantiated manipulation, surveillance, and intimidation of opposition parties, candidates, movements and civil society/non-governmental organizations that characterized the election campaign—are a red flag to the tainted and only partly free and fair character of those founding elections.

But if the FSN and Ion Iliescu cannot be accurately and legitimately described as the “emanation of the Revolution,” it also seems reasonable to suggest that the term “stolen revolution”[13] is somewhat unfair.  The term “stolen revolution” inevitably suggests a central, identifiable, and sufficiently coherent ideological character of the revolution and the presence of an alternative non-Ceausescu, non-Front leadership that could have ensured the retreat of Ceausescu forces and been able to govern and administer the country in the days and weeks that followed.  The absence of the latter was pretty clear on 22 December 1989—Iasi, Timisoara, and Arad among others, had local, authentic nuclei leading local movements (for example, the FDR, Frontul Democrat Roman), but no direct presence in Bucharest—and the so-called Dide and Verdet “22 minute” alternative governments were even more heavily compromised by former high-ranking communist dignitary inclusion than the FSN was (the one with the least, headed by Dumitru Mazilu, was rapidly overtaken and incorporated into the FSN).

As to the question of the ideological character of the revolt against Ceausescu, it is once again instructive to turn to what a direct participant, in this case in the Timisoara protests, has to say about it.  Marius Mioc[14], who participated in the defense of Pastor Tokes’ residence and in the street demonstrations that grew out of it, was arrested, interrogated, and beaten from the 16th until his release with other detainees on the 22nd and who has written with longstanding hostility toward former Securitate and party officials, IIiescu, the FSN, and their successors, gives a refreshingly honest account of those demonstrations that is in stark contrast to the often hyperpoliticized, post-facto interpretations of December 1989 prefered by ideologues:

I don’t know if the 1989 revolution was as solidly anticommunist as is the fashion to say today.  Among the declarations from the balcony of the Opera in Timisoara were some such as “we don’t want capitalism, we want democratic socialism,” and at the same time the names of some local PCR [communist] dignitaries were shouted.  These things shouldn’t be generalized, they could have been tactical declarations, and there existed at the same time the slogans “Down with communism!” and flags with the [communist] emblem cut out, which implicitly signified a break from communism.  [But] the Revolution did not have a clear ideological orientation, but rather demanded free elections and the right to free speech.[15]

Romania December 1989 was thus both revolution and coup, but its primary definitive characteristic was that of revolution, as outlined by “Florentin” and Marius Mioc above.  To this must be added what is little talked about or acknowledged as such today:  the counter-revolution of December 1989.  Prior to 22 December 1989, the primary target of this repression was society, peaceful demonstrators—although the Army itself was both perpetrator of this repression but also the target of Securitate forces attempting to ensure their loyalty to the regime and their direct participation and culpabilization in the repression of demonstrators.  After 22 December 1989, the primary target of this violence was the Army and civilians who had picked up weapons, rather than citizens at large.  It is probably justified to say that in terms of tactics, after 22 December 1989, the actions of Ceausist forces were counter-coup in nature, contingencies prepared in the event of an Army defection and the possibility of foreign intervention in support of such a defection.  However, precisely because of what occurred prior to 22 December 1989, the brutal, bloody repression of peaceful demonstrators, and because the success of the coup was necessary for the success of the revolution already underway, it is probably accurate to say that the Ceausescu regime’s actions as a whole constituted a counter-revolution.  If indeed the plotters had not been able to effectively seize power after the Ceausescus fled on 22 December 1989 and Ceausescu or his direct acolytes had been able to recapture power, we would be talking of the success not of a counter-coup, but of the counter-revolution.

A key component of the counter-revolution of December 1989 concerns the, as they were christened at the time, so-called “terrorists,” those who were believed then to be fighting in defense of the Ceausescu couple.  It is indeed true as Siani-Davies has written that the Revolution is about so much more than “the Front” and “the terrorists.”[16] True enough, but the outstanding and most vexing question about December 1989—one that resulted in 942 killed and 2,251 injured after 22 December 1989—is nevertheless the question of “the terrorists.”  Finding out if they existed, who they were, and who they were defending remains the key unclarified question of December 1989 two decades later:  that much is inescapable.[17]


[1]The hyperbolic and popular academic designation of the Ceausescu regime as Stalinist is not particularly helpful.  Totalitarian yes, Stalinist no.  Yes, Nicolae Ceausescu had a Stalinist-like personality cult, and yes he admired Stalin and his economic model, as he told interviewers as late as 1988, and we have been told ad nauseum since.  But this was also a strange regime, which as I have written elsewhere was almost characterized by a policy of “no public statues [of Ceausescu] and no (or at least as few as possible) public martyrs [inside or even outside the party]”—the first at odds with the ubiquity of Nicoale and Elena Ceausescus’ media presence, the second characterized by the “rotation of cadres” policy whereby senior party officials could never build a fiefdom and were sometimes banished to the provinces, but almost were never eliminated physically, and by Ceausescus’ general reluctance to “spoil” his carefully created “image” abroad by openly eliminating high-profile dissidents (one of the reasons Pastor Tokes was harassed and intimidated, but still alive in December 1989)  (see Richard Andrew Hall 2006, “Images of Hungarians and Romanians in Modern American Media and Popular Culture,” at http://homepage.mac.com/khallbobo/RichardHall/pubs/huroimages060207tk6.html). Ken Jowitt has characterized the organizational corruption and political routinization of the communist party as moving from the Stalinist era—whereby even being a high-level party official did not eliminate the fear or reality of imprisonment and death—to what he terms Khrushchev’s de facto maxim of “don’t kill the cadre” to Brezhnev’s of essentially “don’t fire the cadre” (see Ken Jowitt, New World Disorder:  The Leninist Extinction, especially pp. 233-234, and chapter 4 “Neotraditionalism,” p. 142).   The very fact that someone like Ion Iliescu could be around to seize power in December 1989 is fundamentally at odds with a Stalinist system:  being “purged” meant that he fulfilled secondary roles in secondary places, Iasi, Timisoara, the Water Works, a Technical Editing House, but “purged” did not threaten and put an end to his existence, as it did for a Kirov, Bukharin, and sadly a cast of millions of poor public souls caught up in the ideological maelstorm.  Charles King wrote in 2007 that “the Ceausescu era was the continuation of Stalinism by other means, substituting the insinuation of terror for its cruder variants and combining calculated cooptation with vicious attacks on any social actors who might represent a potential threat to the state” (Charles King, “Remembering Romanian Communism,” Slavic Review, vol. 66, no. 4 (Winter 2007), p. 720).  But at a certain point, a sufficient difference in quantity and quality—in this case, of life, fear, imprisonment, and death—translates into a difference of regime-type, and we are left with unhelpful hyperbole.  The level of fear to one’s personal existence in Ceausescu’s Romania—both inside and outside the party-state—simply was not credibly comparable to Stalin’s Soviet Union, or for that matter, even Dej’s Romania of the 1950s.  In the end, Ceausescu’s Romania was “Stalinist in form [personality cult, emphasis on heavy industry], but Brezhnevian in content [“don’t fire the cadres”…merely rotate them…privileges, not prison sentences for the nomenklatura].”

[2] For a recent discussion of the “diffusion” or “demonstration” effect and regime change, see, for example, Valerie Bunce and Sharon Wolchik, “International Diffusion and Postcommunist Electoral Revolutions,”

Communist and Postcommunist Studies, vol. 39, no. 3 (September 2006), pp. 283­304.

[3] For more discussion, see Hall 2000.

[4]For discussion of the term see Michael Shafir, Romania:  Politics, Economics, and Society (Boulder, 1985).

[5]For discussion of the term see Ken  Jowitt, New World Disorder (University of California Berkely Press, 1992).

[6] For earlier discussions of this topic from a theoretical perspective , see, for example, Peter Siani-Davies, “Romanian Revolution of Coup d’etat?” Communist and Post-Communist Studies, vol. 29, no. 4 (December 1996), pp. 453-465; Stephen D. Roper, “The Romanian Revolution from a Theoretical Perspective,” Communist and Post-Communist Studies, vol. 27, no. 4 (December 1994), pp. 401-410; and Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, (Ithaca, NY:  Cornell University Press, 2005), pp. 1-52 ff, but especially (chapter 7) pp. 267-286.  For a recent effort to deal with this question more broadly, see Timothy Garton Ash, “Velvet Revolution:  The Prospects, The New York Review of Books, Volume 56, Number 19 (December 3, 2009) at http://www.nybooks.com/articles/23437. For a good comparison and analysis of public opinion polling performed in 2009 and 1999 about classifying what happened in December 1989, see Catalin Augustin Stoica in http://www.jurnalul.ro/stire-special/a-fost-revolutie-sau-lovitura-de-stat-527645.html.

