Filoti Claudiu ( 172 ) Profesie: Locotenent major la UM 01171 Buzau, capitan post-mortem Data nasteri: 30.07.1964 Locul nasterii: Vaslui Calitate: Erou Martir	Data mortii: 22 decembrie 1989 Locul mortii: Bucuresti, zona MApN Cauza: Impuscat in torace cu gloante dum-dum Vinovati: Observatii:

:
Lupea Ioan Daniel ( 255 ) Profesie: Soldat in termen la UM 01929 Resita Data nasteri: 02.06.1970 Locul nasterii: Hunedoara Calitate: Erou Martir	Data mortii: 24 decembrie 1989 Locul mortii: Resita, in dispozitivul de aparare al unitatii mil Cauza: Impuscat pe 23 decembrie 1989 cu un glont dum-dum, care a intrat pe deasupra piciorului stang si a iesit pe sub mana stanga Vinovati: Observatii:

1) Claudiu Filoti

2) Daniel Ioan Lupea

MANESCU Dan, născut în 25.03.1964, student la Facultatea de Transporturi, s-a alăturat tineretului încă din 21 decembrie şi a participat la manifestaţiile din centrul oraşului. Vineri dimineaţa a plecat cu fratele la manifestaţie şi s-a întors după fuga tiranului. S-a schimbat şi de data aceasta a plecat fără întoarcere, deoarece în seara de 22/23 decembrie, un glonţ dum-dum i-a perforat stomacul, în Piaţa Palatului. Dus la Spitalul de urgenţă n-a mai putut fi salvat.

3) Dan Manescu Piata Palatului

BUTIRI Florin, s-a născut în Joia Mare, la 11 aprilie 1969, locuia la Bucureşti pe Aleea Posada 8, bl.31 şi era angajat la întreprinderea Metrou Bucureşti. Făcea sport de performanţă fiind rugbist. în 22 decembrie a participat la manifestaţia de la Dalles. în 23 decembrie a plecat să apere Radiodifuziunea de pe str. Nuferilor, în timp ce salva nişte bătrâni din blocul incendiat, a fost împuşcat. Dus la Spitalul Militar din cauza unei plăgi de la şold, făcută de un cartuş dum-dum, a trebuit să i se amputeze un picior. Stomacul, de asemenea, i-a fost răvăşit de un alt glonţ. în cursul zilei de 26 decembrie 1989 a murit.

4) Florin Butiri

Mustafa Petre (627)

5) Petre Mustafa

Banea Florea (30)

6) Florea Banea

La Drobeta Turnu Severin nu se comemoreaza Eroii Revolutiei

Viata lui Eugen Mares a fost curmata de gloantele din Decembrie 1989

Eveniment – de Florin LOBDA
(citeste alte articole de acelasi autor »)

Autoritatile din Mehedinti nu si-au adus aminte de Eroii Revolutiei din Decembrie 1989. Luni, cind s-au implinit 13 ani de la moartea sublocotenentului Eugen Mares, singurul erou din Drobeta Turnu Severin strapuns de gloante in Capitala, la bustul sau de pe strada Walter Maracineanu nu au aprins luminari decit parintii si citiva vecini.

In seara de 23 decembrie 1989, Eugen Mares, de 20 de ani, militar in termen, a fost trimis sa organizeze un filtru rutier pe soseaua Chitilei, la intrarea in Bucuresti. Acasa, la Drobeta Turnu Severin, parintii il asteptau sa petreaca impreuna Sarbatorile de iarna. N-a mai apucat insa sa se intoarca. Asupra celor 25 de soldati, printre care se afla si Eugen, s-a abatut o ploaie de gloante, dintr-o directie ramasa necunoscuta.
„A fost singurul dintre camarazii sai care a fost lovit. Colegii lui l-au tras din strada si i-au acordat primul ajutor. Daca nu erau ei, murea acolo. S-au luptat si medicii cu moartea, dar n-au reusit sa-l salveze. A fost impuscat cu gloante explozive, iar schijele i-au spart organele. Rafala a pornit din turla unei biserici. Au fost doi tragatori, care aveau echipament cu infrarosu, pentru vederea pe timp de noapte, dar n-am aflat cine erau“, povesteste Dumitru Mares, tatal tinarului erou severinean.

