1989. Decembrie. Caransebeş. (II)

Oamenii care în dimineaţa zilei de 22 decembrie pătrunseseră în Primăria Caransebeş erau extrem de nemulţumiţi vizavi de atitudinea pe care o avuseseră, cu o zi în urmă, conducătorii oraşului, inclusiv prim-secretarul Constantin Radu, care i-a întărâtat cu replica: ,,Nu mi-e frică de voi, caransebeşenilor!”. Purtarea primului-secretar era urmarea faptului că manifestanţii se interesaseră de soarta celor patru colegi ai lor, arestaţi pentru inscripţiile anticomuniste şi anticeauşiste de pe ziduri. Tot cu o zi înainte, respectiv în 21 decembrie, mulţimea s-a îndreptat spre sediul fostei Miliţii, cu intenţia de a afla mai multe amănunte despre arestaţi. Cei care se aflau însă înăuntru au deschis focul, înregistrându-se, în acea după-amiază, primul mort la Caransebeş. Era ora 18, iar cel împuşcat se numea Viorel Cimpoieş. Tot în acele momente au mai fost răniţi cinci oameni, care au fost duşi imediat la spital de Petru Ambruş, cu maşina personală. Ca urmare a tirului executat din sediul fostei Miliţii, oamenii s-au împrăştiat; unii au luat-o către parc, alţii au plecat să ceară sprijinul Armatei. Până la urmă, Zaharia Drăghiţă i-a convins să rămână grupaţi. Între timp, a apărut o automacara cu care se lucra în apropiere, manifestanţii forţând, cu ea, intrarea în sediul Miliţiei. Persoana aflată la volan a primit cinci gloanţe în mână, alţi 18 oameni fiind răniţi. Văzând că le este tot mai greu să facă faţă asaltului manifestanţilor, securiştii din clădire au luat actele de care răspundeau şi au fugit prin spate, sărind gardul, în sediu rămânând doar miliţienii, care au continuat să tragă în manifestanţi. Noaptea, târziu, au fugit şi ei, nu înainte însă de a da foc la documente. Peste noapte, revoluţionarii au rămas în sediu. Ca măsură de protecţie, Zaharia Drăghiţă era mutat din oră în oră de colegi, patru maşini fiind pregătite în orice moment ca, în caz de nevoie, să-l treacă graniţa. Cu toţii conveniseră însă să se întâlnească, a doua zi, în 22 decembrie, la ora 8, la Primărie.

 

Povesteşte Zaharia Drăghiţă: ,,De frică, în 22 eu n-am mai ieşit din cameră până la 11, când m-am dus la uzină, la ICM. Toată lumea era prezentă, dar nimeni nu era în secţii. Mă aşteptau. Eu m-am dus direct la domnul director Sava şi l-am rugat să vină cu noi, şi vă spun acum, mi-au rămas întipărite în minte cuvintele lui: <<Păi cum, cu oile alea să ies?>>. I-am răspuns: <<Domnule Sava, în cinci minute oile alea au să fie pe secţii şi vom ieşi aşa cum am ieşit şi ieri>>. Am văzut că nu vrea să vină, m-am pus în capul coloanei şi toată lumea a pornit către oraş. Din nou, oamenii pe lângă care treceam ni s-au alăturat şi am venit împreună până la Primărie. Până însă să ajungem noi, coloana de manifestanţi, acolo, din geamul Primăriei domnul Marcel Vela anunţase că ne declarăm al treilea oraş din ţară, după Timişoara şi Lugoj, liber de comunism. Tot în 22, pe la ora 12 şi jumătate, tot drumul Vela a anunţat la microfon că Ceauşescu a picat. Ar fi multe de spus, e normal… Ce aş vrea însă să se ştie e faptul că, în acele momente, singurul intelectual care şi-a asumat o mare răspundere şi a discutat cu oamenii a fost domnul judecător Mihai Rădulescu. Dânsul a făcut atunci un gest, vrând să arate că pentru noi timpul s-a oprit în loc şi am scăpat de comunişti, şi şi-a aruncat ceasul de aur de la mână. Prea puţină lume a înţeles, chiar şi după 19 ani, gestul dânsului, şi ce risc şi-a asumat, alături de noi, toţi cei care am ieşit, atunci, la revoluţie… Ar fi multe de spus şi despre colegii noştri. Fiecare şi-a adus o contribuţie fantastică la izbânda noastră. Ce-mi pare cel mai rău, aşa cum a mai spus cândva domnul judecător Rădulescu, e că nu am continuat revoluţia…