[7] http://ro.wikisource.org/wiki/Conu_Leonida_fa%C5%A3%C4%83_cu_reac%C5%A3iunea

[8] Entry from forum at http://www.gds.ro/Opinii/2007-12-20/Revolutia:+majoratul+rusinii!

[9]This is a point that was first made credibly by Michael Shafir in Michael Shafir, “Preparing for the Future by Revising the Past,” Radio Free Europe Report on Eastern Europe, vol. 1, no. 41 (12 October 1990).  It becomes all the clearer, however, when we consider that the XIV PCR Congress from 20-24 November 1989 went off without the slightest attempt at dissidence within the congress hall—a potential opportunity thereby missed—and that the plotters failed to act during what would have seemed like the golden moment to put an end to the “Golden Era,” the almost 48 hours that Nicolae Ceausescu was out of the country in Iran between 18 and 20 December 1989, after regime forces had already been placed in the position of confronting peaceful demonstrators and after they opened fire in Timisoara.  In other words, an anti-regime revolt was underway, and had the coup been so minutely prepared as critics allege, this would have been the perfect time to seize power, cut off the further anti-system evolution of protests, exile Ceausescu from the country, and cloak themselves in the legitimacy of a popular revolt.  What is significant is that the plotters did not act at this moment.  It took the almost complete collapse of state authority on the morning of 22 December 1989 for them to enter into action.  This is also why characterizations of the Front as the ‘counterstrike of the party-state bureaucracy’ or the like is only so much partisan rubbish, since far from being premised as something in the event of a popular revolt or as a way to counter an uprising, the plotters had assumed—erroneously as it turned out—that Romanian society would not rise up against the dictator, and thus that only they could or had to act.  It is true, however, that once having consolidated power, the plotters did try to slow, redirect, and even stifle the forward momentum of the revolution, and that the revolutionary push from below after December 1989 pushed them into reforms and measures opening politics and economics to competition that they probably would not have initiated on their own.

[10] I remain impressed here by something Linz and Stepan highlighted in 1996:  according to a Radio Free Europe study, as of June 1989 Bulgaria had thirteen independent organizations, all of which had leaders whose names were publicly known, whereas in Romania there were only two independent organizations with bases inside the country, neither of which had publicly known leaders (Juan J. Linz and Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, (Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1996), p. 352).  For more discussion of this and related issues, see Hall 2000.

[11] The presidency was also an unelected communist holdover position until fall 1990.  See Linz and Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, pp. 267-274.

[12] For a discussion of the roots and origins of these terms, see Matei Calinescu and Vladimir Tismaneanu, “The 1989 Revolution and Romania’s Future,” Problems of Communism, vol. XL no. 1-2 (January-April 1991), p. 52, especially footnote no. 38.

[13] Stephen Kotkin associates the concept, accurately if incompletely, with Tom Gallagher and Vladimir Tismaneanu in Stephen Kotkin, Uncivil Society:  1989 and the Implosion of the Communist Establishment (Modern Library Chronicles, 2009), pp. 147-148 n. 1.  Similar concepts have taken other names, such as “operetta war” (proposed but not necessarily accepted) by Nestor Ratesh, Romania:  The Entangled Revolution (Praeger, 1991) or “staging of [the] revolution” [advocated] by Andrei Codrescu, The Hole in the Flag (Morrow and Company, 1991).  Dumitru Mazilu’s 1991 book in Romanian was entitled precisely “The Stolen Revolution” [Revolutia Furata].  Charles King stated in 2007 that the CPADCR Report “repeats the common view (at least among western academics) of the revolution as being hijacked,” a term essentially equating to “stolen revolution,” but as Tismaneanu headed the commission and large sections of the Report’s chapter on December 1989 use previous writings by him (albeit without citing where they came from), it is hard to somehow treat the Report’s findings as independent of Tismaneanu’s identical view (for an earlier discussion of all this, see Hall 2008)

[14] Mioc does not talk a great deal about his personal story:  here is one of those few examples, http://www.timisoara.com/newmioc/5.htm.

[15] Quoted from http://mariusmioc.wordpress.com/2009/09/29/o-diferentiere-necesara-comunisti-si-criminali-comunisti/#more-4973

[16]Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, (Ithaca, NY:  Cornell University Press, 2005), p. 286.

Posted in raport final, Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 Comments »

decembrie 1989: Cu ce trag teroristii

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

image-11

Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , , | 4 Comments »

decembrie 1989 Bucuresti gloante explozive dum-dum cazuri Marian Manolache si Petre Georgescu

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

“Daca  jertfa ne e, nimic nu e!” nr. 9-10, Flacara, 6 martie 1991, Oltea Mutulescu, E. Mihaescuimage-50image-49

Posted in raport final | Tagged: , , | Leave a Comment »

9 cazuri dintr-o tragedie: soldati si civili impuscati cu gloante dum-dum (aka gloante explozive) dupa 22 decembrie 1989 in Bucuresti (dovezi disponsibile pe Internetul)

Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

Filoti Claudiu ( 172 )
Profesie: Locotenent major la UM 01171 Buzau, capitan post-mortem
Data nasteri: 30.07.1964
Locul nasterii: Vaslui
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 22 decembrie 1989
Locul mortii: Bucuresti, zona MApN
Cauza: Impuscat in torace cu gloante dum-dum
Vinovati:
Observatii:
:
Lupea Ioan Daniel ( 255 )
Profesie: Soldat in termen la UM 01929 Resita
Data nasteri: 02.06.1970
Locul nasterii: Hunedoara
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 24 decembrie 1989
Locul mortii: Resita, in dispozitivul de aparare al unitatii mil
Cauza: Impuscat pe 23 decembrie 1989 cu un glont dum-dum, care a intrat pe deasupra piciorului stang si a iesit pe sub mana stanga
Vinovati:
Observatii:

1) Claudiu Filoti

2) Daniel Ioan Lupea

MANESCU Dan, născut în 25.03.1964, student la Facultatea de Transporturi, s-a alăturat tineretului încă din 21 decembrie şi a participat la manifestaţiile din centrul oraşului. Vineri dimineaţa a plecat cu fratele la manifestaţie şi s-a întors după fuga tiranului. S-a schimbat şi de data aceasta a plecat fără întoarcere, deoarece în seara de 22/23 decembrie, un glonţ dum-dum i-a perforat stomacul, în Piaţa Palatului. Dus la Spitalul de urgenţă n-a mai putut fi salvat.

3) Dan Manescu Piata Palatului

BUTIRI Florin, s-a născut în Joia Mare, la 11 aprilie 1969, locuia la Bucureşti pe Aleea Posada 8, bl.31 şi era angajat la întreprinderea Metrou Bucureşti. Făcea sport de performanţă fiind rugbist. în 22 decembrie a participat la manifestaţia de la Dalles. în 23 decembrie a plecat să apere Radiodifuziunea de pe str. Nuferilor, în timp ce salva nişte bătrâni din blocul incendiat, a fost împuşcat. Dus la Spitalul Militar din cauza unei plăgi de la şold, făcută de un cartuş dum-dum, a trebuit să i se amputeze un picior. Stomacul, de asemenea, i-a fost răvăşit de un alt glonţ. în cursul zilei de 26 decembrie 1989 a murit.

4) Florin Butiri

Mustafa Petre (627)

  • Data nasterii: 22.01.1948
  • Locul nasterii: Bucuresti
  • Profesia: Pensionar, fost muncitor la IPS Starea civila: Casatorit, patru copii
  • Data mortii: 22 decembrie 1989
  • Cauza mortii: Impuscat cu gloante dum-dum in abdomen si injunghiat in spate cu baioneta
  • Locul mortii: Bucuresti, zona Antiaeriana
  • Calitate: Erou Martir
  • 5) Petre Mustafa

    Banea Florea (30)

  • Data nasterii: 09.11.1952
  • Locul nasterii: Axintele, Ialomita
  • Profesia: Tipograf la Combinatul Poligrafic Starea civila: Casatorit, doi copii
  • Data mortii: 25 decembrie 1989
  • Cauza mortii: Impuscat in umar cu un glont dum-dum
  • Locul mortii: Bucuresti, in timp ce apara centrala termica a intreprinderii
  • Calitate: Erou Martir
  • 6) Florea Banea

    La Drobeta Turnu Severin nu se comemoreaza Eroii Revolutiei

    Viata lui Eugen Mares a fost curmata de gloantele din Decembrie 1989

    Evenimentde Florin LOBDA
    (citeste alte articole de acelasi autor »)

    Autoritatile din Mehedinti nu si-au adus aminte de Eroii Revolutiei din Decembrie 1989. Luni, cind s-au implinit 13 ani de la moartea sublocotenentului Eugen Mares, singurul erou din Drobeta Turnu Severin strapuns de gloante in Capitala, la bustul sau de pe strada Walter Maracineanu nu au aprins luminari decit parintii si citiva vecini.