7) Eugen Mares

Jean Constantinescu:  Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

Conţinutul scrisorii era următorul: „Dacă mai interesează pe cineva, aş putea descrie evenimente şi împrejurări interesante la care am fost martor. Mărturisesc că intervenţia mea de acum este un pic interesată: una din fotografiile postate de către d-voastră, probabil preluată din albumul editurii Denoel, mă prezintă alături de două doamne. Una din ele, aceea puţin mai vârstnică, sau poate ambele, mi-au salvat atunci viaţa şi, în ciuda unor eforturi, nu am reuşit până acum să le identific. Aţi putea să mă ajutaţi în vreun fel?”. Ca să fie mai clar, dl Constantinescu se referea la o fotografie surprinsă în fostul Comitet Central PCR care înfăţişa o persoană grav rănită prin împuşcare, plină de sânge, stând culcată pe o canapea. De-o parte şi de alta a rănitului, două femei.

Declaraţia dlui Jean Constantinescu dată în faţa procurorilor militari, în legătură cu evenimentele din 22 decembrie 2008:

Declaraţie privind împrejurările în care am participat şi am fost rănit în fostul CC al PCR, la Revoluţia din 22 decembrie 1989
Subsemnatul Jean Constantinescu, născut în data de 5 martie 1946 în comuna Stoeneşti judeţul Argeş, legitimat cu CI seria RR nr. 4188xx, CNP XXXX, domiciliat în str. Ioan Caragea – Vodă nr.xx, sectorul 1, Bucureşti, declar următoarele:
In ziua de 22 decembrie 1989 la orele 14:00 – 14:15, m-am reîntors acasă, în strada Semilunei din cartierul Armenească, de la manifestaţiile de stradă. Soţia şi vecina de apartament mi-au relatat despre invitaţia lansată la TV de către domnul Ion Iliescu unor categorii de specialişti, inclusiv din domeniul energiei, de a veni la orele 17 la sediul fostului CC. Mi-am amintit de prelegerea domniei sale de prin anii 1987-88 la o conferinţă de la Politehnica din Bucureşti. M-am gîndit ca în împrejurarile acelea, menţinerea în funcţiune a sistemului energiei electrice, adus deja într-o stare critică, putea fi o problemă pentru succesul Revoluţiei, iar experienţa mea ar putea fi de folos. Condusesem laboratorul de cercetari Sisteme Electroenergetice al Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (Icemenerg), soluţiile mele erau în folosire curentă la Dispecerul Energetic National, aveam şi un doctorat în conducerea, reglarea şi dezvoltarea sistemului electroenergetic naţional.