Tot în 22 s-a format CFSN-ul. Seara, domnul Ion Căprioru a scris lista cu cei care eram atunci, printre aceştia regăsindu-se colonelul Şerban, pentru că în 20 dimineaţa ni s-a alăturat şi Armata, Pompierii au fost şi ei alături de noi, deci atunci s-a constituit noua conducere. Am avut o răspundere foarte mare, noi nu ne-am dat seama ce-am făcut. Eu, cel puţin, abia după trei săptămâni am realizat ce s-a întâmplat atunci, în momentele acelea, când am predat pistolul-mitralieră. Venise un maior de la Sibiu, căuta cu detectorul de metale prin Primărie, s-a prezentat, m-am prezentat şi eu, Zoli, aşa mă ştie tot oraşul, la care el: <<A, domnul primar, am venit să vă asigurăm paza 24 de ore din 24>>. Şi în ce constă paza?, l-am întrebat. <<Păi dacă bate cineva la uşă, noi îl împuşcam şi după aia îl întrebăm ce voia!>>. Le-am mulţumit, iar dimineaţa m-am trezit cu automatul şi cu două sectoare cu câte 30 de cartuşe, pe birou…

Sar peste câteva zile şi ajung la data de 9 ianuarie 1990, când i-am lăsat şi au venit din nou comuniştii, în Sala mare a Primăriei, şi şi-au ales funcţii… S-au ales între ei… Noi, revoluţionarii, nu trebuia să ne dezmembrăm… N-am avut pe nimeni care să ne explice… Un mare sprijin l-am primit totuşi din partea domnilor Mihai Rădulescu, Marcel Vela şi Nicolae Adam – fie iertat! – , care, în patru luni, m-a învăţat cât nu învăţasem în 40 de ani de viaţă. Cum să conduc un oraş…”.

Zaharia Drăghiţă a supravieţuit mai multor tentive de asasinat. Prima dintre acestea a avut loc în 21 decembrie, la intrarea în Pipirig. A doua a fost atunci când – susţine acesta – le-a cerut celor din noua conducere a Primăriei să nu ridice receptoarele telefoanelor, şi tocmai el a încălcat consemnul. În momentul în care a fost întrebat ,,Zoli?”, şi a răspuns ,,Da!”, s-a şi tras asupra lui. Următoarea tentativă a avut loc în 24 decembrie, când a plecat la Reşiţa să aducă muniţie. La Kilometrul 8 s-a tras asupra lui, şi, odată ajuns în faţa Miliţiei Judeţene, s-a deschis iar focul, Zaharia Drăghiţă scăpând cu viaţă doar fiindcă s-a aruncat pe burtă. Glonţul era dum-dum, l-a găsit şoferul maşinii înfipt în banchetă, când au ajuns înapoi, la Caransebeş. ,,Tot acolo, la sediul Miliţiei Judeţene, un securist a împuşcat doi miliţieni, după care a fugit”, a mai spus Drăghiţă. După alte două săptămâni s-a tras asupra sa dintr-o Dacie roşie, despre care ulterior a aflat că era maşina comandantului Securităţii, Pârvu. Altă dată a scăpat ca prin urechile acului de o maşină care voia să-l calce în timp ce era pe trotuar, cu fetiţa nou-născută în cărucior…

Prezent la discuţia pe care am purtat-o exact în ziua în care a fost marcată trecerea a 19 ani de la declanşarea revoluţiei la Caransebeş, respectiv joi, 18 decembrie, judecătorul Mihai Rădulescu intervine: ,,Zaharia Drăghiţă a trecut peste câteva zile, 23, 24 şi 25 decembrie 1989, chiar 26, pe care eu o consider importantă, pentru că toţi cei care fuseseră până atunci conducătorii diferitelor instituţii fugiseră, oraşul nu avea pâine, nu avea lapte, nu avea administraţie… S-au întâmplat şi atâtea furturi, au fost sparte magazine din care au fost sustrase bunuri de către oameni care nu aveau nici o legătură cu mişcarea revoluţionară. Ei, bine, atunci a trebuit să încropim noi tot felul de comitete, să mergem pe la Fabrica de pâine care, alături de cea de lapte, au fost primele întreprinderi la care m-am dus eu, pentru că-i cunoşteam pe foştii directori de-acolo. Am luat legătura cu ei, dar nu ştiau ce să facă, le era teamă să vină la lucru… Muncitorii stăteau ascunşi… Le-am spus: <<Atâta timp cât suntem noi aici totul va fi în regulă. Viaţa trebuie să-şi continue cursul firesc, e nevoie de pâine şi lapte pentru oraş, pentru copii, pentru toată lumea>>”.