    In seara de 23 decembrie 1989, Eugen Mares, de 20 de ani, militar in termen, a fost trimis sa organizeze un filtru rutier pe soseaua Chitilei, la intrarea in Bucuresti. Acasa, la Drobeta Turnu Severin, parintii il asteptau sa petreaca impreuna Sarbatorile de iarna. N-a mai apucat insa sa se intoarca. Asupra celor 25 de soldati, printre care se afla si Eugen, s-a abatut o ploaie de gloante, dintr-o directie ramasa necunoscuta.
    „A fost singurul dintre camarazii sai care a fost lovit. Colegii lui l-au tras din strada si i-au acordat primul ajutor. Daca nu erau ei, murea acolo. S-au luptat si medicii cu moartea, dar n-au reusit sa-l salveze. A fost impuscat cu gloante explozive, iar schijele i-au spart organele. Rafala a pornit din turla unei biserici. Au fost doi tragatori, care aveau echipament cu infrarosu, pentru vederea pe timp de noapte, dar n-am aflat cine erau“, povesteste Dumitru Mares, tatal tinarului erou severinean.

    7) Eugen Mares

    Jean Constantinescu:  Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

    Conţinutul scrisorii era următorul: „Dacă mai interesează pe cineva, aş putea descrie evenimente şi împrejurări interesante la care am fost martor. Mărturisesc că intervenţia mea de acum este un pic interesată: una din fotografiile postate de către d-voastră, probabil preluată din albumul editurii Denoel, mă prezintă alături de două doamne. Una din ele, aceea puţin mai vârstnică, sau poate ambele, mi-au salvat atunci viaţa şi, în ciuda unor eforturi, nu am reuşit până acum să le identific. Aţi putea să mă ajutaţi în vreun fel?”. Ca să fie mai clar, dl Constantinescu se referea la o fotografie surprinsă în fostul Comitet Central PCR care înfăţişa o persoană grav rănită prin împuşcare, plină de sânge, stând culcată pe o canapea. De-o parte şi de alta a rănitului, două femei.

    Jean Constantinescu, ranit prin impuscare, in sediul CC-PCR
    Jean Constantinescu, rănit prin împuşcare, în sediul CC-PCR

    Declaraţia dlui Jean Constantinescu dată în faţa procurorilor militari, în legătură cu evenimentele din 22 decembrie 2008:

    Declaraţie privind împrejurările în care am participat şi am fost rănit în fostul CC al PCR, la Revoluţia din 22 decembrie 1989
    Subsemnatul Jean Constantinescu, născut în data de 5 martie 1946 în comuna Stoeneşti judeţul Argeş, legitimat cu CI seria RR nr. 4188xx, CNP XXXX, domiciliat în str. Ioan Caragea – Vodă nr.xx, sectorul 1, Bucureşti, declar următoarele:
    In ziua de 22 decembrie 1989 la orele 14:00 – 14:15, m-am reîntors acasă, în strada Semilunei din cartierul Armenească, de la manifestaţiile de stradă. Soţia şi vecina de apartament mi-au relatat despre invitaţia lansată la TV de către domnul Ion Iliescu unor categorii de specialişti, inclusiv din domeniul energiei, de a veni la orele 17 la sediul fostului CC. Mi-am amintit de prelegerea domniei sale de prin anii 1987-88 la o conferinţă de la Politehnica din Bucureşti. M-am gîndit ca în împrejurarile acelea, menţinerea în funcţiune a sistemului energiei electrice, adus deja într-o stare critică, putea fi o problemă pentru succesul Revoluţiei, iar experienţa mea ar putea fi de folos. Condusesem laboratorul de cercetari Sisteme Electroenergetice al Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (Icemenerg), soluţiile mele erau în folosire curentă la Dispecerul Energetic National, aveam şi un doctorat în conducerea, reglarea şi dezvoltarea sistemului electroenergetic naţional.

    Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar
    Jean Constantinescu; Foto: Mediafax/Ziarul Financiar

    Am reuşit să intru în sediu pe la intrarea de S-E, între orele 14:30 – 15:00, cu oarecare greutate şi riscuri. Clădirea părea în stare de asediu iar în jurul ei se formase un „no-man’s land”. Nimeni nu ştia de dl Iliescu şi nici de întilnirea de la orele 17, au mai venit cîteva persoane, am fost duşi succesiv în mai multe încăperi, la etaje diferite, pentru ca în final să ne strîngem într-o sală de şedinţe cu o masă ovală, la etajul IV, din aripa stîngă a clădirii, în faţa palatului regal. Pe la orele 17:30 se adunaseră 40-50 persoane, în mare parte necunoscute mie. In timp ce se primeau mesaje ameninţătoare, despre apa otrăvită etc., încercam să-mi dau seama cine sînt specialiştii din jurul meu. Devenisem oarecum bănuitor observînd că nu primeam răspunsuri concrete şi, mai ales, după ce am văzut că în sală intrau personalitaţi ale vechiului regim, ca de pildă, Corneliu Mănescu şi un fost ministru al energiei. Se circulase o listă pentru identificarea persoanelor şi specialităţilor, primisem hîrtie şi creion, aşteptam sosirea domnului Iliescu. In încăpere funcţiona un televizor iar pe cele două ferestre deschise spre piaţă ajungeau la noi frînturi din cuvîntările de la balconul clădirii.
    Cu totul pe neaşteptate, pe la orele 17:45, atmosfera destul de destinsă a fost brusc curmată de împuşcături de foc automat, care mie mi s-a parut intens. Am fost atunci sigur că ricoşează gloanţe printre noi. Ulterior, privind din stradă clădirea, m-au mirat puţinele urme de gloanţe din jurul ferestrelor şi am ajuns la înţelegerea că răpăiala aceea intensă a fost în mare parte simulată. [Am mai realizat că tragerile au debutat atunci cînd mulţimea devenise nemulţumită de ce auzea şi vedea la balcon]. După un moment de derută, cineva a fost rugat să stingă lumina şi sala s-a golit în grabă prin cele doua uşi către coridorul dinspre curtea interioară. Cred ca am fost singurul rămas în întunericul din încapere. Mi-am aruncat în grabă pe umeri fularul şi un pardesiu larg, şi m-am aşezat lateral lîngă una din cele două fereastre deschise, cu mîna dreaptă spre Piaţă, încercînd să disting trăgătorii şi mai ales ce se întîmpla în Piaţa plină de oameni, de unde răbufnise un vuiet amplu.
    După a doua sau a treia apariţie la marginea ferestrei, nu îndeajuns de precaute, deşi mă aflam în întuneric, am fost doborît de o lovitură puternică. Foarte probabil, s-a tras cu armă automată cu vizare în infraroşu şi am fost, dacă nu întîiul, oricum între primii răniţi după fuga Ceauşeştilor. Socul a fost atît de puternic încît la început am crezut că am fost lovit în piept, mortal. Dezmeticindu-mă puţin, mi-am dat seama că durerea venea din braţul drept şi că acesta fusese practic secţionat la nivelul antebraţului. M-am tîrît cu greutate pînă la una din uşi şi am reuşit s-o deschid. Pe culoar, o mulţime înghesuită de oameni privea paralizată şi cu stupoare la mine, aflat pe jos. I-am rugat să-mi foloseacă cravata drept garou, a făcut acest lucru o femeie. Ea m-a întrebat dacă poate încredinţa unei persoane cunoscute porthartul militar în care ţinem actele personale. Am zărit pe d-l Emilian Dobrescu, fost preşedinte de CSP şi atunci ministru secretar de stat la CNST, unde ajunsesem şi eu, prin jocul întîmplarii, detaşat de către institut. Se pare că acesta nu a dorit să-l ia. 5-6 zile mai tîrziu, soţia mea a făcut eforturi disperate pentru a-mi recupera actul de identitate şi a mă salva dintr-o situaţie delicată la spital, despre care voi mai vorbi. Cîteva acte, printre care şi buletinul de identitate, au fost găsite într-o magazie inundată din cladirea ocupată de revoluţionari.
    Am rămas în clădire pînă spre miezul nopţii, pansat rudimentar de mai multe ori, transportat de colo pînă colo, cu sprijin esenţial din partea acelei doamne, de la început şi pînă la ieşirea din clădire. Nu am reuşit să-i cunosc numele nici pîna astăzi, deşi apare într-o fotografie din volumul LIBERTATE ROUMANIE al editurii Dënoel din Franţa (martie 1990), la pagina 33 – jos, care mă arată pe o canapea, pe unul din culoare. Fotografia mi-a fost semnalată întîmplator, şase luni mai tîrziu. Mi-am pierdut de cîteva ori cunoştinţa, garoul şi apoi pansamentele sumare nu opreau pierderea de sînge. După o astfel de reanimare, pornisem la drum, mă mai sprijinea o a doua fată, şi ea apare în fotografie, trebuia sa coborîm de la etaul I la parter pentru a forţa ieşirea din clădire. Scara monumentală dinspre palatul regal era supusă unui foc intens si nu am fost lăsaţi să deschidem uşa de la ieşire. Holul de la parter părea să fie în foc deschis, mulţi tineri trăgeau de lîngă noi, din spatele fiecarui stîlp al holului. M-au dus într-o cameră de la parter (subsol?) plină cu răniţi. Eram întins pe jos, un tînăr mi-a schimbat bandajul, mi-am piedut din nou cunoştinţa. M-am trezit între răniţi grav şi morţi, am facut efortul să ies din cameră, m-am tîrît din nou spre holul de la intrarea principală, m-am aşezat pe una din numeroasele lăzi de muniţie împrăştiate peste tot. Uşa de la intrare continua să fie sub asediu iar eu aşteptam un moment mai liniştit pentru a ieşi. Am văzut cum sîngele curge nestingherit pe lîngă pansament, mi-am pierdut din nou cunoştinţa, m-am regăsit în camera cu oamenii răniţi întinşi pe jos, apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat. Spre miezul nopţii am fost trezit de doamna din fotografie, să-mi spună că mă aşteaptă un taxi. In timp ce ieşeam am mai putut să observ flăcările care mistuiau clădirea dintre sediul CC si Biblioteca Universitară, acoperişul bibliotecii şi, de asemenea, tirul îndreptat de armată asupra clădirilor incendiate.
    La spitalul de urgenţă Floreasca m-am mai înviorat, m-au înregistrat, am comunicat telefonul unui unchi din cartier (acum decedat), acesta a venit curînd însoţit de soţia sa, am schimbat cîteva cuvinte încercînd să-i liniştesc, pe ei şi mai ales pe soţia mea şi pe cei doi baieţi ai mei. Am fost dus pe unul din culoarele spitalului, lăsat şi uitat pe un scaun mobil. M-a găsit leşinat, în jurul orei 4 din 23.12.1989, dr. ortoped Pavel (acum decedat), ieşit se pare la o ţigară din sala de operaţie. M-a luat în sală şi operat imediat, fără pregătire specială. In aceste condiţii, la cîteva zile am fost din nou operat, deoarece rana insuficient curăţată se infectase. In muşchii antebraţului drept mai port numeroase fragmente metalice. Am împărţit o rezervă cu dl. Dumitru Stănescu, rănit grav în şold în timp ce încerca să pună drapelul găurit pe palatul regal. Nopţile, spitalul parea să fie atacat şi apărat cu disperare. Am mai fost cercetat de către un comitet ad-hoc care identifica răniţii. Porthartul cu actele personale nu era de găsit deşi soţia înfrunta riscuri mari prin preajma fostului CC. A putut totuşi să-mi aducă mai întîi o adeverinţă semnată de Iordan Rădulescu, ştampilată rudimentar. Buletinul a fost găsit după 8 – 10 zile.