Am reuşit să intru în sediu pe la intrarea de S-E, între orele 14:30 – 15:00, cu oarecare greutate şi riscuri. Clădirea părea în stare de asediu iar în jurul ei se formase un „no-man’s land”. Nimeni nu ştia de dl Iliescu şi nici de întilnirea de la orele 17, au mai venit cîteva persoane, am fost duşi succesiv în mai multe încăperi, la etaje diferite, pentru ca în final să ne strîngem într-o sală de şedinţe cu o masă ovală, la etajul IV, din aripa stîngă a clădirii, în faţa palatului regal. Pe la orele 17:30 se adunaseră 40-50 persoane, în mare parte necunoscute mie. In timp ce se primeau mesaje ameninţătoare, despre apa otrăvită etc., încercam să-mi dau seama cine sînt specialiştii din jurul meu. Devenisem oarecum bănuitor observînd că nu primeam răspunsuri concrete şi, mai ales, după ce am văzut că în sală intrau personalitaţi ale vechiului regim, ca de pildă, Corneliu Mănescu şi un fost ministru al energiei. Se circulase o listă pentru identificarea persoanelor şi specialităţilor, primisem hîrtie şi creion, aşteptam sosirea domnului Iliescu. In încăpere funcţiona un televizor iar pe cele două ferestre deschise spre piaţă ajungeau la noi frînturi din cuvîntările de la balconul clădirii.
Cu totul pe neaşteptate, pe la orele 17:45, atmosfera destul de destinsă a fost brusc curmată de împuşcături de foc automat, care mie mi s-a parut intens. Am fost atunci sigur că ricoşează gloanţe printre noi. Ulterior, privind din stradă clădirea, m-au mirat puţinele urme de gloanţe din jurul ferestrelor şi am ajuns la înţelegerea că răpăiala aceea intensă a fost în mare parte simulată. [Am mai realizat că tragerile au debutat atunci cînd mulţimea devenise nemulţumită de ce auzea şi vedea la balcon]. După un moment de derută, cineva a fost rugat să stingă lumina şi sala s-a golit în grabă prin cele doua uşi către coridorul dinspre curtea interioară. Cred ca am fost singurul rămas în întunericul din încapere. Mi-am aruncat în grabă pe umeri fularul şi un pardesiu larg, şi m-am aşezat lateral lîngă una din cele două fereastre deschise, cu mîna dreaptă spre Piaţă, încercînd să disting trăgătorii şi mai ales ce se întîmpla în Piaţa plină de oameni, de unde răbufnise un vuiet amplu.
După a doua sau a treia apariţie la marginea ferestrei, nu îndeajuns de precaute, deşi mă aflam în întuneric, am fost doborît de o lovitură puternică. Foarte probabil, s-a tras cu armă automată cu vizare în infraroşu şi am fost, dacă nu întîiul, oricum între primii răniţi după fuga Ceauşeştilor. Socul a fost atît de puternic încît la început am crezut că am fost lovit în piept, mortal. Dezmeticindu-mă puţin, mi-am dat seama că durerea venea din braţul drept şi că acesta fusese practic secţionat la nivelul antebraţului. M-am tîrît cu greutate pînă la una din uşi şi am reuşit s-o deschid. Pe culoar, o mulţime înghesuită de oameni privea paralizată şi cu stupoare la mine, aflat pe jos. I-am rugat să-mi foloseacă cravata drept garou, a făcut acest lucru o femeie. Ea m-a întrebat dacă poate încredinţa unei persoane cunoscute porthartul militar în care ţinem actele personale. Am zărit pe d-l Emilian Dobrescu, fost preşedinte de CSP şi atunci ministru secretar de stat la CNST, unde ajunsesem şi eu, prin jocul întîmplarii, detaşat de către institut. Se pare că acesta nu a dorit să-l ia. 5-6 zile mai tîrziu, soţia mea a făcut eforturi disperate pentru a-mi recupera actul de identitate şi a mă salva dintr-o situaţie delicată la spital, despre care voi mai vorbi. Cîteva acte, printre care şi buletinul de identitate, au fost găsite într-o magazie inundată din cladirea ocupată de revoluţionari.