După câteva momente în care parcă încerca să-şi facă ordine în amintiri, judecătorul Mihai Rădulescu a continuat: ,,Un lucru pe care eu l-am considerat relevant la vremea aceea şi, pe undeva, îmi trezeşte o anumită stare mai puţin plăcută este faptul că, după ce s-a anunţat căderea lui Ceauşescu, la noi, la Front, au venit o mulţime dintre foştii directori, foştii tovarăşi de nădejde ai Partidului Comunist Român şi conducători ai unor instituţii din oraş, şi şi-au declarat imediat disponibilitatea de a ni se alătura nouă, revoluţionarilor… O altă chestiune pe care cred eu că ar fi bine să o amintim aici, pentru că de prea multe ori se trece prea uşor peste ea, e aceea că, dacă se poate vorbi despre o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului, etimologic vorbind cuvântul <<revoluţie>> ce înseamnă, atunci la Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Reşiţa şi celelalte oraşe, aceasta a fost doar până în 22 decembrie, când s-a ridicat Ceauşescu de pe clădirea CC-ului (Comitetul Central – n. r.). După aceea discutăm despre altceva. Noi oricând, oriunde, ne putem duce cu această emblemă – să-i spun aşa, – că ne-am declarat al treilea oraş liber de comunism când încă Ceauşescu era preşedintele României, când avea toate prerogativele, când încă se mai puteau întâmpla foarte multe lucruri… Şi, nu în ultimul rând, aspectul celălalt, şi mă refer aici la discuţiile purtate cu Dan Iosif – fie iertat! -, cu ocazia unui congres al revoluţionarilor, când mi-a spus că noi, Banatul, dacă bucureştenii nu interveneau, el ştia sigur că Ceauşescu dăduse dispoziţie să fim raşi de pe faţa pământului… Nu ştiu cât adevăr era în aceste cuvinte, dar eu l-am întrebat pe Dan Iosif de ce ei, bucureştenii, au stat până în 22, de ce nu s-au alăturat Timişoarei, unde pe 16 decembrie începuseră primele mişcări de stradă? I-am fi simţit şi i-am fi considerat alături de noi… Zaharia Drăghiţă a omis să spună, dar pe la noi prin gară au fost trimise de la Craiova trupele Gărzilor patriotice, cu beţe, şi ştiu asta din surse sigure, de la ceferişti care au venit atunci la noi şi ne-au spus. S-au dus la Timişoara să-i ciomăgească pe revoluţionari. Sunt chestiuni care scapă. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Şi acum, după atâta timp, să ne fie frică? Iar cei care au greşit trebuie să răspundă, pentru că ţara asta, după 19 ani eu constat cu stupoare că e jefuită în continuare, e prăduită, cum vrem să-i spunem, dar nimeni nu răspunde! După 19 ani, într-o ţară presupusă democratică! Doar simplul fapt că avem curajul să vorbim şi să mai facem mai ştiu eu ce – asta nu înseamnă societate democratică. Democraţie înseamnă altceva: un respect faţă de legi, responsabilitate arătată de toţi cei care sunt în funcţii înalte şi ,,ne conduc nouă destinele” şi ,,hotărăsc” pentru noi, dar care, pentru tot ce fac împotriva noastră, nu răspund! Ceea ce este absolut inacceptabil! De aceea spuneam eu astăzi (joi, 18 decembrie – n. r.), la comemorare, că revoluţia poate încă nu s-a terminat. Se continuă, să zicem, sub alte forme, şi nu se ştie niciodată. Iar mie-mi place să spun: să nu spui niciodată, niciodată…”. (Va urma)

 

Sonia BERGER