    Biletul de ieşire din spital, cu nr. E10 21627, din 13.01.1990, menţioneză diagnosticul “Plagă prin împuşcare transfixiantă antebraţ drept cu fractură cominutivă 1/3 prox. a cucubitusului – ameliorată” şi observaţia “Rănit în timpul Revoluţiei”. Văzîndu-mi hainele, mi-am dat seama cît de norocos am fost. Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

    După vindecare, nu am cautat foloase politice sau materiale. Am beneficiat totuşi un numar de ani de scutirea legală de impozit pe salariu. Am primit Certificatul nr. 396 / 05 August 1991 şi Brevetul nr. 110 / 1991 de Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 potrivit Legii 42 / 2004 (confirmate acum prin Certificatul de luptător rănit nr. 00222). Am avut două întîlniri cu reprezentanţii parchetului. Primul procuror m-a vizitat acasă, la circa două luni de la evenimente, a ascultat şi notat cu atenţie relatarea mea şi, ca o concluzie personală, informală, mi-a spus ceva de genul „cunoaştem deja mare parte dintre trăgători, aceştia sînt în măsură să plăteasca şi daune civile, puteţi să vă declaraţi parte civilă şi să solicitaţi daune consistente”. După o ezitare, am adăugat şi o astfel de pretenţie, la sfîrşitul scurtei declaraţii scrise, pe care am semnat-o. Al doilea procuror, ajuns mai tîrziu să conducă instituţia, m-a invitat după cîteva luni la parchetul situat pe lîngă Piaţa Rosetti. La sfîrşitul convorbirii, acesta încerca să mă convingă că ne-am împuşcat între noi.
    Cred că viaţa a demonstrat buna mea credinţă de atunci, adică încercarea mai puţin obişnuită de a susţine Revoluţia. De atunci, am primit însărcinări importante în sectorul energiei electrice, fără sprijin politic şi complicităţi, şi mai ales, fără să fac vreo referire la participarea mea în Revoluţie. Am fost pe rînd: şef serviciu programare operaţională la Dispecerul Energetic Naţional, consilier al preşedintelui Renel abia înfiinţat, coordonator al Comitetului de Strategie şi Reformă al Renel, care a elaborat programul de restructurare a sectorului energiei electrice, de două ori director general al Icemenerg, de două ori preşedinte al ANRE (pe care am şi înfiinţat-o), director general al Transelectrica (pe care am înfiinţat-o) iar acum, după pensionarea fără voie din martie 2005, înainte de limita de vîrstă, sînt preşedintele neremunerat al asociaţiei Institutul Român al Energiei (IRE), care reprezintă România la Eurelectric, asociaţia europeană a industriei energiei electrice. Din septembrie 2005 şi pînă în august 2007, am mai fost consultant-coordonator al Programului USAID de asistenţă a României în domeniul Energiei (REP 3). In prezent, sînt consultant pe prioade scurte de timp în programul USAID de asistenţă acordată ţărilor din Europa de Sud-Est în domeniul energiei electrice.
    Jean Constantinescu
    17 iulie 2008.