Am rămas în clădire pînă spre miezul nopţii, pansat rudimentar de mai multe ori, transportat de colo pînă colo, cu sprijin esenţial din partea acelei doamne, de la început şi pînă la ieşirea din clădire. Nu am reuşit să-i cunosc numele nici pîna astăzi, deşi apare într-o fotografie din volumul LIBERTATE ROUMANIE al editurii Dënoel din Franţa (martie 1990), la pagina 33 – jos, care mă arată pe o canapea, pe unul din culoare. Fotografia mi-a fost semnalată întîmplator, şase luni mai tîrziu. Mi-am pierdut de cîteva ori cunoştinţa, garoul şi apoi pansamentele sumare nu opreau pierderea de sînge. După o astfel de reanimare, pornisem la drum, mă mai sprijinea o a doua fată, şi ea apare în fotografie, trebuia sa coborîm de la etaul I la parter pentru a forţa ieşirea din clădire. Scara monumentală dinspre palatul regal era supusă unui foc intens si nu am fost lăsaţi să deschidem uşa de la ieşire. Holul de la parter părea să fie în foc deschis, mulţi tineri trăgeau de lîngă noi, din spatele fiecarui stîlp al holului. M-au dus într-o cameră de la parter (subsol?) plină cu răniţi. Eram întins pe jos, un tînăr mi-a schimbat bandajul, mi-am piedut din nou cunoştinţa. M-am trezit între răniţi grav şi morţi, am facut efortul să ies din cameră, m-am tîrît din nou spre holul de la intrarea principală, m-am aşezat pe una din numeroasele lăzi de muniţie împrăştiate peste tot. Uşa de la intrare continua să fie sub asediu iar eu aşteptam un moment mai liniştit pentru a ieşi. Am văzut cum sîngele curge nestingherit pe lîngă pansament, mi-am pierdut din nou cunoştinţa, m-am regăsit în camera cu oamenii răniţi întinşi pe jos, apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat. Spre miezul nopţii am fost trezit de doamna din fotografie, să-mi spună că mă aşteaptă un taxi. In timp ce ieşeam am mai putut să observ flăcările care mistuiau clădirea dintre sediul CC si Biblioteca Universitară, acoperişul bibliotecii şi, de asemenea, tirul îndreptat de armată asupra clădirilor incendiate.
La spitalul de urgenţă Floreasca m-am mai înviorat, m-au înregistrat, am comunicat telefonul unui unchi din cartier (acum decedat), acesta a venit curînd însoţit de soţia sa, am schimbat cîteva cuvinte încercînd să-i liniştesc, pe ei şi mai ales pe soţia mea şi pe cei doi baieţi ai mei. Am fost dus pe unul din culoarele spitalului, lăsat şi uitat pe un scaun mobil. M-a găsit leşinat, în jurul orei 4 din 23.12.1989, dr. ortoped Pavel (acum decedat), ieşit se pare la o ţigară din sala de operaţie. M-a luat în sală şi operat imediat, fără pregătire specială. In aceste condiţii, la cîteva zile am fost din nou operat, deoarece rana insuficient curăţată se infectase. In muşchii antebraţului drept mai port numeroase fragmente metalice. Am împărţit o rezervă cu dl. Dumitru Stănescu, rănit grav în şold în timp ce încerca să pună drapelul găurit pe palatul regal. Nopţile, spitalul parea să fie atacat şi apărat cu disperare. Am mai fost cercetat de către un comitet ad-hoc care identifica răniţii. Porthartul cu actele personale nu era de găsit deşi soţia înfrunta riscuri mari prin preajma fostului CC. A putut totuşi să-mi aducă mai întîi o adeverinţă semnată de Iordan Rădulescu, ştampilată rudimentar. Buletinul a fost găsit după 8 – 10 zile.