    8) Jean Constantinescu Romulus Cristea

    9) Asociatia 21 decembrie Cristi Onofrei dum-dum

    carmen
    maestru

    Joined: 27 Nov 2008
    Posts: 515
    Location: Bucuresti

    PostPosted: Sun Mar 22, 2009 8:30 pm    Post subject: Reply with quote

    Memoriul soţiei
    Subsemnata Onofrei Mihaela vaduva lui Onofrei Savel Cristi, aduc in fata dumneavoastra acest memoriu de cauza foarte grava, pe care a suferit-o sotul meu din 23 decembrie 1989 si pana a murit in data de 17 septembrie 2005.
    Povestea sotului meu este lunga si trista. Aceasta a inceput in seara zilei de 23 decembrie 1989 cand a participat impreuna cu mai multi colegi la asa zisa Revolutie Romana din Bucuresti sa salveze raniti si sa adune cadavre de pe strazile capitalei. In seara de 24 decembrie 1989 in fata hotelului Bucuresti a fost impuscat cu o arma automata de la etajul al II-lea al hotelului. Cele 8 gloante speciale de tip dum-dum, au fost trase de catre asa zisii teroristi transformandu-l intr-o masa de carne sangeranda. Cristi Onofrei a fost transportat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu unde a suportat prima interventie chirurgicala. In certificatul de expertiza medicala, doctorita Rodica Botezatu consemna: ,,Plagi prin impuscare gamba dreapta, cu sectionarea arterei tibiale posterioare, plaga fesiera dreapta cu retentie de gloante de tip ,,dum–dum”, ramanand cu infirmitate fizica permanenta prin lipsa de masa musculara. Dar aceasta nu a fost prima operatie suportata. Din decembrie 1989 si pana in februarie 1990, a fost spitalizat si operat de 11 ori in Spitalul Grigore Alexandrescu, pe o perioada indelungata de 4 ani de zile, a necesitat 9 operatii in Germania apoi dupa anul 1990 si pina in ziua care a murit in 2005, a fost internat de nenumarate ori in spitalele din Bucuresti, cat si in Galati.
    Fiind internat in spital, Cristi a incercat sa-si i-a viata de 3 ori pentru ca nu mai suporta durerile si boala. In total 3 tentative de sinucidere, la care se adauga si cele doua morti clinice. In 1990 a fost externat din Germania in Romania la cererea Ministerului Sanatatii, sa revina in tara, promitandu-i plecarea in Anglia pentru un nou transplant de muschi si dezintoxificare de morfina. Intoarcerea acasa nu i-a adus nimic nou in ceea ce priveste starea sanatatii, dimpotriva, se agravase si mai serios. Drumurile la Ministerul Sanatatii, l-au obosit si mai mult, iar neputinta medicilor de ai efectua un transplant de muschi i-a retezat toate sperantele de supravietuire. Devenise un obiect purtat din usa in usa. Oasele i-au intrat in putrefactie si, in luna septembrie 1990 a fost nevoit sa mearga din nou in Germania, pentru amputarea degetelor de la piciorul drept, in spitalul Medichine Hosculle din Hanover.
    In Galati orasul in care a locuit, a avut inaintea plecarii un apartament in cartierul I.C Frim, bloc S, ap.41. et 1 si o casa, care dupa plecarea lui in strainatate i s-au luat aceste drepturi abuziv, de catre stat. Revenind in 1994 in tara, nu a benificiat de nici o casa si nici un drept al legii 42/1990.
    In anul 1995 ca semn de recunostinta si cu mare fast primaria orasului Galati i-au eliberat o diploma de cetatean de onoare al orasului,si i s-a dat o hala de 800 mp in care sa stea cu familia. Acolo era o mizerie de neinchipuit, nu exista curent electric, caldura, apa curenta si platea lunar 120.000 lei vechi chirie, din pensia de invaliditate, care era in acel moment de numai 159.000 de lei vechi. Aproape un an si sase luni, am dormit pe cateva cauciucuri (anvelope) de tractor si masina acoperite cu placaje din lemn, improvizand un pat, noaptea stateam cu randul sa bagam lemne in foc, sa nu se stinga, iar injectiile cu morfina pe care i le faceam eu, pentru ca nu a beneficiat de ingrijire medicala, le faceam la lumina lumanarii. In frig, bolnav mereu flamand, Cristi a ajuns la 60 kg fata de 120 kg, cat avea la intoarcerea din Germania.
    In anul 1995 Societatea Drepturilor Omului din Galati, a facut un apel umanitar, pentru Cristi,de care noi nu am stiut nimic, cerand ajutor atat in lei cat si in valuta, ajutor de care a beneficiat aceasta societate. Noi nu am primit nici un ban din acest ajutor umanitar. Vazand articole aparute in ziarul Viata Libera, din Galati, am fost sa vedem care este situatia acestui ajutor cerut de aceasta societate, dar am fost dati afara. Doamna Cristina Dumitrascu directoarea acestei societati, ii promisese sotului meu ca va expedia o scrisoare la Helsinki pentru a-i obtine drepturile . Atunci am apelat la Televiziunea din Galati – TV Conisat, mergand impreuna cu acestia la societate, insa aceasta doamna nu a mai recunoscut promisiunea de a ne a ajuta spunand ca,, nu este nebuna sa faca asa ceva’’, ba mai mult am fost jigniti, facandu-ne cersetori..Mentionez ca aceasta societate in urma apelului facut in numele sotului meu, a incasat sume imense de valuta si lei.
    In septembrie 1996, am mers la domnul primar Eugen Durbaca si am cerut urgentarea actelor spunandu-i ca Cristi e foarte grav, si a ajuns la un tratament de 4 injectii cu morfina, la un interval de 3 ore, rugandu-l sa ne ajute. Fiind singurul caz la Galati, unicat si primul erou ranit al Galatiului, domnul primar de fata cu alte persoane, spunea ca acest caz va fi rezolvat urgent, dar cand intram la el lucrurile luau alta intorsatura.
    Pensia de invaliditate era intotdeauna prea mica, pentru a acoperi costul medicamentelor pentu o luna. Dependent de morfina si foltral trebuia sa platim bani grei, pentru alinarea suferintelor provocate de gloante. Era agitat tot timpul, din cauza durerilor, venele erau necrozate de la morfina, injectiile incepusem sa i le fac in venisoarele de la degetele mainilor si picioarelor. In desele momente de agonie, cand nu avea doza de foltral, sotul meu tipa si se tanguia de durere. Nu manca nimic, iar medicamentele aproape ca nu-si faceau efectul. Intotdeauna era mahnit, pentru ca aici in Romania, nu era ajutat de nimeni, nici chiar de catre medici. De ce eram nevoite eu si mama lui, sa intervenim, sa trecem prin clipe de umilinta, rugandu-ne sa ne ajute, de vreme ce era un drept al lui?
    A fost internat la doctor Bacalbasa, la spitalul judetean Galati, terapie intensiva, si chiar dumnealui i-a zis, si poate nici in gluma n-ar fi trebuit ,,MAI TERORISTULE’’ apoi cadrele sanitare de acolo au zis ca cei care se interneaza acolo sunt niste drogati.
    Eu ajungand la capatul puterilor, alergand toata ziua dupa medicamente, nedormind noaptea, a trebuit sa abandonez facultatea de medicina pe care o urmam, viata sotului meu fiind mai importanta, dar acest sacrificiu nu mi-a fost de nici un folos.
    Disperarea ne-a purtat peste tot, si nu ni s-a deschis nici o usa, cu toate ca am fost la domnul Petre Roman care cunoaste cazul personal, la domnul General Costache Liviu din Guvern, la domnul General Radulescu de la Fundatia Revolutionarilor 22 decembrie 1989, la domnul Mihnea Constantin din Senat, la domnul Dan Iosif, care toti ne-au indrumat, catre Ministerul Sanatatii, acolo avand aceleasi rezultate negative.
    Ultima speranta care ii ramasese, pentru a reveni la o viata normala, era o operatie de transplant de maduva, care se facea doar in Australia. Tot acolo ar fi trebuit sa i sa faca si dezintoxificarea, filtrarea sangelui, necesare pentru ca dupa spusele medicilor ,,au gresit, lasandu-i in vezica corpi straini’’, fapt pentru care ii agravase si mai mult suferinta. S-au intocmit 2-3 dosare la Ministerul Sanatatii pentru plecarea lui in Australia, insa aceste dosare au disparut ramanand doar promisiunile.
    Alergand din usa in usa, situatia se agrava, Cristi a mers in fata Guvernului Romaniei cerand ajutor, amenintand ca in caz contrar, isi va da foc in fata sediului. Dar si de data aceasta a fost mintit, si nu i s-a permis sa plece din tara.
    Desi era ,,Erou Ranit Grav in Revolutia din 1989’’, si in conditii foarte grave de sanatate a trebuit sa faca greva foamei timp de doua saptamani in fata cladirii Guvernului, pentru a primi o casa de protocol in care sa locuiasca, si aceasta in comun cu fratele lui, sotia si cei trei copii. In primele luni, am dormit pe jos, intr-o camera goala, pana cand niste oameni cu suflet ne-au ajutat cu cele necesare unei locuinte. Stateam 8 persoane in doua camere, Cristi avand gradul 1 de invaliditate, soacra mea, bolnava de turbeculoza, scuipind zilnic sange (a decedat pe 7 decembrie 2004) si fetita mea, care vedea toata suferinta tatalui, toti 4 intr-o camera, iar familia fratelui , in cealalta camera. Tot din mila semenilor si a bisericii, am trait pana cand corpul lui Cristi nu a mai rezistat chinului si a decedat si el dupa nici un an de la moartea mamei lui.
    Aceasta a fost soarta sotului meu, soarta unui tanar, care nu a apucat sa se bucure, de viata, de o familie, de fetita lui care a ramas fara tata la varsta de doar 3 ani. Si toate acestea, in timp ce alti revolutionari, se bucura si in prezent de scutiri de taxe si impozite, au case, afaceri si conturi in banci, fara sa aiba macar o simpla zgarietura ca dovada a participarii lor la acele evenimente. Cristian nu a primit nimic, decat 8 gloante dum – dum, si in rest doar vorbe goale. Si care a fost rasplata sacrificiului pe care l-a facut? 15 ani de grea suferinta, foame, frig, de umilinte, la o varsta la care alti tineri se bucura din plin de viata. Atat isi dorea de la viata, o casa si o ultima operatie care i-ar fi putut da speranta sa traiasca, dar i-a fost luata si asta.