Biletul de ieşire din spital, cu nr. E10 21627, din 13.01.1990, menţioneză diagnosticul “Plagă prin împuşcare transfixiantă antebraţ drept cu fractură cominutivă 1/3 prox. a cucubitusului – ameliorată” şi observaţia “Rănit în timpul Revoluţiei”. Văzîndu-mi hainele, mi-am dat seama cît de norocos am fost. Un snop de gloanţe cu împrăştiere de numai vreo zece centimetri, neaşteptat de mică faţă de distanţa de la care se trase, găurise fularul si pardesiul, razant faţă de pieptul meu. Un singur glonţ exploziv îmi secţionase antebraţul drept strapungînd mîneca hainelor.

După vindecare, nu am cautat foloase politice sau materiale. Am beneficiat totuşi un numar de ani de scutirea legală de impozit pe salariu. Am primit Certificatul nr. 396 / 05 August 1991 şi Brevetul nr. 110 / 1991 de Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 potrivit Legii 42 / 2004 (confirmate acum prin Certificatul de luptător rănit nr. 00222). Am avut două întîlniri cu reprezentanţii parchetului. Primul procuror m-a vizitat acasă, la circa două luni de la evenimente, a ascultat şi notat cu atenţie relatarea mea şi, ca o concluzie personală, informală, mi-a spus ceva de genul „cunoaştem deja mare parte dintre trăgători, aceştia sînt în măsură să plăteasca şi daune civile, puteţi să vă declaraţi parte civilă şi să solicitaţi daune consistente”. După o ezitare, am adăugat şi o astfel de pretenţie, la sfîrşitul scurtei declaraţii scrise, pe care am semnat-o. Al doilea procuror, ajuns mai tîrziu să conducă instituţia, m-a invitat după cîteva luni la parchetul situat pe lîngă Piaţa Rosetti. La sfîrşitul convorbirii, acesta încerca să mă convingă că ne-am împuşcat între noi.
Cred că viaţa a demonstrat buna mea credinţă de atunci, adică încercarea mai puţin obişnuită de a susţine Revoluţia. De atunci, am primit însărcinări importante în sectorul energiei electrice, fără sprijin politic şi complicităţi, şi mai ales, fără să fac vreo referire la participarea mea în Revoluţie. Am fost pe rînd: şef serviciu programare operaţională la Dispecerul Energetic Naţional, consilier al preşedintelui Renel abia înfiinţat, coordonator al Comitetului de Strategie şi Reformă al Renel, care a elaborat programul de restructurare a sectorului energiei electrice, de două ori director general al Icemenerg, de două ori preşedinte al ANRE (pe care am şi înfiinţat-o), director general al Transelectrica (pe care am înfiinţat-o) iar acum, după pensionarea fără voie din martie 2005, înainte de limita de vîrstă, sînt preşedintele neremunerat al asociaţiei Institutul Român al Energiei (IRE), care reprezintă România la Eurelectric, asociaţia europeană a industriei energiei electrice. Din septembrie 2005 şi pînă în august 2007, am mai fost consultant-coordonator al Programului USAID de asistenţă a României în domeniul Energiei (REP 3). In prezent, sînt consultant pe prioade scurte de timp în programul USAID de asistenţă acordată ţărilor din Europa de Sud-Est în domeniul energiei electrice.
Jean Constantinescu
17 iulie 2008.