    In prezent, eu, vaduva lui Onofrei Savel-Cristi am fost nevoita sa las copilul meu in Romania in ingrijirea mamei mele pentru a merge in strainatate, in Italia, sa muncesc in speranta ca voi reusi sa agonisesc acei bani de care am nevoie sa cumpar o casa si sa pot trai linistita impreuna cu fetita mea in varsta de 7 ani.
    Dupa 3 ani de la moartea sotului meu nu beneficiez de Certificatul de Urmas, dosarul fiind depus la Guvernul Romaniei de 2 ani, deci nu am nici un drept din urma sotul meu.
    Va rog din suflet sa analizati cazul meu, pe care nu l-am putut rezolva sub nici o forma, de a beneficia de legea 42/1990, de a avea o casa, in baza actelor ce le vom da Dvs. ca dovada a adevarului ce se ascunde de ani de zile.
    Mentionez faptul ca acesta este numai un mic memoriu, iar realitatea este mult mai mare si dureroasa.

    Posted in raport final, Uncategorized | Tagged: , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

    Despre victimele din noaptea cea mai lunga (21-22 decembrie 1989, Bucuresti)

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    Posted in Uncategorized | Tagged: , , , , | Leave a Comment »

    decembrie 1989: Militarii si cei cu exeprienta in domeniul armelor n-au uitat. Teroristii au folosit gloante vidia!

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    image-13image-12image-11image-10

    eugenb
    Avatarul lui eugenb
    87 mesaje
    Membru din: 8/11/2008
    Oras: BUCURESTI

    Postat pe: 29 Martie 2009, ora 10:26
    De la: eugenb, la data 2009-03-29 10:21:39

    Unitatile de cercetare din armata mai aveau un rol foarte important in lupta din linteriorul unei localitati, acela de “diversiune”. Fapt care a fost vazut de cei care au fost in strada in acele momente.

    Si va mai dau un “indiciu” :

    S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.

    S-a tras la Revolutie cu … “cartuse cu cap vidia” care erau o “noutate” la noi in tara, tocmai din cauza puterii de penetrare si a “ravagiilor” pe care le faceau la iesirea din organismul omului (erau … “interzise” de conventii internationale, dar nu stiu daca si la noi in acea vreme).

    http://www.9am.ro/comunitate/forum/view_topic/19172/CE-PARERE-AVETI-DESPRE-ARESTAREA-GENERALILOR-STANCULESCU-SI-CHITAC-/CE-PARERE-AVETI-DESPRE-ARESTAREA-GENERALILOR-STANCULESCU-SI-CHITAC–pagina-4.html.

    (Duminică, 23 decembrie 2007, 11:33)

    Istoric [anonim]

    Cu repectul cuvenit fatza de cei omoriti in decembrie 1989,civili si militari,in calitate de rezervist al armatei Romane,indraznesc sa intreb si eu :

    Cine avea in Romania anului 1989,munitie tip NATO, 5.5 mm calibru, in plus “crestata” – lucru interzis de Conventia de la Geneva,stiut fiind faptul ca Armata Romana avea la vremea aceea calibrul Pactului de laVarsovia ,pentru armamentul usor,adica 7,62 mm…..La vremea aceea chiar campionul olimpic la proba de pistol viteza, Sorin Babii, isi exprima nedumerirea….Eu am avut in mina citeva mostre din aceste cartuse :mici,negre,cu o spirala in virf,sau cu 4 muchii (cei ce cunosc putina balistica si medicina legala isi vor da seama de rolul devastator al acestor modoficari…

    Astept si acum raspuns la intrebarile mele…poate ca totusi cineva se vagasi sa rupa tacerea…II multumesc anticipat !

    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2121712-ultimele_zile_revolutiei_romane.htm

    ———————————————————————————————————————-

    CUM SPUNE CLAR DLE. EUGENB…SECURISTI NEAGA IN CONTINUARE EXISTENTA SI FOLOSIREA GLOANTELOR VIDIA…CAM DE CE?!!!

    S-a tras la Revolutie cu >, desi cei din acele unitati securiste infiltrate in armata au negat acest lucru. Eu am avut subordonati care au fost loviti cu astfel de gloante in incinta unitatii in care ma aflam, deci cine sa traga din afara unitatii nu avea cum. Dar s-a pierdut raportul facut atunci, pentru ca si cine era la comanda avea interes sa nu se afle (legaturile de rudenie dintre comandanti erau la moda in Armata). Intamplator sau nu, chiar Plutonierul de Companie al subunitatii respective a fost omorat in unitate nu in afara ei ca sa dai vina pe “teroristi”. Faptele nu s-au petrecut in Timisoara, dar pot avea similitudini acolo. Mai avem mult de asteptat pana o sa aflam ADEVARUL REVOLUTIEI.

    CINCI CARE NU CRED IN FOLOSIREA GLOANTELOR DUM-DUM SI VIDIA DUPA DE 22 DECEMBRIE 1989…(si deci, sigur, nici vorba de asa ceva INAINTE de 22 decembrie 1989)

    PAVEL CORUT, STEFAN DEMETER, TEODOR UNGUREANU, VLADIMIR BELIS, DAN VOINEA

    1) Pavel Corut (ocupatie inainte de 1990:  securist)

    “…nu a existat o garda speciala care sa fi depus un juramint de credinta de legionar fata de dictator, nu au existat lunetisti dotati cu sisteme de ochire cu infrarosii, nu s-a tras cu gloante vidia…”

    Paul Cernescu (aka Pavel Corut), “Cine a tras in noi?” Expres Magazin, nr. 65 (42) 1991, p. 12.

    “…Treburile pareau sa se fi indreptat catre directia buna, dar in dimineata zilei de 23 decembrie [sic. 24 decembrie], capitanul P.I. m-a informat ca in fata ministerului sint doua masini blindate cu teroristi de la U.S.L.A., lichidati de tanchistii nostri.  Discutase cu locotenentul (comandant de pluton) care facuse isprava si acesta mindru de fapta sa, se laudase ca intentionase chiar sa se urce cu tancul pe ei, dar nu a reusit.  Soldatul curier de corospondenta din organigrama compartimentului m-a informat ca peste noapte santinela din postul 2 il impuscase mortal pe ofiterul comandant de garda, un tinar locotenent.  Mai tirziu am citit relatari fanteziste si patetice referitoare la moartea acestui ofiter, “lovit de gloante vidia si explozive.”  Nu este singurul  militar mort in accident de lupta….”

    2) col. Stefan Demeter (sef al birou de servicii si inzestrare al (atunci) Inspectoratului judetean al M.I.):

    “Dupa munitia folosita si zgomotele auzite in oras, rezulta clar ca pina in seara de 22 decembrie s-a tras cu pistoale mitraliera model 1963, de 7,62. Nu s-a folosit munitia “Dum-Dum” cu virf exploziv, interzisa de Tribunalul de Haga. Din 1989 si armamentul “Stecikin” car folosea munitie de 9 mm scurt a fost retras din toate inspectoratele judetene ale M.I. S-a vorbit mult despre gloante vidia. Motivul e simplu: materialul vidia e foarte casant si ar distruge teava armei. Este, deci, pe cit de inutil, pe atit de scump. “Exemplele” prezentate ca “gloante vidia” erau, de fapt, miezuri de otel ale gloantelor de 7,62.”

    Radu Ciobotea, “M.I.–Martor Incomod,” Flacara, nr. 33, 14 august 1991, pp. 4-5.

    3) procuror ceausist Teodor Ungureanu (Facultatea de Drept, promotia 1978) care n-a vazut si n-a gasit nici un terorist in decembrie 1989, sau dupa…gazdat de catre Jurnalul National in perioada 2004-2005 (cam 10 articole)

    http://mariusmioc.wordpress.com/2009/04/14/procuror-teodor-ungureanu-diversiunea-3-gloantele-vidia-erau-miezurile-de-otel-care-intrau-in-alcatuirea-proiectilului-762-mm/

    La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătuirea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice (la momentul străpungerii), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare.

    4) Vladimir Belis

    dl profesor Vladimir Belis, care in decembrie 1989 era directorul Institutului de Medicina Legala Mina Minovici din Bucuresti

    Povestile despre teroristi care trageau cu gloante “”dum-dum””, “”gloante cu cap vidia”” sau gloante de calibru mare, atipice pentru unitatile militare romanesti, vor ramane din cauza asta doar niste povesti care nu pot fi confirmate sau infirmate.