8) Jean Constantinescu Romulus Cristea

9) Asociatia 21 decembrie Cristi Onofrei dum-dum

carmen maestru Joined: 27 Nov 2008 Posts: 515 Location: Bucuresti

Posted: Sun Mar 22, 2009 8:30 pm    Post subject: Memoriul soţiei Subsemnata Onofrei Mihaela vaduva lui Onofrei Savel Cristi, aduc in fata dumneavoastra acest memoriu de cauza foarte grava, pe care a suferit-o sotul meu din 23 decembrie 1989 si pana a murit in data de 17 septembrie 2005. Povestea sotului meu este lunga si trista. Aceasta a inceput in seara zilei de 23 decembrie 1989 cand a participat impreuna cu mai multi colegi la asa zisa Revolutie Romana din Bucuresti sa salveze raniti si sa adune cadavre de pe strazile capitalei. In seara de 24 decembrie 1989 in fata hotelului Bucuresti a fost impuscat cu o arma automata de la etajul al II-lea al hotelului. Cele 8 gloante speciale de tip dum-dum, au fost trase de catre asa zisii teroristi transformandu-l intr-o masa de carne sangeranda. Cristi Onofrei a fost transportat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu unde a suportat prima interventie chirurgicala. In certificatul de expertiza medicala, doctorita Rodica Botezatu consemna: ,,Plagi prin impuscare gamba dreapta, cu sectionarea arterei tibiale posterioare, plaga fesiera dreapta cu retentie de gloante de tip ,,dum–dum”, ramanand cu infirmitate fizica permanenta prin lipsa de masa musculara. Dar aceasta nu a fost prima operatie suportata. Din decembrie 1989 si pana in februarie 1990, a fost spitalizat si operat de 11 ori in Spitalul Grigore Alexandrescu, pe o perioada indelungata de 4 ani de zile, a necesitat 9 operatii in Germania apoi dupa anul 1990 si pina in ziua care a murit in 2005, a fost internat de nenumarate ori in spitalele din Bucuresti, cat si in Galati. Fiind internat in spital, Cristi a incercat sa-si i-a viata de 3 ori pentru ca nu mai suporta durerile si boala. In total 3 tentative de sinucidere, la care se adauga si cele doua morti clinice. In 1990 a fost externat din Germania in Romania la cererea Ministerului Sanatatii, sa revina in tara, promitandu-i plecarea in Anglia pentru un nou transplant de muschi si dezintoxificare de morfina. Intoarcerea acasa nu i-a adus nimic nou in ceea ce priveste starea sanatatii, dimpotriva, se agravase si mai serios. Drumurile la Ministerul Sanatatii, l-au obosit si mai mult, iar neputinta medicilor de ai efectua un transplant de muschi i-a retezat toate sperantele de supravietuire. Devenise un obiect purtat din usa in usa. Oasele i-au intrat in putrefactie si, in luna septembrie 1990 a fost nevoit sa mearga din nou in Germania, pentru amputarea degetelor de la piciorul drept, in spitalul Medichine Hosculle din Hanover. In Galati orasul in care a locuit, a avut inaintea plecarii un apartament in cartierul I.C Frim, bloc S, ap.41. et 1 si o casa, care dupa plecarea lui in strainatate i s-au luat aceste drepturi abuziv, de catre stat. Revenind in 1994 in tara, nu a benificiat de nici o casa si nici un drept al legii 42/1990. In anul 1995 ca semn de recunostinta si cu mare fast primaria orasului Galati i-au eliberat o diploma de cetatean de onoare al orasului,si i s-a dat o hala de 800 mp in care sa stea cu familia. Acolo era o mizerie de neinchipuit, nu exista curent electric, caldura, apa curenta si platea lunar 120.000 lei vechi chirie, din pensia de invaliditate, care era in acel moment de numai 159.000 de lei vechi. Aproape un an si sase luni, am dormit pe cateva cauciucuri (anvelope) de tractor si masina acoperite cu placaje din lemn, improvizand un pat, noaptea stateam cu randul sa bagam lemne in foc, sa nu se stinga, iar injectiile cu morfina pe care i le faceam eu, pentru ca nu a beneficiat de ingrijire medicala, le faceam la lumina lumanarii. In frig, bolnav mereu flamand, Cristi a ajuns la 60 kg fata de 120 kg, cat avea la intoarcerea din Germania. In anul 1995 Societatea Drepturilor Omului din Galati, a facut un apel umanitar, pentru Cristi,de care noi nu am stiut nimic, cerand ajutor atat in lei cat si in valuta, ajutor de care a beneficiat aceasta societate. Noi nu am primit nici un ban din acest ajutor umanitar. Vazand articole aparute in ziarul Viata Libera, din Galati, am fost sa vedem care este situatia acestui ajutor cerut de aceasta societate, dar am fost dati afara. Doamna Cristina Dumitrascu directoarea acestei societati, ii promisese sotului meu ca va expedia o scrisoare la Helsinki pentru a-i obtine drepturile . Atunci am apelat la Televiziunea din Galati – TV Conisat, mergand impreuna cu acestia la societate, insa aceasta doamna nu a mai recunoscut promisiunea de a ne a ajuta spunand ca,, nu este nebuna sa faca asa ceva’’, ba mai mult am fost jigniti, facandu-ne cersetori..Mentionez ca aceasta societate in urma apelului facut in numele sotului meu, a incasat sume imense de valuta si lei. In septembrie 1996, am mers la domnul primar Eugen Durbaca si am cerut urgentarea actelor spunandu-i ca Cristi e foarte grav, si a ajuns la un tratament de 4 injectii cu morfina, la un interval de 3 ore, rugandu-l sa ne ajute. Fiind singurul caz la Galati, unicat si primul erou ranit al Galatiului, domnul primar de fata cu alte persoane, spunea ca acest caz va fi rezolvat urgent, dar cand intram la el lucrurile luau alta intorsatura. Pensia de invaliditate era intotdeauna prea mica, pentru a acoperi costul medicamentelor pentu o luna. Dependent de morfina si foltral trebuia sa platim bani grei, pentru alinarea suferintelor provocate de gloante. Era agitat tot timpul, din cauza durerilor, venele erau necrozate de la morfina, injectiile incepusem sa i le fac in venisoarele de la degetele mainilor si picioarelor. In desele momente de agonie, cand nu avea doza de foltral, sotul meu tipa si se tanguia de durere. Nu manca nimic, iar medicamentele aproape ca nu-si faceau efectul. Intotdeauna era mahnit, pentru ca aici in Romania, nu era ajutat de nimeni, nici chiar de catre medici. De ce eram nevoite eu si mama lui, sa intervenim, sa trecem prin clipe de umilinta, rugandu-ne sa ne ajute, de vreme ce era un drept al lui? A fost internat la doctor Bacalbasa, la spitalul judetean Galati, terapie intensiva, si chiar dumnealui i-a zis, si poate nici in gluma n-ar fi trebuit ,,MAI TERORISTULE’’ apoi cadrele sanitare de acolo au zis ca cei care se interneaza acolo sunt niste drogati. Eu ajungand la capatul puterilor, alergand toata ziua dupa medicamente, nedormind noaptea, a trebuit sa abandonez facultatea de medicina pe care o urmam, viata sotului meu fiind mai importanta, dar acest sacrificiu nu mi-a fost de nici un folos. Disperarea ne-a purtat peste tot, si nu ni s-a deschis nici o usa, cu toate ca am fost la domnul Petre Roman care cunoaste cazul personal, la domnul General Costache Liviu din Guvern, la domnul General Radulescu de la Fundatia Revolutionarilor 22 decembrie 1989, la domnul Mihnea Constantin din Senat, la domnul Dan Iosif, care toti ne-au indrumat, catre Ministerul Sanatatii, acolo avand aceleasi rezultate negative. Ultima speranta care ii ramasese, pentru a reveni la o viata normala, era o operatie de transplant de maduva, care se facea doar in Australia. Tot acolo ar fi trebuit sa i sa faca si dezintoxificarea, filtrarea sangelui, necesare pentru ca dupa spusele medicilor ,,au gresit, lasandu-i in vezica corpi straini’’, fapt pentru care ii agravase si mai mult suferinta. S-au intocmit 2-3 dosare la Ministerul Sanatatii pentru plecarea lui in Australia, insa aceste dosare au disparut ramanand doar promisiunile. Alergand din usa in usa, situatia se agrava, Cristi a mers in fata Guvernului Romaniei cerand ajutor, amenintand ca in caz contrar, isi va da foc in fata sediului. Dar si de data aceasta a fost mintit, si nu i s-a permis sa plece din tara. Desi era ,,Erou Ranit Grav in Revolutia din 1989’’, si in conditii foarte grave de sanatate a trebuit sa faca greva foamei timp de doua saptamani in fata cladirii Guvernului, pentru a primi o casa de protocol in care sa locuiasca, si aceasta in comun cu fratele lui, sotia si cei trei copii. In primele luni, am dormit pe jos, intr-o camera goala, pana cand niste oameni cu suflet ne-au ajutat cu cele necesare unei locuinte. Stateam 8 persoane in doua camere, Cristi avand gradul 1 de invaliditate, soacra mea, bolnava de turbeculoza, scuipind zilnic sange (a decedat pe 7 decembrie 2004) si fetita mea, care vedea toata suferinta tatalui, toti 4 intr-o camera, iar familia fratelui , in cealalta camera. Tot din mila semenilor si a bisericii, am trait pana cand corpul lui Cristi nu a mai rezistat chinului si a decedat si el dupa nici un an de la moartea mamei lui. Aceasta a fost soarta sotului meu, soarta unui tanar, care nu a apucat sa se bucure, de viata, de o familie, de fetita lui care a ramas fara tata la varsta de doar 3 ani. Si toate acestea, in timp ce alti revolutionari, se bucura si in prezent de scutiri de taxe si impozite, au case, afaceri si conturi in banci, fara sa aiba macar o simpla zgarietura ca dovada a participarii lor la acele evenimente. Cristian nu a primit nimic, decat 8 gloante dum – dum, si in rest doar vorbe goale. Si care a fost rasplata sacrificiului pe care l-a facut? 15 ani de grea suferinta, foame, frig, de umilinte, la o varsta la care alti tineri se bucura din plin de viata. Atat isi dorea de la viata, o casa si o ultima operatie care i-ar fi putut da speranta sa traiasca, dar i-a fost luata si asta. In prezent, eu, vaduva lui Onofrei Savel-Cristi am fost nevoita sa las copilul meu in Romania in ingrijirea mamei mele pentru a merge in strainatate, in Italia, sa muncesc in speranta ca voi reusi sa agonisesc acei bani de care am nevoie sa cumpar o casa si sa pot trai linistita impreuna cu fetita mea in varsta de 7 ani. Dupa 3 ani de la moartea sotului meu nu beneficiez de Certificatul de Urmas, dosarul fiind depus la Guvernul Romaniei de 2 ani, deci nu am nici un drept din urma sotul meu. Va rog din suflet sa analizati cazul meu, pe care nu l-am putut rezolva sub nici o forma, de a beneficia de legea 42/1990, de a avea o casa, in baza actelor ce le vom da Dvs. ca dovada a adevarului ce se ascunde de ani de zile. Mentionez faptul ca acesta este numai un mic memoriu, iar realitatea este mult mai mare si dureroasa.