    Belis nu a vazut cadavrele ceausestilor, Jurnalul National

    5)  Generalul Dan Voinea (procuror militar din 1982)

    (Dan Voinea este slavit de catre Sorin Iliesiu asa: Justiţia română a dovedit diversiunea “teroriştii” şi nu a găsit nici un terorist printre morţi, răniţi sau arestaţi. D-l gen. Dan Voinea spune clar: “Teroriştii nu au existat. S-a minţit pentru a-i ascunde pe adevăraţii criminali”….Rechizitoriul Justiţiei române, spiritul acestora regăsindu-se în Raportul [Raport Final CPADCR]…)

    Dan Voinea, citat pe forumul asociatiei 21 decembrie 1989, nu exista victime de la dum-dum

    “Toti alergau dupa un inamic invizibil”

    Romulus Cristea
    Joi, 22 Decembrie 2005

    Interviu cu general-magistrat Dan Voinea

    Romulus Cristea:  Munitia speciala, gloantele cu cap vidia sau dum-dum, a provocat victime? Presa de la acea vreme a fost plina cu astfel de relatari…
    Nu exista victime (persoane impuscate) nici de la gloantele cu cap vidia, nici de la dum-dum. Pe durata evenimentelor s-a folosit munitie de razboi, munitie normala care se gasea la vremea respectiva in dotarea Ministerului de Interne si a Ministerului Apararii Nationale. Confuzia si informatiile false au aparut de la faptul ca se foloseau calibre diferite si, deci, zgomotul produs era altfel perceput.

    Posted in raport final | Tagged: , , , , , | 1 Comment »

    Gloante speciale ( vidia / perforante / crestate ) depistate din zona C.C.-ului, 22-24 decembrie 1989

    Posted by romanianrevolutionofdecember1989 on December 21, 2009

    image-85

    image-84

    Mircea Boaba, ce s-a gasit in dupa-amiaza 22 decembrie in Cabinetul 2 (“gloante incendiare, trasoare, perforante, explozive, numai din cele normale–nu,” Strict Secret, aprilie 1991) si Gheorghe Balasa despre “gloante speciale de 5-6 cm,” Expres, aprilie 1991)

    image-23image-8image-7

    Si eu am fost in Ceceu
    — Precum se stie, Arcadia este taramul de neatins al fericirii, un spatiu utopic, unde oamenii cred ca pot atinge cu mana cerurile, in care sufletele se satura din prea-plinul zeilor
    Este poate si o stea menita sa-i atraga pe pamanteni, asemeni sirenelor pentru corabierii lui Ulise. Cine s-a incumetat sa-si imagineze ca a fost in Arcadia ramane pe veci prizonierul unei experiente unice, considerandu-se mai altfel decat multi dintre semenii sai… Si a fost ziua premergatoare Pe un colt al biroului, am pus: un cartus galbui de carabina, un capat de lumanare, doua gloante de plumb si vidia, o garoafa rosie, doua bucati de hartie, una scrisa de mana, cealalta, la o masina de calcul, trei ziare aparute in 22 si 23 decembrie 1989 si ilustrata luata de la Catedrala Sf. Iosif, cu chipul lui Ieremia Stoica Valahul (sec. XVI), patronul zilei de 25 decembrie. In plus, carnetul de reporter, insotitorul meu in toate acele zile de sfarsit de an, cu insemnari aproape ilizibile si transcrieri de mesaje aparute pe peretii unor cladiri din centrul Bucurestiului; din toate acestea s-a nascut un capitol dintr-o carte aparuta ulterior. De atunci, s-au tiparit sute de volume, mii de articole gazetaresti, au fost difuzate filme documentare si artistice, tinandu-se anual sesiuni stiintifice si dezbateri publice despre revolutia romana (revolta populara si/sau lovitura de stat), cu anume raspunsuri si multe semne de intrebare. Multi revolutionari (nu bisnitarii vanzatori si cumparatori de legitimatii, certificate si brevete!) s-au constituit in asociatii, organizand intruniri periodice si zonale si chiar un congres national incheiat recent, dupa 18 ani de la acele evenimente partial elucidate, cerandu-si drepturile consfintite de lege si dreptul de a afla adevarul despre cine a tras in noi, unde-s teroristii si, mai ales, de ce ne-a fost furata revolutia… Azi la pranz, vor fi iar depuneri de coroane, in fata fostului sediu al CC al PCR, caruia i se spunea, cu un firesc sentiment de teama, Ceceu, precum Securitatii, Secu. De multi ani se oficiaza acelasi ritual, cu scurte cuvantari ale oficialitatilor si reprezentantilor unor asociatii de revolutionari, dupa ceremonia de la Troita din piata Universitatii, zona unde au cazut primii eroi ai bucurestenilor, in dupa-amiaza si seara de 21 decembrie ’89.

    Iulian VLAD (primul stanga), Ilie VERDET, si Vasile VALCU – guvern de 22 minute

    Dimineata fusese acea mascarada de miting, cu mii de oameni adusi sa-l proslaveasca pe Ceausescu, in Piata Palatului, pentru ca el sa condamne, cu manie proletara, huliganii de la Timisoara. N-a apucat sa-si termine incriminarile si promisiunile, ca multimea a izbucnit in huiduieli, aruncand portretele si pancartele cu lozinci, fugind pe strazile apropiate, dar oprindu-se pe bulevardul Magheru, in apropierea Intercontinentalului. Acolo am vazut cum se decupa stema socialista din tricolor si am auzit primele scandari “Ieri in Timisoara, maine-n toata tara”, rostindu-se invective la adresa tiraniei, a comunismului. S-a creat o baricada spulberata de TAB-uri ucigase, s-au folosit tunuri cu apa si gaze lacrimogene si s-au efectuat masive arestari, chiar si din randul ranitilor. Intr-un tarziu, ne-am imprastiat, ramanand acolo doar cordoanele Armatei, Militiei si Securitatii, precum si trupele spalatorilor strazii, pentru ca nici o pata de sange sa nu mai aminteasca de masacru! “Haideti la Palat!” Locuiam in imediata apropiere a Universitatii si, cu pulovarul gros imbibat de apa, reusisem sa ma strecor pana acasa. Toata noaptea, Radio Europa Libera a transmis stiri si relatari despre cele petrecute la si dupa mitingul ceausist, insistand asupra felului in care bucurestenii au declansat inceputul sfarsitului dictaturii; se faceau referiri si la imanenta represiune, conform celor petrecute la Timisoara. Insa, dimineata de 22 avea sa ne elibereze de toate incertitudinile: cele trei tancuri din fata Ministerului Agriculturii, cu brazi infipti in tevile aducatoare de moarte si civili aducandu-le ostasilor sandvisuri, ceai si tigari, au disparut insotite de strigate de bucurie “Armata e cu noi!”; dinspre Piata Rosetti venea o coloana uriasa de muncitori, scandand “Nu va fie frica, Ceausescu pica!” si “Haideti la Palat!”…

    Ana BLANDIANA, Romulus RUSAN si Alexandru ARSINEL, primii la Radio

    Cladirea Ceceului imi apare ca un monstru de care nu aveai voie sa te apropii, acum inconjurata de o multime tacuta, in timp ce aparatorii cu caschete, scuturi si arme la vedere o parasesc, tot in tacere, imbarcandu-se in camioane. Raman pe loc doar soldatii nedormiti, dar calmi, primind flori si imbratisari, in vreme ce de pe Calea Victoriei se revarsa alte coloane cu mii de oameni. Un tanar imparte mici bucati de hartie; citind textul, am sentimentul ca mi-a oferit pasaportul pentru un taram necunoscut. Iata-l: “Acest criminal impreuna cu slugile care il inconjoara trebuie sa plece de la putere ASTAZI 22-12-1989. Demonstratiile trebuie sa aiba caracterul lor PASNIC, DAR HOTARAT. Frontul Unitatii si Democratiei Nationale. Jos CEAUSESCU! CETATENI AI BUCURESTIULUI: Asasinul Ceausescu a ordonat uciderea a sute, poate chiar mii de oameni nevinovati care nu doreau altceva decat LIBERTATE!”. Atunci, nu m-am intrebat cine a conceput textul, mai ales ca se raspandise vestea ca generalul Milea, ministrul Apararii, s-a sinucis, ca multimea canta “Desteapta-te, romane!”, ca pe cer aparusera doua elicoptere, unul imprastiind manifeste, celalalt asezandu-se pe acoperisul cladirii, de unde avea sa-si ia zborul cu Ceausesti cu tot, intr-un imens cor de huiduieli, urmat de scandarile “Ole, ole, Ceuasescu nu mai e!”, de parca toate stadioanele tarii s-ar fi aflat acolo. Ajunsesem pana sub balcon, cand usile masive de fier de la intrarea in sediu s-au deschis, navalind prin ele numerosi participanti. O dorinta irezistibila ma impingea sa patrund si eu in lacasul fericirii catorva socotiti nemuritori, de unde se proslavea bunastarea poporului si se hotara soarta unei natiuni ajunse la sapa de lemn, fara ca nimeni sa poata protesta. Privire din balcon Visul se putea implini, numai ca, la intrarea acum blocata, sunt legitimat, spunandu-mi-se sa astept, pana se mai strang si alti ziaristi! Mi s-a parut cel putin straniu, sa aud asa ceva, doar nu fusesem convocati la o sedinta de partid si trebuia sa intram cu grupul… Escaladez o fereastra de la coltul parterului si ma pomenesc la poalele imenselor scari de marmura, care duceau in teritoriul unde sirenele luasera chip de tineri in adidasi, soldati si ofiteri din diferite arme, fete la varsta liceului, barbati cu pardesie scumpe si sepci cafenii, soptindu-si “tovarasu’, nu putem iesi p-acolo”; un furnicar de oameni, unii dand de pereti usile birourilor si calcand peste portretele celor doi dictatori. Intreb unde-i balconul si mi se spune ca in dreapta, dupa ce treci prin cabinetul unu. Pana acolo, inregistrez trei apeluri: peste tot sunt dispozitive ucigase; nu distrugeti documentele aflate in sertare si dulapuri; blocati usile de la subsoluri, pe unde pot patrunde securistii din catacombe. Nimeresc in balconul-tribuna tocmai cand sub el ajunsese autocarul RTVR, stationat de dimineata in fata Bibliotecii Centrale Universitare, de unde se aruncau in sus tot felul de cabluri si microfoane, unul din ele prins de catre un barbat vanjos, imbracat modest, pe care-l vazusem si cu o zi inainte, pe baricada de la Inter, acum vorbind multimii, despre foame, frig si frica, indurate de acest popor, mai ales in ultimul deceniu. Rostirea ragusita si frazele stalcite sunt indelung ovationate, scandandu-se “Moarte Ceausestilor!”, “Armata e cu noi!” etc. Incet-incet, balconul devine neincapator. Ii recunosc pe actorii Mircea Diaconu si Ernest Maftei, care cantau alaturi de artista lirica Liliana Pagu “Desteapta-te, romane!” si “Multi ani traiasca!”, acompaniati de corul ad-hoc al miilor de manifestanti din piata. Ma imbratisez cu tanarul Ion Antonescu, organizator de turism, colaborator al revistei “Romania pitoreasca”; il vad apoi cocotat pe balustrada pe fotoreporterul Paul Agarici, mitraliind in toate directiile. Avea sa-mi spuna ulterior ca mai devreme fusese la Radio, unde-i surprinsese vorbind celor chemati sa apere institutia, pe Ana Blandiana, Romulus Rusan si Arsinel, promitand sa-mi aduca imagini si de acolo.

    Primii sositi in balconul CC al PCR

    La microfon se perinda alti vorbitori, printre care si un preot, rostind o emotionanta ruga, multumind lui Dumnezeu ca a dat puteri romanilor sa se elibereze de comunism si sa paseasca demn pe calea mantuirii; multimea ingenuncheaza si rosteste “Tatal nostru”! Seara cea mai lunga Revin in interiorul cladirii, tocmai cand un ofiter dirija transportarea si punerea sub paza a armamentului din depozitul de la subsol, in biblioteca de la etajul VI. Pustile si automatele treceau din mana in mana, intr-un lung sir indian, pana la lift. Inaintea mea, la primire, era adolescentul vazut mai devreme, mancand o banana cu coaja cu tot, scuipand si suduind de mama focului, cat e de rau acel fruct vazut doar in filme; primeste o arma prea putin cunoscuta si, inainte de a mi-o intinde, cere sa i se spuna cum se trage cu ea, plimbandu-si degetele pe metalul rece. Norocul nostru a fost ca ofiterul l-a auzit si a strigat la el sa nu se miste, deoarece este o piesa sofisticata straina, de ultimul tip, putand sa slobozeasca intregul incarcator intr-o secunda, doar prin atingerea acelui buton abia vizibil… Cu astfel de scene bizare, halucinante chiar, aveam sa ma mai intalnesc, incepand cu obisnuitele luari in posesie a continutului frigiderelor din toate birourile, pline cu salamuri de Sibiu, sunca de Praga, icre rosii, bauturi fine si prajituri, terminand cu potopul de impuscaturi de la sfarsitul zilei, cand se tragea in draci, pe toate coridoarele, scarile si etajele, in afara de o singura zona de la etajul II. Dar pana atunci, s-au petrecut alte evenimente majore. In timp ce priveam, la marele televizor din cabinetul 1 “revolutia in direct” si se incerca organizarea unui comitet provizoriu, pentru coordonarea actiunilor din CC, apar demnitarii comunisti Ilie Verdet si Vasile Valcu, insotiti de generalul Iulian Vlad, comandantul Securitatii. Recunosc ca au stat ascunsi in sediu, dupa sedinta de dimineata, dar acum vor sa salveze tara de tirania ceausista. Uluire totala. Fostul prim-ministru spune sa ne ducem intr-o sala de consiliu, unde sa organizam un fel de guverm, ca “Noi am demolat o putere – sa punem in loc alta, a ordinii”. Si pentru ca deruta si confuziile sa fie totale, isi face aparitia tovarasul Dascalescu, pretinzand sa se adreseze poporului, pentru a explica situatia de la Timisoara. Intre cei doi lideri se isca un dialog nu tocmai ortodox, intrerupt de cineva, care-i cere sa-si dea demisia din postul de prim-ministru. El accepta si-i condus in balcon, unde dupa ce-si spune numele, vorbele-i sunt acoperite de scandarile “Moarte tradatorilor!”, dupa care Verdet a cerut “comitetului” sa aduca aici “personalitatile din toate domeniile de activitate, in vederea constituirii unui guvern provizoriu”… Nu-l mai asculta nimeni si ne-am imprastiat care incotro, pana la anuntata sosire a lui Ion Iliescu, de la Televiziune. Totul durase 22 de minute. Cascadori, arme si foc Se inserase bine – era cea mai scurta zi a calendarului, solstitiul de iarna – cand in cabinetul plin de lume au aparut cascadorii lui Sergiu Nicolaescu, facand “partie” printre noi, urmati de faimosul regizor si actor, apoi un grup masiv de civili si militari, printre care Ana Blandiana, Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Petre Roman, Dan Desliu si, bineinteles, Ion Iliescu, presedintele Frontului abia constituit. El anunta ca se retrage, pentru cateva momente, intr-un birou de alaturi, sa-si anunte familia ca a ajuns cu bine. Dupa aproape o jumatate de ora, a revenit, fixandu-si apoi comandamentul intr-un alt birou, unde n-au patruns decat putini militari si civili, cerberul fiind Voican Voiculescu, care mi-a pus automatul in piept. …Si s-a pornit potopul de bubuituri, vaiete si sange. Se trage din toate partile, de pe acoperisuri, de la ferestrele Palatului si ale Bibliotecii, multimea se retrage pentru cateva clipe, dar piata nu se goleste. Culcati la pamant si protejati, oarecum, de intuneric, oamenii striga “Murim, dar nu plecam de aici!”. Incep sa raspunda soldatii, cu arme automate si lovituri de tun de pe tancuri. In sediu, valmaseala e aproape totala, mai ales ca pentru cateva secunde s-au stins luminile. Ostasii iau pozitie de lupta si striga mereu “fara panica”. Printre impuscaturi si tipete de ajutor, auzim pentru prima oara cuvintele teroristi si terorism. Printr-o fereastra vad flacarile ce-au cuprins cladirile din jurul pietei. Reusesc sa ma strecor prin alt corp al Ceceului, dupa zece ore petrecute in acel taram unde se hotara destinul tarii. Trecuse de miezul noptii, cand am ajuns la Radio; dupa alte peripetii, ca si acolo, la etajele superioare se auzeau impuscaturi, reisesc sa intru in studioul de emisie. Fostii mei colegi imi permit sa intru “in direct”; anunt ce se intampla in Piata Palatului si imprejurimi, lansand un apel de urgenta sa fie trimise mai multe formatiuni de pompieri, pentru a stavili incendiile… Asa am incheiat ziua de 22 decembrie ’89, nascuta din sacrificiul Timisoarei, urmata de inca multe alte evnimente, care aveau sa schimbe fata unei tari ce-si dorea emanciparea, reintegrandu-se Europei, lumii libere. Atunci, in preajma Sfantului Craciun, am crezut ca se pot atinge cu mana cerurile.

    Pagina realizata de Valentin HOSSU-LONGIN, Ziua, 22 decembrie 2007

    Posted in raport final | Tagged: , , , , , , | Leave a Comment »